Portrete de eroi. Ecaterina Teodoroiu

Eroii ca şi jerfele lor aparţin poporului din care provin. Şi nu pot fi confiscate de personaje sau grupuri politice ori ideologice. Acesta este şi cazul Ecaterinei Teodoroiu,  eroină a neamului românesc,  de la a cărei moarte se împlinesc astăzi 99 de ani. Un portret, în Q Magazine.

Fiecare timp istoric are propria sa amprentă. Ecaterina Teodoroiu îl poartă pe al său, însă în aceiași măsură îi suntem şi datori pentru onorarea faptelor sale, fapte ce s-au înscris în mod real în istorie şi nu sunt rezultatul unei închipuiri.

A fost primul grad de sublocotenent român deţinut de o femeie

 Născută la 14 ianuarie 1894 în comuna Vădeni (Gorj), în familia agricultorilor Elena şi Vasile Toderoiu, tânăra Cătălina a avut cinci fraţi – Nicolae, Eftimie, Andrei, Ion, Vasile – şi două surori: Elisabeta şi Sabina. A început şcoala primară în satul natal şi a terminat-o la Târgu Jiu, unde învăţătoarea a înscris-o în catalog cu numele de Ecaterina Teodoroiu. Ecaterina a fost elevă, probabil între anii 1905-1909, la Şcoala româno-germană din Târgu Jiu (situată pe strada Popa Şapcă), unde director era Ştefan Bobancu. Etapa finală a studiilor sale a constituit-o perioada de şapte ani în care a frecventat cursurile liceale la Bucureşti, până în vara anului 1916. În 1909, Ecaterina se afla deja în Capitală, unde a urmat iniţial cursurile unui gimnaziu-pension de lângă Cişmigiu, dorind să devină învăţătoare. Ulterior şi-a continuat studiile la o şcoală de infirmiere.

Foto: Casa din Vădeni în care s-a născut Ecaterina

În condiţiile declanşării Primului Război Mondial, tânăra s-a înrolat într-una dintre primele unităţi de cercetaşe din Bucureşti, cohorta „Păstorul Bucur”, condusă de către Arethia Piteşteanu. În vara anului 1914 a revenit la Târgu Jiu, activând în cadrul cohortei de cercetaşi „Domnul Tudor”. Din iunie până în august 1916, la decretarea mobilizării, Ecaterina s-a aflat din nou la Târgu Jiu, ajutând la îngrijirea răniţilor în cadrul aceleiaşi cohorte „Domnul Tudor”, aflate sub conducerea lui Liviu Teiuşanu. Date fiind dăruirea şi angajamentul său, la începutul lunii octombrie 1916, Ecaterina a fost chemată la Bucureşti de Regina Maria; despre întâlnirile Ecaterinei cu membrii familiei regale pe parcursul Primului Război Mondial dau seama mai multe documente, între care şi cel de mai jos, potrivit historia.ro.

Document inedit: o scrisoare atribuită Ecaterinei

Redăm integral o scrisoare atribuită Ecaterinei Teodoroiu, păstrată în fondul Manuscrise al Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I” din Bucureşti; în documentul cu pricina (nedatat, din păcate), Ecaterina îşi motivează hotărârea de a lua parte la lupte: fraţii i-ar fi murit pe front, iar ea voia să îi răzbune. Potrivit scrisorii, tânăra se afla însă într-un impas, aşa că solicita sprijin comandantului Diviziei 2 Infanterie:

 „Prin aceste rânduri subsemnata Ecaterina Teodoroiu din comuna Vădeni lângă Târgu Jiu îmi permit să vă supun Domniei Voastre viaţa mea de până acum în calitate de cercetaşă româncă, de soldat voluntar-femeie şi, în sfârşit, prin ce împrejurări am ajuns la dumneavoastră ca să vă cer protecţie părintească şi o îndrumare din punct de vedere militar.

Făceam clasa a 5-a de liceu la Bucureşti când, cu ocazia războiului din 1913 m-am înscris în prima asociaţie a cercetaşelor românce pentru a-mi servi cât de puţin ţara în împrejurări grele.

