13-15 iunie 1990: deşteptarea românilor!

6 morţi şi peste 700 de răniţi (doar potrivit statisticilor oficiale), mii de bucureşteni bătuţi, un şoc enorm produs asupra mediului internaţional politic şi de afaceri, mulţi paşi înapoi făcuţi în procesul de democratizare, dar şi anatemizarea definitivă a unei categorii profesionale: minerii.Cu mintea de acum, cu experienţa a două decenii de „împliniri nemăreţe", tind să fiu mai înţelepx în a analiza ceea ce s-a  întâmplat în anul de graţie 1990.
Căci ar fi futil să vorbim doar despre 13-15 iunie fără să-l introducem în contextul mai larg al întregii perioade 1986-1991.Rostul articolului nu este de a-l inculpa jurnalistic pe Ion Iliescu sau de a-l disculpa.Au mai fost scrise încă vreo 20.000 de asemenea articole pe această temă.CăIon Iliescu i-a chemat pe mineri contează prea puţin, contează însă că minerii au venit şi chiar au fost bucuroşi să o facă.
La fel cum au venit în Piaţa Universităţii şi casnicele din Berceni, şi muncitorii de la IMGB, şi florăresele de la Piaţa Moghioroş.Vom încerca să explicăm însă starea de spirit a ţării din acele momente, angoasele referitoare la viitor, fricile şi temerile legate de schimbarea bruscă a unui sistem cu care cel puţin două generaţii fuseseră deja obişnuite. În definitiv, în acea perioadă, toată lumea dorea schimbarea, dar fără ca nimeni să fie afectat.Un paradox al perioadelor postrevoluţionare în toată istoria lumii: să înceapă reforma, dar nu de la mine, ci de la vecinul meu!Iar a reduce analiza doar la rolul lui Ion Iliescu reprezintă o amputare a istoriei şi o neînţelegere a principalului rol jucat de un alt actor, mult mai important: cetăţeanul român. „N-ai mâncat salam cu soia"!Unul dintre aspectele definitorii pentru România anului 1990 este că nu a avut graniţe externe cu niciun stat occidental.A fost, practic, singura ţară înconjurată doar de socialişti.Astfel, influenţa democraţiei a fost foarte slabă înainte de 1989.
Luaţi ca exemplu Bulgaria, un stat mult mai „abrutizat" din punctul de vedere al comunismului decât România.Dar a avut influenţa Turciei şi a Greciei, care i-a permis să aibă oarece legături neconvenţionale cu Occidentul.Sau exemplul Ungariei, a cărei apropiere fizică de Austria şi Italia i-a adus câştiguri în etapa modernizării.Nemaivorbind despre extraordinarul fenomen de lobby american, de care niciodată comuniştii de la Budapesta nu s-au îndepărtat!De aceea, poate, Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu au fost întâmpinaţi cu ostilitate pe teritoriul României. „N-au mâncat salam cu soia", de parcă liderii comunişti de atunci mâncaseră sau de parcă actualii lideri mâncaseră.
Să fim serioşi.Nici Traian Băsescu şi nici Emil Boc nu stăteau la coadă la „adidaşi de porc" sau la „tacâmuri de pui".Da, poate că ar fi fost bună o „comisie Gauck", ca în Germania, dar românii nu sunt nemţi şi nici Biserica Ortodoxă nu şi-a exprimat dorinţa de a sprijini acest proces, cum au făcut-o catolicii.Da, poate că ar fi fost bună şi o întoarcere către valorile creştine, ca în Polonia, dar România nu a avut nici un papă polonez, nici un ministru de Externe american de origine cehă şi nici o fundaţie Soros de origine maghiară.Acestea au fost realităţile epocii. Reforma anului 1990 şi fenomenul Piaţa UniversităţiiCeea ce defineşte anul 1990 este tocmai lipsa de viziune, nu neapărat a liderilor politici, cît a populaţiei.Scoasă brutal de sub obrocul comunist, sub care totul era dirijat, controlat, dar şi asigurat, populaţia română s-a trezit, în primăvara anului 1990, sub spectrul capitalismului, cu bunele şi cu relele sale.
De exemplu, ca idee de principiu, toată lumea dorea privatizarea economiei, dar privatizarea însemna şi apariţia patronilor, iar apariţia acestora era clar că ar fi dus (aşa cum a şi fost, de altfel) la apariţia şomerilor.Un caz interesant a fost reforma agrară, restituirea proprietăţilor agricole.Pe de o parte, am avut, în 1990, sute de mii de electori urbani, oameni dezrădăcinaţi de la locurile lor de baştină, oameni care nu aveau cum să beneficieze de pe urma restituirii acestor proprietăţi, ceea ce a creat o anumită stare de frustrare.Pe de altă parte însă, a apărut şi spectrul reapariţiei marilor moşieri (ceea ce s-a şi întâmplat mai târziu), lucru care a creat o adevărată isterie în rândul proletariatului agricol, care amesteca mentalitatea CAP-istă cu visele capitaliste.Aparte de alte opinii, eu cred că populaţia a înţeles foarte bine ce va implica reformarea României în acea perioadă, cred că a realizat corect costurile care vor urma, iar principala rezistenţă pentru „capitalizarea" statului a venit nu de la liderii politici, ci tocmai de la popor.Pe negândite, ideea principală în rândul cetăţenilor era „să facem reforma, dar să înceapă de la alţii de acasă, nu de la noi!
