Wynton Marsalis la București: „Avem un cult absolut al lăcomiei și al banilor, iar partea spirituală riscă să fie dată la o parte”

Știam că va fi un eveniment. Era imposibil să fie altfel.

De când i-am auzit la New York, cântând împreună cu Orchestra Națională Simfonică a României la Rose Theater, pe Wynton Marsalis cu Jazz at Lincoln Center Orchestra dirijați de Cristian Măcelaru în ianuarie 2019 și din clipa în care s-a ivit prima intenție ca acest concert să se reia la București, am știut că avea să fie un moment memorabil.

• La ce mai sunt bune cărțile?
• Pentagonul anunță retragerea a 5.000 de soldați americani staționați în Germania
• Acordul Mercosur a intrat în vigoare
• Bolojan: Pensia specială nu va mai putea fi cumulată cu salariul în sectorul public. CSM arată că proiectul adoptat de Guvern e neconstituțional
• Topul libertății presei: România, locul 49 mondial. Ce state africane o depășesc

Totuși, între intenție, dorință, entuziasm, chiar o oarecare determinare instituțională și realitate este o distanță semnificativă, iar a finaliza o astfel de idee în România zilei de astăzi este aproape un miracol.

Pentru evenimentele de la începutul lunii iulie – 1 iulie, Sala Palatului, Concert de jazz Wynton Marsalis & JLCO, 2 iulie, Sala Radio – Concert de jazz simfonic, Orchestra Națională Simfonică a României, Wynton Marsalis & JLCO, dirijor Cristian Măcelaru și 3 iulie – Sibiu, Piața Mare, Concert de jazz în aer liber Wynton Marsalis & JLCO, s-au adunat forțele Întâlnirilor JTI, Centrului Național de Artă Tinerime Română, Filarmonicii din Sibiu, Fundației Art Production și lista ar putea continua.

Astrele s-au aliniat și ceea ce trebuia să fie un eveniment a fost mai mult decât atât.

Sala Palatului s-a deschis după aproape 16 luni de tăcere cu acest eveniment mai mult decât impresionat, la care au asistat aproape 2.000 de persoane.

Jazz at Lincoln Center Orchestra înseamnă 15 muzicieni de clasă, care, conduși de Wynton Marsalis din interiorul orchestrei, lansează în fața publicului mostre de sound perfect, grefat pe un repertoriu ce pornește de la Duke Ellington și ajunge până în contemporaneitate.

Majoritatea membrilor orchestrei sunt și compozitori, iar aranjamentele lor au putut fi ascultate în seara de 1 iulie, majoritatea sunt muzicieni de echipă, dar și soliști redutabili și absolut toți au generat în acest prim concert din serie un tip de pachet sonor perfect, paradoxal livrat la o intensitate medie, fără a face apel la tentanta atracție a boxelor reglate la nivel maxim. Am asistat la un concert de jazz care te făcea să te simți ca într-o sală de concert simfonic.   

„Programul a fost ales special pentru a familiariza publicul cu muzica pe care o abordează JLCO. Repertoriul îmbină mai mulți compozitori, include și muzică originală compusă de noi, acoperind genuri diverse, de la blues la melodii ritmate, cu orchestrație complexă, free music gen John Coltrane, A Love Supreme, sau Sonny Rollins – Freedom  Suite, pentru a dezvălui doar câteva piese, cu soliști foarte diferiți, acoperind o gamă largă, de la trombon la trompetă, totul pentru a oferi publicului o incursiune cât mai cuprinzătoare în repertoriul JLCO”, a declarat Wynton Marsalis înaintea concertului.

A doua seară, găzduită de Sala Radio – avantaj extraordinar din punctul de vedere al sunetului și atmosferei – a fost cea rezervată jazz-ului simfonic. Și, mai precis simfoniei The Jungle, o incitantă și eteroclită monografie muzicală a orașului New York, văzut prin filtrul copleșitoarei personalități artistice care este Wynton Marsalis.

„The Jungle este o lucrare care a fost comandată de The New York Philharmonic și vorbește despre orașul New York, despre o metropolă modernă.