La decretarea mobilizării în august 1916 am fost întrebuinţată ca cercetaşă la îngrijirea răniţilor în Târgu Jiu. Venind chemată la Bucureşti de M.S. Regina, m-am dus, iar la reîntoarcere, cu ocazia celei de-a doua invazii a nemţilor la Târgu Jiu, am aflat că tata, ca sublocotenent de rezervă în Regimentul 18 Gorj [?!], a fost făcut prizonier, iar doi fraţi ai mei, unul sublocotenent de rezervă la Regimentul 7 Călăraşi şi celălalt locotenent în Regimentul 5 Vânători [?!], sunt amândoi morţi pe câmpul de onoare.

Nemaigăsind nici pe mama mea şi lipsită de orice ajutor, m-am hotărât a mă înscrie voluntară pentru a-i răzbuna pe ai mei.

În ziua de 6 octombrie pierd şi pe ultimul meu frate, caporal în Regimentul 18 Gorj, căzut în lupta de la Porcenii de Gorj; atunci m-am dus la domnul colonel Jipa, comandantul Regimentului 18 Gorj, cerându-i voie să lupt în Regimentul domniei sale.

Cu începere din ziua de 7 octombrie am luat parte la lupte în tranşee alături cu soldaţii Regimentului 18 Gorj.

Pe ziua de 18 octombrie, în urma unei surprinderi din partea inamicului şi a unei scurte lupte, am fost luată prizonieră. Puţin după aceea fiind escortată de o santinelă germană, am scos neobservată de nimeni un revolver din sân şi am împuşcat santinela şi fiind noapte, am fugit. Cu mine au mai fugit şi alţii de-ai noştri.

În timpul fugii însă inamicul a tras focuri şi două gloanţe m-au nimerit, rănindu-mă uşor în piciorul drept. Nouă zile mai pe urmă spărturi de obuz m-au rănit în coapsă. Am fost dusă la spital în Craiova, apoi evacuată la Bucureşti şi, în sfârşit, la Iaşi.

Când m-am făcut bine am vrut să ies din spital şi am întrebat pe un domn sublocotenent unde este Regimentul 18 Gorj. Mi-a răspuns că e pe front. Domnia sa recomandându-se că este din Gorj, mi-am adus aminte că o cunosc pe sora domniei sale şi i-am cerut protecţie şi un sfat cum aş putea continua a face serviciu militar, totodată terminându-i convalescenţa.

Domnul sublocotenent Gheorghe Mănoiu mi-a permis atunci să fac serviciu în Compania a 7-a ce comanda în Regimentul 43/59 Infanterie.

M-am dus la regiment, m-am prezentat domnului maior Mareş şi corpului ofiţeresc la popota regimentului. Din ziua aceea, adică acum o lună, am îngrijit de numeroşii bolnavi din Compania a 7-a, am contribuit cât de mult la depăduchierea oamenilor, am observat ca mâncarea lor să se facă cu îngrijire şi am mâncat laolaltă cu ei, iar în cantonament am stat în aceeaşi casă cu domnul sublocotenent Mănoiu, neavând posibilitatea să am o casă singură pentru mine şi am dormit mereu cu fata gazdei în pat (sic!).

Acum şase zile am fost chiar la Iaşi la Palatul M.S. Regina pentru a obţine graţie trecerii şi cunoştinţei mele cu A.S. Regală Principele Nicolae câte ceva pentru a îmbunătăţi traiul soldaţilor din Regimentul meu 43/59 Infanterie. M.S. Regina m-a ascultat cu bunăvoinţă şi apoi a ordonat ca imediat să mi se încarce sania cu 400 kg sare de bucătărie şi câteva mii de ţigări pentru soldaţi. M-am înapoiat cu aceste daruri de la milostiva şi buna noastră Regină şi le-am împărţit chiar eu personal pe la companii, căci oamenii refuzau hrana nesărată.

În ziua de 14 februarie domnul colonel Lăzărescu a venit să inspecteze satul Dumitreşti-Gălăţei, unde este cantonamentul companiei mele. După ce domnia sa s-a declarat foarte mulţumit de felul cum am îngrijit eu personal de soldaţii noştri, a plecat fără să-mi zică nimic rău sau ceva care să mă facă să bănuiesc vreo intenţie rea a domniei sale.