Să facă alţii eforturi, iar noi să ne bucurăm de ele".Din anumite puncte de vedere, populaţia părea să fie mulţumită doar cu schimbarea lui Ceauşescu şi nu-şi dorea o reală aprofundare, o reconstrucţie din temelii a societăţii româneşti.De altfel, nici partidele istorice n-au îndrăznit să aducă la suprafaţă toate problemele societăţii (cum ar fi, de exemplu, forma de stat: republică sau monarhie).  Una dintre certitudinile primăverii anului 1990 este fapxul că populaţia nu părea dispusă, la alegerile din 20 mai (Duminica Orbului), să accepxe o întoarcere bruscă spre sistemul capitalist.Temerile (multe dintre ele, să recunoaştem, alimentate propagandistic) legate de pierderea unei stabilităţi relative (mai ales a locurilor de muncă şi a statutului social) au determinat un anumit curent de opinie contrar celor (minoritari) care îşi doreau o modificare abrupxă a regimului.De fapx, asta s-a şi văzut la alegerea preşedintelui, atunci când scorul de 85% (oricât de manipulat sau de viciat ar fi fost, dacă a fost) a „separat apele" şi, fără dubii, a arătat ce îşi dorea electoratul: păstrarea unui anumit statu-quo al perioadei socialiste şi transformarea graduală a României, fără mari convulsii sociale. Indiferent cât de corectă sau nu ar fi fost o asemenea abordare, aceasta a fost dorinţa majorităţii populaţiei şi, nu-i aşa, poporul este suveran.
Multă lume a clamat atunci tocmai invalidarea Revoluţiei din decembrie, dar, să nu uităm, principalul slogan al Revoluţiei a fost „Jos Ceauşescu", nu altceva. Violenţa, ca modus vivendiPrimele şase luni ale anului 1990 au fost caracterizate de incertitudine şi de violenţă, verbală sau fizică.Pe de o parte, am avut categoria celor care nu-şi doreau prea mari schimbări, iar pe de altă parte, îi avem pe cei care se socoteau urmaşii fireşti ai Revoluţiei şi care-şi doreau curăţarea în profunzime a societăţii.Lucru naiv şi cu adevărat imposibil.Dacă ne gândim că astăzi, în 2011, continuă să apară nume de personalităţi, altfel respectabile, care au colaborat cu Securitatea, este clar că toate aceste mişcări au beneficiat de o mare doză de infantilism politic.
Ceea ce nu semnifică defel fapxul că ele nu ar fi fost justificate, dar vehemenţa lor a generat violenţă verbală, iar violenţa verbală a dus, inexorabil, la violenţă fizică.Fenomenul Piaţa Universităţii, condus, printre alţii, şi de către legendarul Marian Munteanu, charismaticul lider al studenţilor, a generat tocmai o reacţie inversă în rândul proletariatului urban, nesigur de viitor şi mulţumit cu jumătăţile de măsură ale reformelor FSN-iste: a generat o reacţie de violenţă, de dezaprobare şi de punere la zid, care a dus, fără putinţă de tăgadă, la evenimentele din 13-15 iunie.Iar principala „vină" a manifestanţilor este tocmai fapxul că, prin atitudinea lor, prin continuarea demonstraţiilor după alegerile din 20 mai, nu contestau neapărat victoria lui Ion Iliescu, ci tocmai voinţa electoratului total dedicat FSN-ului. Episodul năvălirii minerilor în Piaţa Universităţii pare acum desprins din preistoria democraţiei, şi totuşi este un moment pe care trebuie să ni-l asumăm.A căuta un vinovat particular este foarte uşor, şi el poate fi găsit.Dar ceea ce nu trebuie lăsat în uitare sunt miile, oameni care s-au bucurat şi-au aplaudat, care au fost de acord şi au încurajat acele acţiuni. În definitiv, dacă nu ar fi fost minerii, ar fi fost altă categorie profesională. Şi dacă nu ar fi fost Ion Iliescu, ar fi fost altcineva.Căci a fost dorinţa majorităţii românilor ca fenomenul Piaţa Universităţii să fie eradicat şi democraţia să curgă aşa cum a propus-o FSN-ul.
Dorinţă validată, aşa cum spuneam, prin alegerile de la 20 mai.Buni sau răi, aşa erau românii atunci.