2016. Das Glasperlenspiel

Asumarea la nivel societal poate avea loc doar în condițiile asumării instituționale la vârf a unui proces de schimbare adaptivă cu impact în întreaga societate. În cazul României, din motive de legitimitate constituțională maximă în raport cu societatea, vârful instituțional este, în mod necesar, Președintele României.

Asumarea la vârf poate avea loc doar în condițiile formulării corecte a problemei schimbării paradigmei Educației, în termeni de leadership real – respectiv, de confruntare onestă a tuturor nivelurilor societății cu starea de fapt reală a sistemului public al Educației.

În orice alte condiții, schimbarea este respinsă și întregul proces eșuează, așa cum au probat ultimii 26 de ani de existență democratică a României.

În materia marilor sisteme publice, un fapt este de natura evidenței: Educația este, de ani buni, o sursă continuă și consistentă de insatisfacție multidimensională, iar incapacitatea sa de a livra la standardele secolului al XXI-lea este subiect de frustrare pe toate palierele societății. Inadecvarea sistemului public al Educației la nevoile României de azi și, mai ales, de mâine este de mult dovedită în fapt și documentată exhaustiv, iar componenta preuniversitară excelează în acest comportament contra-societal. Fără excepție, toate rapoartele de specialitate ale organismelor de resort internaționale confirmă același diagnostic: sistemul educațional public românesc este printre ultimele în Uniunea Europeană și în ultima treime în lume. Cererea pieței forței de muncă și oferta sistemului educațional sunt două lumi paralele. Contra-performanța în materie de competitivitate economică – în interiorul căreia educația joacă un rol major – poziționează România pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Tabloul descris mai sus a devenit deopotrivă clișeu de presă și stereotip de percepție publică, ultimul sfert de secol amplificând dement această metastază societală și consolidând în conștiința colectivă fatalitatea drobului de sare: suntem într-o fundătură, situația e fără ieșire, nu putem face nimic – asta e!…

Cum a fost posibil așa ceva?

Ce resorturi malefice au acționat în așa fel încât, la peste 25 de ani de la momentul de grație 1989 și la aproape 10 ani de statut european cu acte în regulă, în locul scenariului firesc, al unei Educații stabilizate deja pe orbita României post-comuniste a secolului XXI să trăim realitatea halucinantă a unei Educații încremenite încă, feroce, în paradigma sa comunistă? Fără a derapa în teza teoriei conspirației cred, totuși, că sunt îndreptățit să pun trei întrebări, în loc de una singură:

1. E doar tembelă incompetență politică și de politici publice, în materia Educației?

2. E doar abominabilă impostură politică și de politici publice, în materia Educației?

3. E combinație ineptocrată, în doze letale, de incompetență și impostură deopotrivă, în materia Educației?

Cauza esențială a stării de fapt este inexistența, timp de un sfert de veac lung și frustrant, a leadership-ului real aferent schimbării paradigmei Educației, pe toate palierele posibile: Președinție; Parlament; Guvern; minister al Educației; sindicate; asociații de părinți; asociații ale elevilor.

Reciproc, manifestarea unui proces sănătos de leadership, definit și exercitat ca la carte, va amorsa schimbarea paradigmei Educației în România, într-un interval de 3-5 ani. Mai precis, procesul de leadership invocat va determina inițierea și punerea în fapt a acelui set de proiecte strategice care vor transforma ireversibil Școala ca sistem, scoțând-o din deriva în care se află acum și ducând-o, ferm, în secolul al XXI-lea.

2015 marchează punctul de inflexiune în materia schimbării paradigmei Educației. Președintele a vorbit apăsat. 2016 are a consacra începutul punerii în fapt. Urgent. Fără echivoc. Ireversibil.

La mulți ani!

Marian Staș este profesor la Universitatea Harvard şi președintele Asociației clubul „Liderii Mileniului Trei”