18 ani de când Jeana Gheorghiu ne-a părăsit

Se împlinesc astăzi 18 ani de când ne-a părăsit cunoscuta realizatoare TV Jeana Gheorghiu. A răpus-o cancerul la vârsta de 61 de ani.

• UNESCO: Libertatea presei a cunoscut cel mai abrupt declin – a scăzut cu 10% din 2012
• Semne „bune” economia are: tot mai multe companii se închid
• Papa Leo XIV surprinde lumea catolicǎ. Fost imigrant ascuns în portbagaj, numit episcop în SUA
• Românii vor ca Ilie Bolojan să demisioneze. Sondaj
• La ce mai sunt bune cărțile?

În perioada comunistă a moderat emisiunea „Joia tineretului”, o emisiune cu și despre tineri talentați.

A fost realizator, redactor-șef la Redacția Tineret a Radioului public (1990 – 1993, 1994-1998), apoi director interimar al canalului TVR 2 (1 oct. 2002 – 30 iun. 2004). Pentru un an a fost director de programe la Radio Total (1993).

Revenită în forță la TVR 2, a șocat opinia publică cu un reportaj dureros despre „trenurile morţii” de la Timişoara, din timpul Revoluţiei din decembrie ’89.

„Veniți cu noi, pe canalul doi!” era sloganul cu care Jana Gheorghiu atrăgea publicul tânăr.

Unul dintre cei care a avut șansa să lucreze cu Jeana Gheorghiu este Iulian Demetrescu, cel care, alături de jurnalistă, a montat documentarul despre copiii ascunși ai României, cei bolnavi de SIDA, abandonați în orfelinatele ceaușiste.

Iată cum a păstrat-o în memorie:

„Era o seară de vară bucureșteană, din acelea care par să absoarbă întreaga căldură a zilei, pentru a o elibera lent, sufocant, în străzile înguste și pline de mașini parcate anapoda. Peste zi, căldura sfârșitului de august înmuiase asfaltul trotuarelor, aerul devenind un fel de melasă grea, ce părea să-ți lipească plămânii de coaste. În spatele zidurilor groase ale Televiziunii Române, însă, temperatura era altă poveste. Coridoarele lungi și camerele tehnice păstrau un aer răcoros, aproape clinic, întrerupt doar de zumzetul echipamentelor și forfota artiștilor și tehnicienilor.

Mai erau câteva ore până la finalul turei editorilor de imagine. La Actualități, jurnaliștii își pregăteau deja buletinul de seară, TVR 2 relua probabil un film vechi, iar în Studioul 1 cei de la Divertisment repetau pentru emisiunile de sărbători. În Studioul 2, însă, bezna devenise o a doua natură, de parcă nimeni nu mai îndrăznea să calce pe acolo. La etajul unu, într-o serie de săli izolate, stăteau aliniate MGS-urile – acele mașinării complexe care capturau sufletul emisiunilor pe banda magnetică.

Inițial, aceste aparate de montaj video erau niște coloși, cu dimensiuni de Dacii break, conectate la surse de vacuum și curent trifazic. Era nevoie de spații mari pentru a le acomoda, săli întregi transformate în adevărate uzine de imagine. În timp, însă, tehnologia a evoluat și acești mamuți s-au comprimat în casetoscoape mai compacte, rezonabile ca dimensiuni, suficient de mici încât să fie adăpostite în cabine de montaj, spații înguste, dar încărcate de energie, pe care noi, cei care le operam, le numeam simplu: grupuri de montaj.

Tura mea se apropia de sfârșit. Pe listă mai rămăsese un singur client, un proiect al Redacției Tineret. Numele nu-mi spunea nimic, iar în haosul de nume și fețe care populau clădirea, Gheorghiu nu era deloc o raritate. Cu unii lucrasem deja, alții îmi erau complet necunoscuți. Dar cu cei de la Tineret nu avusesem prea multe întâlniri. În TVR, editarea nu se făcea pe calculator, ci pe aceste casetoscoape complexe, sincronizate și rafinate, care cereau o atenție aproape maniacală la detalii. Un singur pas greșit, o fracțiune de secundă prea lungă sau prea scurtă, o confuzie între insert și asamblare și întregul flux al emisiunii putea fi compromis.

Pe ușă a intrat o femeie mică de statură, dar cu o prezență care umplea încăperea. Îmbrăcată în pantaloni lungi închiși la culoare, purtănd o bluză subțire, având în mână un set de casete video, ochelarii și pachetul de țigări de care nu se despărțea niciodată, nu diferea cu mult de alți realizatori ai instituției. Pășea însă hotărât, cu o energie tăioasă, de parcă fiecare pas era o declarație de intenție. Jana Gheorghiu. În spatele ei, un tip înalt, slab, cu ochii încercănați și barba bine conturată, un cameraman uzat de orele lungi de filmare. M-am ridicat și am schimbat câteva politețuri rapide, un ritual aproape mecanic între editori și redactori, un schimb de priviri și cuvinte care spuneau mai mult decât orice protocol scris.

Ne-am așezat la masa lungă, în fața monitoarelor și a pupitrului de control. În TVR, relațiile între redactori și editori de imagine erau rareori intime. Timpul era mereu prea scurt, presiunea prea mare, iar viziunea realizatorului era deseori un dictat, nu un dialog. Taie aici, pune de acolo, scoate sunetul, adaugă un efect. Dar cu Jana, de la primele secunde, am simțit că lucrurile vor fi diferite. Era mai mult decât o simplă coordonare tehnică, era un schimb de idei, o colaborare tăcută care se lega între priviri și gesturi.

Imaginile au început să curgă pe ecran. Primele cadre: copii mici, zăcând în paturi cu gratii ruginite, trupuri slabe, priviri stinse, mâini care se agățau de nimic. Se mișcau încet, sau sacadat cu mișcări scurte, parcă filmate printr-un filtru de tristețe densă. Apoi câteva fețe de asistente, epuizate dar încă hotărâte să ofere o formă de alinare. Erau copiii ascunși ai României, cei bolnavi de SIDA, abandonați în orfelinatele ceaușiste și ascunși de ochii lumii, de un sistem care prefera să-i uite, să-i lase să moară în tăcere.

În cabina mea, timpul a început să curgă altfel. Montajul a devenit un dans dureros între memorie și neuitare, între adevăr și tăcere. Vocea Janei, aspră de la tutun, a început să umple spațiul, întâi doar în înregistrări, apoi, pe măsură ce orele treceau, și din scaunul de lângă mine. Directivele s-au transformat în dezbateri, sugestiile tehnice în discuții despre impact, muzica de fundal într-un element vital, aproape simbolic.

Au urmat cinci zile intense, în care grupul meu de montaj a capotat aproape de final, refuzând să finalizeze chiar și cel mai simplu dissolve, după ce fusese forțat să facă miracole cu efectele disponibile. Dar în acele cinci zile, am cunoscut un om care a trăit și a respirat adevărul, un mentor și un suporter pentru toți cei care aveau o poveste de spus.

Documentarul a fost un succes. A fost preluat de GDS, a ajuns la câteva festivaluri internaționale și apoi a căzut în uitare. Nici măcar internetul nu-l mai listează, iar o căutare prin arhiva TVR ar fi, probabil, la fel de inutilă ca încercarea de a găsi ultimele cuvinte ale unei epoci care a murit odată cu cei pe care i-a trădat.

Într-o zi de mai, în 2007, Jana Gheorghiu și-a luat microfonul și camera și a plecat să-și continue poveștile în lumea cealaltă. Poate acolo nu mai trebuie să monteze tăcerea într-un documentar despre nedreptate.”