Imediat însă după plecarea domnului colonel Lăzărescu, domnul maior Mareş mi-a dat ordin să părăsesc regimentul. N-am insistat ca să rămân şi nici n-am căutat să aflu motivele pentru care am fost izgonită şi îndată am venit la dumenavoastră, mult respectate domnule colonel, pentru ca supunându-vă atenţiei trecutul meu, faptul c-am fost rănită în luptă de un duşman care mi-a desfiinţat familia şi totodată exprimându-vă curăţenia sentimentelor mele de româncă care vrea cu arma în mână să-şi dezrobească colţul de patrie cotropit, vă rog să binevoiţi a ordona să fiu primită în oricare alt regiment sau serviciu al diviziei dumneavoastră. Referinţe puteţi lua de la Regimentul 18 Gorj şi de la Familia noastră Regală.

Mă încred în spiritul dumneavoastră de dreptate şi mă adresez dumneavoastră ca unui părinte pentru a-mi da putinţa să-mi urmez serviciul pentru patrie şi a repara nedreptatea ce mi s-a făcut”.

 „Tânăra infirmieră” Ecaterina Teodoroiu, în apărarea oraşului Târgu Jiu

Decorată cu „Virtutea Militară” clasa a II-a

De altfel, pentru faptele sale de arme, Comandamentul Marii Legiuni a Cercetaşilor i-a decernat Ecaterinei Medalia „Virtutea Cercetăşească” de aur, iar prin Înaltul Decret nr. 191 din 10 martie 1917, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 292 din 16 martie 1917, la propunerea ministrului secretar de stat la Departamentul de Război nr. 12678 din 10 noiembrie 1916, „domnişoara Teodoriu Ecaterina din Legiunea de Cercetaşe «Domnul Tudor» a fost distinsă cu Medalia «Virtutea Militară» de război clasa a II-a pentru vitejia şi devotamentul ce a arătat pe câmpul de luptă, s-a distins în toate luptele ce Regimentul 18 Infanterie a dat cu începere de la 16 octombrie 1916, dând probe de vădită vitejie, mai ales în luptele ce s-au dat la 6 noiembrie 1916, în apropiere de Filiaşi. A fost rănită de un obuz la ambele picioare”.

Documentele citate reconstituie – fie şi fugar, fragmentar – povestea Ecaterinei Teodoroiu: traseul de la cercetăşie la voluntariatul pe front, interdicţiile de a mai călca în regiunea frontului (rezolvate în primă fază prim îmbrăcarea unei mantale soldăţeşti), prizonieratul, rănile în luptă, planurile sale („intenţia de a intra în Aviaţie”), decoraţiile.

Foto: ultima filă a unei scrisori atribuite Ecaterinei Teodoroiu, păstrate la Muzeul Militar „Regele Ferdinand I”

Pe 14 octombrie 1916, în timpul primei ofensive germane peste Munţii Gorjului, Ecaterina ia parte alături de populaţia civilă, cercetaşi şi o companie de miliţieni la luptele de la Podul Jiului, concurând la respingerea atacului unei companii bavareze inamice.

Confruntarea descrisă de Constantin Kiriţescu în Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1918, vol. I, seamănă, de departe, a scenariu de film: „În timpul luptei, pe la amiază, o coloană inamică, în forţă de o companie şi jumătate, cu mitraliere, reuşeşte să se strecoare printre grupul nostru central şi detaşamentul din stânga şi ajunge în marginea de vest a oraşului, la podul de fier al Jiului. Vestea se răspândeşte cu iuţeala fulgerului în oraş. O revoltă şi o însufleţire extraordinară cuprinse pe locuitorii mândrului orăşel. «- La pod, la pod, să nu lăsăm pe nemţi să intre în oraş!», strigau toţi din toate părţile. În cea mai mare grabă se organiză apărarea podului cu concursul unui comisar de poliţie, care adunase şi el câţiva sergenţi de oraş şi cu o companie de 150 miliţieni. La această mână de apărători bătrâiori şi greoi se lipiră de bună voie o seamă de locuitori, târgoveţi şi ţărani, înarmaţi cu pe ce puseseră mâna. Printre ei, femei şi copii. Cu un entuziasm de nedescris, «trupa» de apărare a Târgu Jiului luă poziţia în spatele digului de pe malul râului, lângă grădina publică a oraşului. Coloana de bavarezi încercă să intre pe pod, dar fu primită cu salve de focuri. Încercările repetate ale duşmanului nu reuşiră; voinicii apărători îl ţineau în respect pe celălalt mal. Patru copii cercetaşi elevi ai gimnaziului local luau parte inimoasă la luptă. Femei curajoase îngrijeau pe răniţi chiar lângă linia de luptă şi cărau muniţii luptătorilor. Printre ele se distingea prin curajul şi înflăcărarea ei o tânără infirmieră, Ecaterina Teodoroiu, care mai târziu va câştiga, prin moartea ei eroică, dreptul de a rămâne în istorie cu numele de «eroina de la Jiu»”.

