MARIUS STOIAN: Cu Cărtărescu, după 20 de ani

Bookfest m-a prins în ipostaza nostalgic măgulitoare de personaj semific?ional în cartea poetului  Bogdan O .
Popescu Via?ă de aruncat, un bricolaj de nuvele ce urcă, flotând, treptele vie?ii autorului.  Semific?ional, în sensul că, în „povestea salingeriană a unui grup de prieteni adolescen?i" (citat din prefa?a lui Mircea Cărtărescu), „şobolanii se lovesc de ziduri", func?ionez sub nume propriu.Presurizat şi excitat cultural, am decupat rapid cu markerul galben din blocul de imagini ş i gânduri reamintite, cu frenezie egocentrică, frazele în care m-am regăsit cu expresii, idei şi atitudini. Proza, cu alură de reportaj, îşi produce efecte începând cu data de 24 iulie 1989, în plin amurg comunist, şi are drepx cadru o „tabără de crea?ie literară" în care, în mod miraculos, „opxzeciştii"Cărtărescu, Iaru, Nedelciu sau Ion Bogdan Lefter transferau fermentul postmodern unor tineri suspecta?i de a avea ceva talent.M-am regăsit, însumând tuşele, într-un portret de personaj uşor gregar, cu un limbaj colorat, voluntar şi solidar cu grupa, afemeiat şi aflat mereu în preajma unei beri.Unele dintre atribute s-au degradat în timp, altele şi-au pierdut aerul virginal.
A m avut, uneori, impresia că anumite dialoguri sunt chiar stenograme.Ca dintr-un pachet de căr?i amestecate savant, i-am extras pe Ionu?Cârjan (singurul dintre noi ce avea volum publicat şi pe care-l invidiam platonic), pe celebrul, azi, Răzvan Rădulescu, scriitor şi scenarist de film, în sfârşit, pe Andreea Esca (ei bine, da, chiar Andreea Esca) sau pe Dan Mircea Cipariu, to?i afla?i sub nume conspirative, de împrumut, cum stă bine unor produse ale imagina?iei auctoriale şi totuşi, în mintea mea,  personaje tangibile, reale.Seara, ne-am revăzut în „vila de o sută de ani" din Dogarilor, unde Bogdan O.Popescu, altfel un serios neurolog, organizează „Serile Popescu" şi unde se adună crema vie?ii culturale pentru sushi, baclavale sau răcituri înso?ite de vin mănăstiresc, whisky de porumb sau bere în varii recipiente.
Un meeting report i-ar fi putut consemna pe Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, graficianul Tudor Jebeleanu şi succesorul său, la fel de talentat, Mihai Zgondoiu, pe Nicolae Prelipceanu, Denisa Comănescu, regizorul Cristi Puiu, arhitectul Gabi Cârstea şi un personaj uşor contrastant, prin?ul Mihai Ghyka, şef de multina?ională ahtiat dupăChampions League – o colec?ie de inteligen?ă şi talent fără conservan?i şi aditivi, parte dintr-un ritual paşnic.L-am regăsit, după 20 de ani, pe Cărtărescu, glorios şi notoriu de această dată, dar la fel de proaspăt, fizic parcă încremenit în timp, cu aceleaşi plete negre ş i cu acelaşi aer stingher, uşor absent.M-am bucurat că i-am putut deturna, cu umor grobian şi vulgar pe alocuri, în orice caz autentic, timiditatea către hohote de râs spontan, pe alocuri cu inflexiuni homerice.Una peste alta, am empatizat cu Cristi Puiu şi cu tânărul Zgondoiu şi m-am sim?it ca şi cum m-aş fi întors, în permisie, printre prieteni dragi. Noapxea, după gongul final, m-am translatat pentru o clipă în atmosfera disputelor concepxuale efervescente din comunism.
Postmodernism vs protocronism.Genera?ia postmodernă, învingătoare într-un ciclu firesc, s-a descompus încet sub povara succesului şi a oficializării.Grupul coeziv, virulent şi programatic a devenit o stare de spirit crepusculară. „Junk-conservatorismul" (G.Andreescu), moştenitorul târziu al mişcărilorculturale promovate sub Ceauşescu, a revenit insidios.
De la programul cultural al lui I on Bogdan Lefter, definit în 2002 în Observatorul Cultural drepx postmodern, multicultural, feminist şi „corect politic", nu a mai urmat nimic.M-am culcat târziu, cu gândul că, azi, un nou război cultural, pandant al evolu?iilor de reformare a statului, a structurilor sociopolitice şi economice, este vital.