Are 6 părți și este una dintre cele mai întunecate piese ale mele. În general, piesele pe care le compun au finaluri optimiste, dar aceasta este diferită. Prima parte este despre rădăcinile populației native americane, despre Drumul Lacrimilor (Trail of Tears), despre violență, despre memoria celor care au ajuns în casele mizere din New York, despre cartierul Five Points așa cum era la început, despre aglomerarea atâtor oameni în spații restrânse, amestecând aspirațiile, dorințele, amintirile, speranțele și visele lor, despre trenuri care continuă să meargă zi și noapte.

Prima parte este despre această complicată inter-relaționare și fiecare din cele 6 părți împrumută ceva din New York. Partea a treia este despre cei rămași fără casă, deposedați de tot ceea ce au, despre cum – deși îi vedem pe stradă, în trafic – trecem mai departe, ca și cum ceea ce definește umanitatea astăzi pare să fie viteza cu care ne mișcăm.

Se regăsesc în piesa mea ecouri din muzica afro-latină, din diaspora, de la Puerto Rico, până în Cuba, ajungând până la diferitele tipuri de muzică din New York. Partea a șasea se numește Struggle in the Digital Market și vorbește despre cât este de dificil să supraviețuiești în această lume cotropită de mașini, de criminalitate, despre lupta de zi cu zi, despre inexorabila grabă de a judeca. Avem un cult absolut al lăcomiei și al banilor, iar partea spirituală riscă să fie dată la o parte”, a mai spus artistul.

Seara de 2 iulie a început la Sala Radio cu toată lumea pe scenă – orchestră și band -, dar cu o mostră de jazz pur oferită de Wynton Marsalis cu Jazz at Lincoln Center Orchestra publicului care nu avusese șansa de a participa la primul concert.

O elegantă introducere, deschidere a apetitului pentru ceea ce avea să urmeze, ca de altfel și Uvertura „Carnaval” de Dvorak oferită de Orchestra Națională Simfonică a României, dirijată de Cristian Măcelaru.

În ora de muzică intitulată The Jungle, o curgere muzicală perfect condusă componistic, plină de contraste de nuanțe, de orchestrație, stilistice, avea să atragă publicul într-un vârtej emoțional cum nu îmi amintesc să fi trăit vreodată într-un spațiu convențional de concert, un tip de emoție care aduna frustrarea celor 16 luni de tăcere, miza transpunerii în muzică a unei problematici despre care nu se vorbește prea des și anume fața nevăzută a fascinatei metropole care este New Yorkul (sau oricare alta echivalentă) și o interpretare plină de dăruire din partea tuturor celor prezenți pe scenă, excepțional coordonați de Cristian Măcelaru.

Am încercat să număr nominalizările la premiile Grammy și respectiv premiile Grammy câștigate de Wynton Marsalis în aproape 40 de ani de carieră, și de fiecare dată îmi ieșea o altă cifră (16 nominalizări, 6 premii sau 9 sau 12 ca interpret, ca solist, compozitor, aranjor și este clar că vor urma și altele) pentru că a fost distins cu această prețioasă distincție de mai multe ori decât oricine.

Revedeam în biografia lui faptul că în 1997 a devenit primul muzician de jazz care a primit Premiul Pulitzer în muzică pentru lucrarea sa, Blood on the Fields, comisionată de Jazz at Lincoln Center.

Și mi-am dat seama că toate acestea sunt foarte importante. Dar pentru Wynton Marsalis și cei care l-au văzut la București în iulie 2021, cea mai importantă va rămâne emoția artistului ajunsă până la lacrimi, atunci când a fost prins efectiv în entuziasmul colectiv născut la finalul concertului de la Sala Radio, când fiecare dintre noi am simțit parcă mai pregnant ca niciodată ceea ce s-a tot spus pe diferite tonuri în acest ultim an și jumătate în care artiștii au fost reduși la tăcere.

Și anume că muzica este un fenomen viu, care presupune existența a două personaje, muzicianul și publicul, iar muzica produsă pe viu, care presupune un transfer real de energie și emoție de la unul către celălalt și invers, nu va putea fi egalată și nici înlocuită vreodată de vreun surogat digital.

Wynton Marsalis cu Jazz at Lincoln Center Orchestra în România în iulie 2021, la Întâlnirile JTI, primul mare eveniment muzical și cultural post-pandemic de la noi, a avut forța unui manifesto și așa va rămâne pentru toți cei care au participat la el.