„…m-am speriat singură de schimbarea ce s-a făcut în mine”

„Cum mi-am făcut datoria” este un articol semnat de Ecaterina Teodoroiu în care descrie ea însăşi cum a luat fiinţă dorinţa de a lupta alături de soldaţii români în timpul războiului.

„…Tatăl meu era prizonier, iar doi din cei trei fraţi ai mei morţi în luptă. N-am plâns, dar am simţit în suflet atâta ură şi-atâta dor să fac ceva de seamă; o sete de sânge, de moarte, că m-am speriat singură de schimbarea ce s-a făcut în mine… Nu mai eram copilă, vream să lupt, să pot urma, să fiu alături de ostaşi…, şi să răzbun pe ai mei şi ţara. […] Am întâlnit, retrăgându-se cu trupele, pe ultimul meu frate; ne-am îmbrăţişat fără să ne spunem un cuvânt, doar o lacrimă îmi umezea ochii, pe care n-am şters-o, căci îmi era ruşine să mă vadă plângând. El a plecat în jos, eu înspre casa unei prietene, spre a o lua să mergem împreună. La podul Jiului însă, văd patrule germane observând poziţiile alor noştri; n-aveam nicio armă să trag în ei, dar am fugit înapoi strigând după ajutor; ei au tras o salvă după mine fără să mă atingă. Se-ncinge o luptă între gardiştii oraşului şi ei – eu căram muniţii – , sosind şi un grup de soldaţi, patrulele inamice au fost respinse peste munte, iar noaptea a fost linişte. A doua zi […] moare şi ultimul meu frate”.

Regina Maria i-a acordat gradul de sublocotenent onorific

Potrivit atestărilor documentare, Ecaterina era o luptătoare înnăscută, capabilă de un angajament total. Fire inimoasă şi întreprinzătoare, ştia să tragă cu pistolul, carabina şi mitraliera, arunca foarte bine grenada de mână şi călărea cu o mare abilitate. În „Memoriu asupra activităţii eroinei Ecaterina Teodoriu în partea a doua a campaniei cu Regimentul 43/58 Infanterie”, colonelul Constantin Pomponiu, fost comandant al acestui regiment îşi aminteşte: „Lunar se ducea la Palatul Regal unde se prezenta M.S. Regina şi de unde i se dădea suma de lei 400; aceşti bani nu-i cheltuia pentru ea, decât foarte puţin, fiind şi foarte sobră ajuta soldaţii, ridicându-le traiul cu ce se putea cumpăra în acele timpuri; regimentul având grijă pentru mâncarea şi îmbrăcămintea ei, echipată cu aceeaşi uniformă ca şi ofiţerii. Deşi avea un fizic nu tocmai forte la vedere, însă a fost totdeauna sănătoasă, chiar călărea foarte bine. La toate marşurile inerente intrării Regimentului pe front a mers tot timpul pe jos în fruntea plutonului său pe care-l antrena prin exemplul şi însufleţirea sa patriotică, cu toate că purta carabină, cartuşele necesare 160, precum şi grenade, totdeauna am văzut-o neobosită şi cu moralul ridicat”.

În luptele din 6 noiembrie 1916 din apropiere de Filiaşi a fost rănită de un obuz la ambele picioare, fiind evacuată la Bucureşti şi ulterior la Spitalul „Regele Ferdinand” din Iaşi. Cu prilejul vizitei M.S. Regina Maria, aceasta a recompensat-o cu 400 lei lunar, acordându-i totodată gradul de sublocotenent onorific, pentru a-i conferi autoritate în faţa trupei.

