NATO, spre disoluţie?

Plecând de la afirmaţiile dure ale secretarului de stat american al Apărării, Robert Gates, cu privire la „delăsarea" europenilor şi lipsa lor de interes pentru efortul comun în cadrul alianţei, se pune întrebarea: cât a mai rămas din acel vestit „transatlantic link"?
Dar, mai ales, cine sapă la temelia acestui concept aplicat cu sfinţenie timp de şase decenii? La începutul lunii iunie, Robert Gates, fostul secretar de stat american al Apărării, în discursul său de „rămas-bun", în faţa oficialilor NATO şi ai Uniunii Europene, lansa de la Bruxelles o serie de adevăruri, care au fost ani la rând eludate de mai toţi europenii: rarefierea trepxată a contribuţiei europene la efortul de apărare comun şi preluarea acestuia, în timp, doar de către americani.Discursul lui Robert Gates, diplomatic, dar neaştepxat de dur, a avut menirea unui duş rece pentru europeni.La final, o audienţă consternată avea să tragă nişte concluzii greu de anticipat la începutul reuniunii: oficialul american descria partenerii europeni ca fiind egoişti, cu lipsă de viziune şi iresponsabili cu privire la viitorul Alianţei (Globalpost). Europa scoate castanele din foc cu ajutorul NATOExemplul elocvent oferit de Robert Gates îl reprezintă criza libiană şi operaţiunea militarăUnified Protector, operaţiune lansată la insistenţa statelor europene, dar care, rând pe rând, a fost abandonată de peste jumătate dintre membrii europeni ai NATO, transferând această sarcină, pe nesimţite, tot americanilor.Iar acest dezechilibru în asumarea responsabilităţilor nu este viabil într-o lume în care menţinerea stabilităţii este la ordinea zilei, le reamintea Robert Gates europenilor.Exprimând public ceea ce americanii gândesc de mai mulţi ani, Gates declara sec: „Contribuabilii americani nu vor mai accepxa mult timp acest lucru, căci, dacă le spui că trebuie să ducă în spate 75% din efortul financiar al Alianţei, s-ar putea să existe anumite semne de mirare". Într-un discurs aproape emoţionant, Robert Gates şi-a exprimat dorinţa ca liderii europeni să înţeleagă bine sensul atenţionării sale, deoarece anomaliile ultimilor 20 de ani nu mai pot continua la nesfârşit.
Practic, deşi într-un mod foarte elegant, Robert Gates le-a oferit europenilor posibilitatea alegerii: fie îşi mai doresc Alianţa cu SUA în cadrul NATO, şi atunci revin la cooperarea reală, fie SUA îşi vor retrage trepxat sprijinul acordat Europei.Aceasta în condiţiile în care, oricum, în Europa dezbaterea publică este inflamată de disputa referitoare la raţiunea de a exista a Alianţei şi la proiectarea misiunilor ei, atât timp cât, spun opximiştii, ameninţarea sovietică nu mai există, iar alte riscuri sau ameninţări reale nu se prevăd.O abordare de tip suficient, care nu ţine cont de repetabilitatea istoriei şi de impredictibilitatea unei lumi din ce în ce mai nesigure, cu toate eforturile (sau în ciuda lor) de integrare a foştilor adversari. O Europă ipocrităEuropa se bazează şi azi, în 2011, pe cecul în alb primit de la americani la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, când SUA au oferit acea umbrelă protectoare împotriva pericolului sovietic.Rând pe rând însă, toate statele occidentale, în frunte cu Franţa şi Germania, au intrat într-o altfel de logică a relaţiilor cu URSS, interesele economice prevalând în faţa contribuţiei la NATO.Astfel, contribuţia europeană la apărarea comună a început să fie doar mimată (oricum, Franţa a fost, pentru mult timp, doar nominal membru al NATO, lipsind decenii la rând din structura intergată de comandă).Din acest punct de vedere, este evident că europenii trişează, presupunând că americanii oricum îşi vor apăra interesele în Europa şi că ei, cei de la Bruxelles, nu trebuie decât să mimeze efortul de apărare.
A spus-o clar chiar şi Robert Gates: „Eu sunt unul dintre ultimii lideri americani crescuţi  în perioada Războiului Rece, dar noii lideri americani tineri nu au experienţa formativă pe care am avut-o eu, acel tip de ataşament istoric şi emoţional pe care liderii americani l-au avut pentru Alianţă.S-ar putea, la un moment dat, ca interesul naţional să le dicteze în luarea deciziei", spunea secretarul de stat american, într-o ameninţare voalată, dar fermă, privind posibilitatea ca americanii să se retragă trepxat dintr-o structură anchilozată.Un scenariu deloc îmbucurător pentru europeni, dar care poate fi cât se poate de real pentru o Americă isterizată de efectele crizei economice şi pentru nişte americani care nu înţeleg să mai aloce fonduri pentru protecţia unor aliaţi care nu vor să facă nimic pentru binele comun. NATO, la răscruceÎn ciuda unui opximism aparent, NATO se află astăzi la o răscruce, iar liderii acesteia trebuie să decidă care este drumul ce trebuie luat.Problemele interne de percepţie şi atitudine nu mai pot fi ascunse cu grijă sub masca unei cooperări transatlantice.
Creată acum peste şase decenii, ca o contrapondere la expansiunea sovietică, Alianţa se confruntă astăzi cu o criză majoră de identitate, pe fondul reticenţei aliaţilor europeni de a-şi asuma angajamente şi din cauza contrabalansării propriilor interese particulare cu cele ale interesului comun.Iar disputa nu se învârte doar în jurul tipului de acţiuni pe care NATO trebuie să şi le asume (misiuni de lupxă tip „hard", în percepţia  americanilor, sau misiuni „soft", de tipul menţinerii păcii, aşa cum îşi doresc europenii), ci şi în jurul implicării şi susţinerii reale privind interesele comune ale aliaţilor.Este vorba despre decizia pe care europenii trebuie să o ia, de a mai avea sau nu interese de securitate comune cu americanii sau nu.Iar pentru un continent care, în decursul secolului al XX-lea, a încercat de două ori să se sinucidă, prin cele două războaie mondiale, abordarea orgolioasă a liderilor europeni nu poate aduce decât îngrijorare.