Diplomaţia ridicolă a României

Cel mai spectaculos nu este insuccesul, ci ambiguitatea, iar cea mai constantă pare să fie impredictibilitatea oricăror acţiuni.
Fie pe plan extern, fie pe plan intern, România pare să-şi fi pierdut nu numai busola, dar şi orice urmă de decenţă în comportamentul politic individual sau colectiv. Umbra de credibilitate în care se aflăRomânia şi despre care vorbeşte Mugur Isărescu s-a extins nu numai asupra domeniului financiar, ci şi asupra celui politic, diplomatic sau economic.Practic, spus pe şleau, nimeni nu mai are încredere în angajamentele pe care şi le asumăRomânia, iar Bucureştiul pare să fie pus la index de la o vreme, o capitală de evitat pentru principalii lideri ai lumii. Preocupată mai ales de suveranitatea ei în cadrul Uniunii Europene, România a uitat complet, în ultimii doi ani, că poate fi şi independentă.Aşa că iniţiativele benefice pe plan extern pot fi numărate cu greu pe degetele de la o mână. Într-o etapă a modificărilor de mari strategii, a atenuării lumii unipolare perpetuate de SUA acum 20 de ani, o perioadă de altfel interesantă pentru istoricii de peste 50 de ani, România pare încremenită într-o stagnare geopolitică fără şanse.
Absenţa României, de ani întregi, din construcţia soluţiilor la problemele europene nu mai pare să fie un accident, ci o stare de normalitate.Anchilozată şi superfluă, diplomaţia românească de mare calibru capătă accente din ce în ce mai ridicole.Axele strategice ale preşedinteluiWashington, Londra, Paris, Moscova sau Berlin, mult clamatele axe strategice de cooperare ale României, s-au dovedit a fi doar nişte baloane de săpun.România n-a dovedit, în ultimii doi ani, că mai există pe harta diplomaţiei mondiale.Unde au dispărut, totuşi, axele, liniile sau coloanele de politică externă strategică ale României, enunţate cu atâta încredere de domnul Băsescu? În cel mai bun caz, ignorată în marile cluburi ale diplomaţiei, dar cel mai adesea ironizată, România face eforturi disperate de a mai fi în atenţia decidenţilor lumii.Lumea relaţiilor internaţionale nu este una a democraţiei sau a „avantajului reciproc".
Este o lume dură, în care negociază cu cuţitul sub masă şi cu zâmbetul pe buze doar cei care sunt puternici sau se simt puternici.România s-a jucat aşa de mult cu aceste „axe strategice" (în opxica preşedintelui, tot ce ţine de relaţii externe este neapărat „strategic"), încât sintagma a căpătat conotaţii ridicole nu numai în interior, ci, din nefericire, şi în percepţia decidenţilor externi.Aşa că nu ştiu care or fi axele preşedintelui, cele strategice.Dar parcă întrezăresc nişte cărărui prin ogorul de ovăz pe unde fuge năucităRomânia ca să n-o mai lovească vreun retevei la gioale, aruncat de oricare se trezeşte mai de dimineaţă, pe aici, prin zona noastră de interes strategic.
România a tăcut când trebuia să vorbească (de exemplu, la negocierile pentru aquis-ul comunitar sau la stabilirea politicilor comune energetice), dar a vorbit atunci când trebuia să tacă (exemplul imigraţiei ilegale sau al corupţiei).Rând pe rând, inapetenţa declarată a preşedintelui pentru relaţiile externe a dus la răcirea relaţiilor până şi cu amici tradiţionali: Turcia, Serbia sau Franţa.Din nefericire, aceasta s-a împletit în mod nefast şi cu apariţia, mai mult sau mai puţin întâmplătoare, la conducerea diplomaţiei româneşti a unor diplomaţi „unidirecţionali", setaţi doar pe relaţia cu un singur spaţiu de referinţă, tehnicieni sârguincioşi ai unor acorduri sterile cu Uniunea Europeană sau cu NATO.România nu a mai avut de mult diplomaţi de carieră, multidisciplinari şi înzestraţi cu acea abilitate de a înota în mai multe medii externe în mod simultan.Ultimii miniştri de Externe s-au rezumat la a fi nişte comunicatori ai unor date şi rezultate către nişte comisii absconse ale unor organisme europene de multe ori inutile şi de prea multe ori partizane.Relaţia cu Rusia este cel puţin îngheţată, dacă nu mai mult, de către un preşedinte amorţit într-o retorică de tip bielorus.
Iar sarcasmul lui Vladimir Putin, din primăvara lui 2009, la adresa preşedintelui Băsescu cu greu poate fi şters din minte (n.n. – Vladimir Putin îi oferea, în mod ironic, lui Traian Băsescu, prin intermediul unui jurnalist, posibilitatea cumpărării directe a producţiei Gazprom!).Stilul belicos al aceluiaşi preşedinte a dus şi la anumite crize de încredere, inclusiv cu fragila democraţie din Moldova, făcând mai mult rău oricărei încercări de reglementare a conflictului transnistrean.Oricum, chiar şi veşnic paranoicii ucraineni au motive de „bucurie" la fiecare referire publică a diplomaţiei nediplomatice de la Bucureşti în problema Moldovei.Relaţia cu românii din străinătate este definită magistral, dar amar, de secretarul de stat Eugen Tomac (originar din Basarabia!), într-un interviu oferit pe 11 ianuarie Jurnalului de Moldova: „Oamenii însă nu prea cred în sinceritatea demersului nostru şi, de foarte multe ori, calculele pe care le avem acasă riscă să eşueze în momentul în care le punem în practică, din cauza lipsei de credibilitate".
Este vorba despre relaţiile cu alţi români!Ambiguitatea politicii externe româneşti, care îşi găseşte câte un „partener strategic" o dată la fiecare câteva luni, pare să fi exasperat până şi pe cei mai relaxaţi parteneri occidentali.România s-a jucat atât de mult cu aceste strategii europene şi nord-atlantice, încât nimeni nu mai înţelege nimic, iar toţi aceşti presupuşi parteneri încep să devină reticenţi când aud de vreun acord cu România.Europa nu crede în zâmbeteEşecul Schengen nu ar trebui să fie un capăt de ţară, căci este evident pentru orice român că imigraţia ţiganilor produce efecte de silă în Vest, că ţigările ucrainene se vând în continuare la orice colţ de ţară sau că instituţiile statului sunt corupxe (iar recentul caz din Portul Constanţa vine ca o mănuşă tuturor criticilor franceze şi argumentelor tehnice ale Germaniei!). În schimb, ciudatul melanj de lipsă de răspundere, de negări şi de ameninţări produse de tandemul Băsescu-Baconschi au indus în subconştientul diplomaţiilor europene imaginea unui stat dezordonat, pueril şi, pe alocuri, răzbunător. Reacţii viscerale, nediplomatice, dar caracteristice politicii dâmboviţene.De fapx, comportamentul politic extern se mulează perfect peste comportamentul politic intern, acolo unde ameninţările, comparaţiile ironice, şantajul şi refulările personale sunt la ordinea zilei.Lucru cu care diplomaţia europeană nu prea este obişnuită.Depozitar constituţional al reprezentării externe a statului român, preşedintele primeşte periodic exact semnele respectului şi încrederii de care România se bucură pe plan internaţional.
Iar scenele butaforice şi gesturile plictisite ale omologilor europeni nu sunt greu de înţeles: România a pierdut şansa de a fi în vârful piramidei şi a ales, umil, să mai stea o perioadă sub un con de umbră.