Foto: Reînhumarea osemintelor Ecaterinei la Târgu Jiu, în 1921

August 1917: „În această luptă am pierdut pe eroina noastră, voluntara Ecaterina Teodoroiu”

Pe 4 august 1917, Ecaterina a plecat împreună cu camarazii săi pe front, îmbrăcată în uniforma de sublocotenent şi echipată cu armă, raniţă, cartuşieră, grenade şi sacul de pesmeţi. În pofida drumului anevoios, a mărşăluit alături de soldaţi, iar pe 20 august regimentul şi-a ocupat poziţiile în tranşeele de pe Dealul Secului.

Miercuri, 22 august, la ora 21.15, unităţile române sunt atacate şi surprinse descoperite de unităţi din Regimentul 40 Rezervă german. Pe timpul retragerii, sublocotenenta Ecaterina Teodoroiu a fost izbită în cap de două gloanţe de mitralieră pe Dealul Secului-Muncel.

În Darea de seamă asupra operaţiunilor executate pe zile, conform Jurnalului de operaţii din perioada 1 ianuarie-15 septembrie 1917, generalul Ernest Broşteanu, comandantul Diviziei a XI-a consemna: „Brigada 21 Infanterie. În cursul zilei de 22 august a.c., până la ora 21.30 pe tot frontul a fost acalmie completă, întreruptă foarte rar de slabe focuri de artilerie. În acest timp s-a încercat a se face mai multe recunoaşteri. La Regimentul 42/66 aceste recunoaşteri n-au reuşit a înainta din cauză că inamicul avantajat de situaţia dominantă ce are a tras asupra acelor patrule; asemenea şi la Regimentul 43/59 patrulele au fost oprite de focurile de mitraliere. La ora 21, inamicul a început un atac prin surprindere, cu patrule mari care s-au apropiat de tranşeele Regimentului 42/66 şi 43/49. Inamicul s-a servit pentru atacul său mai ales de grenade de mână şi mitraliere, în timp ce bombardiere de tranşee au tras asupra regiunii rezervelor noastre. Atacul a fost pe deplin respins la ora 21.30, producând pierderi inamicului prin focuri de mitraliere, grenade de mână şi baraj de artilerie. În această luptă am pierdut pe eroina noastră, voluntara Ecaterina Teodoroiu, care a căzut vitejeşte în capul plutonului ei, îmbărbătându-şi soldaţii”.

„…unicul exemplu în istoria Patriei, ca o fecioară tânără să aibă atât de mare însufleţire să-şi jertfească viaţa pentru pământul strămoşesc”

A fost înmormântată cu paradă pe 23 august 1917, în valea Zăbrăuciorului, lângă casa viei Apostoleanu, alături de căpitanul Dumitru Morjan, gorjean căzut la datorie cu o zi înainte, în fruntea Companiei a 6-a. La căpătâi i-a fost ridicată o mare cruce de stejar, de către comandantul Diviziei a XI-a. „Astfel a pierdut Regimentul 43/59 Infanterie această fecioară inimoasă, vitează, demnă de moşii şi strămoşii ei şi ca o pildă atât pentru Regimentul cu care a luptat şi şi-a dat viaţa pentru apărarea şi mărirea Patriei cât şi pentru toţi românii şi, în special, pentru femeile române, fiind unicul exemplu în istoria Patriei, ca o fecioară tânără să aibă atât de mare însufleţire să-şi jertfească viaţa pentru pământul strămoşesc” – conchidea la 10 mai 1920, în Memoriul său, colonelul Pomponiu.

Casa în care s-a născut Eroina de la Jiu există şi azi, în reşedinţa judeţului Gorj, şi găzduieşte muzeul dedicat tinerei luptătoare care a căzut pentru patrie în timpul Primului Război Mondial.

Pentru fiecare dintre noi, femeie sau bărbat, copil sau adult, perseverenţa, hotărârea şi curajul Ecaterinei Teodoroiu sunt exemplu de atitudine atât de necesară şi astăzi în societatea românească.