Zece ani de eternitate ai Papei Ioan Paul al II-lea

Chiar dacă românii sunt, în majoritate, ortodocși, deschiderea pe care Ioan Paul al II-lea a arătat-o față de țara noastră, relațiile ecumenice pe care le-a întreținut cu Biserica Ortodoxă Română și chiar direct cu credincioșii români, culminând cu istorica vizită din 1999, au făcut ca fostul Papă să devină „de-al nostru”. Este, indiscutabil, un personaj activ al istoriei noastre recente și al memoriei noastre afective.

De aceea, acum, când s-au împlinit (în ziua de 2 aprilie) 10 ani de la plecarea lui la cele eterne, este un moment potrivit să ne amintim de această personalitate-cheie a istoriei secolului XX, al cărei spirit și clarviziune au trasat, de fapt, reperele spirituale ale epocii noastre.

În primul rând, să nu uităm că pontificatul său atât de fericit n-a început deloc sub auspicii fericite. Predecesorul său, Ioan Paul I, personaj charismatic al unei lumi catolice aflate în defensivă, în Occident, murise subit, în condiții bizare, după numai 33 de zile de pontificat. La 16 octombrie 1978, când Ioan Paul al II-lea era ales ca Suveran Pontif, Italia în întregul ei se afla în plin „deceniu de plumb”, în care terorismul de extremă stânga și de extremă dreapta, împreună cu Mafia, făceau ravagii. Cu câteva luni înaintea alegerii sale, pe 9 mai, fusese asasinat premierul creștin-democrat Aldo Moro, după ce fusese răpit de un comando al Brigăzilor Roșii. În Polonia, de unde venea Karol Wojtyla, Biserica Catolică se afla sub presiunea tot mai puternică a regimului comunist, iar tensiunile sindicale – pe fondul cărora se va naște Solidaritatea – se acutizaseră. În URSS, „stagnarea” brejnevistă era la apogeu, risipind speranțele celor care, la finele deceniului anterior, speraseră că este posibilă o reformă, fie și lentă, a sistemului sovietic. Orientul Mijlociu, la rândul său, era în flăcări și urma să se confrunte cu aproape două decenii de război neîntrerupt, cu consecințe dramatice pentru creștini, ca și pentru toți locuitorii regiunii.

Ioan Paul al II-lea a început, așadar, sub auspicii deloc promițătoare. Și, chiar dacă pontificatul său n-a fost nici el lipsit de crize, în 2005, când lăsa această lume pentru a merge la Domnul, o lăsa altfel decât o găsise. Nu știu dacă mai bună, dar cu siguranță mai conștientă de riscurile pe care le are de înfruntat, de neajunsurile ei și, mai ales, de necesitatea regăsirii unui dialog cu cele spirituale. Papa a rupt barierele între creștinii de diferite confesiuni, între creștini și evrei, între creștini și musulmani. Imaginea sa, rugându-se la Zidul Plângerii (în realitate, Zidul de Vest al celui de-al doilea Templu de la Ierusalim), poate fi unul dintre simbolurile cele mai puternice ale nevoii universale de Dumnezeu, pe care o resimte ființa umană. Oamenii nu sunt toți la fel, dar toți au aceeași nevoie de Dumnezeu, de un sens superior al acestei existențe pământene, de concordie și de armonie. Doar apropiindu-ne din nou de sacru, ne putem regăsi capacitatea de a ne înțelege unii cu alții, de a colabora, de a trăi în pace, pe o planetă care are resurse materiale tot mai puține.

Cum spuneam, pentru noi, românii, Papa Ioan Paul al II-lea a manifestat o deschidere cu totul excepțională. Atât ca polonez, cât și ca prelat catolic, el a știut că românii sunt un popor latin de străveche credință creștină, care și-a păstrat ambele identități (latină și creștină) într-un context istoric cu totul imposibil. A simțit că avem nevoie de susținere și ne-a oferit-o. A sărutat pământul românesc, spunând că sărută Grădina Maicii Domnului și ogorul creștin arat de Sfântul Apostol Andrei, Întâiul Chemat. Cuvintele Papei au avut mai multă greutate decât tancurile sovietice, la adăpostul cărora câte un Roller oarecare s-a străduit în zadar să ne falsifice fizionomia spirituală.

Semnificațiile politice și chiar strategice ale pontificatului său vor mai fi analizate decenii bune de-acum încolo, dat fiind rolul său decisiv în dărâmarea comunismului și refacerea unității europene. Dar iubirea de care se bucură din partea credincioșilor este o certitudine. Inclusiv în România, Ioan Paul al II-lea este o prezență luminoasă, într-un secol foarte complicat și tumultuos.

Ionuț Vulpescu este deputat PSD și ministru al Culturii.