Între mit şi realitate: Islamizarea Europei

Chiar şi atunci când au făcut-o în public, politicienii au încercat să  se încadreze într-un anumit şablon „politically correct”. Amintirile trecutului sunt prea apropiate. Şi totuşi, problema nu a putut fi evitată, iar de câţiva ani, cel puţin odată cu resimţirea efectelor crizei economice, fenomenul creşterii populaţiei musulmane devine un subiect de analiză.

Intrat recent în discursul public, cuvântul „islamizare” provoacă deja ample dispute în plan european. Existenţa cuvântului care defineşte un posibil fenomen provoacă însăşi piatra de temelie a Europei unite, toleranţa. Însuşi faptul că termenul a apărut denotă o anumită temere a europenilor în faţa unui fenomen care, dacă ar fi real, ar putea pune în discuţie societatea secularistă şi sistemul de valori cu care ne-am obişnuit. Europa a mai trecut prin valuri de intoleranţă religioasă (iar Inchiziţia sau catolicismul militant încă mai sunt prezente în cărţile de istorie), iar fragilul echilibru laic pe care l-a atins nu de mult (căci un secol sau două nu sunt nimic la scara istoriei) este pus la încercare de un curent masiv de transformare a unora din comunităţile laice occidentale în societăţi închise, musulmane.

Statele europene încep, fără să vrea, să dezvolte anumite angoase faţă de imigranţi. Dacă la început fenomenul imigraţionist părea a fi benefic pentru ele, chiar încurajat  public,  globalizarea crizei economice a adus după sine şi căutarea unor vinovaţi. Imigranţii au fost primii la îndemână: nu aparţin culturii tradiţionale occidentale, au obiceiuri ciudate, nu se adaptează, nu pot fi asimilaţi, cred în alţi  Dumnezei sau pur  şi simplu vorbesc o altă limbă. Cât de mulţi musulmani sunt în Europa şi ce pericol reprezintă ei, dacă chiar ar reprezenta un pericol? Una dintre cele mai mari angoase ale europenilor este că rata natalităţii în familiile musulmane o surclasează net pe cea a europenilor creştini. Potrivit unui studiu realizat de Timothy M. Savage, diplomat american specializat în afaceri europene, în Europa trăiesc 23 de milioane de musulmani (5% din populaţie). Populaţia musulmană s-a dublat în ultimii 30 de ani. Până în 2050, musulmanii vor constitui 20% din populaţia Europei.

Franţa, Spania, Marea Britanie, Elveţia, Italia, Olanda

Enumerarea statelor de mai sus nu este întâmplătoare. Ele sunt cele care au deschis această cutie a Pandorei a discuţiilor deschise despre influenţa micro-societăţilor musulmane care încep să se dezvolte pe orizontală în interiorul acestor state.

Apariţia fenomenului nu se poate separa de apariţia fizică a practicanţilor acestei religii. Căci să nu uităm că totuşi până după al Doilea Război Mondial, Europa fusese un spaţiu aproape exclusiv al creştinilor (catolici, ortodocşi, protestanţi etc.). Mici insule islamice existau sporadic în Spania şi în Balcani (Iugoslavia, Albania, Bulgaria şi România). Abia libertatea adusă de către noua construcţie europeană începută după anii ’50 avea să aducă şi valurile de imigranţi (mulţi de religie musulmană) în căutarea unor vieţi mai bune. De unde au provenit aceştia?

Au provenit în principal tocmai din fostele colonii occidentale, colonii cărora fostele metropole nu le-au putut refuza (dintr-o chestiune de moralitate) accesul către Europa. Astfel, Marea Britanie a permis imigrarea unui mare număr de cetăţeni din vechea Indie (Pakistan, India, Bangladesh), Franţa a avut de îndeplinit o anumită datorie faţă de Algeria şi Maroc, Spania a fost confruntată cu valuri de imigranţi tot din Maghreb, iar Italia a fost curând plină de refugiaţi din Eritreea, Somalia sau Etiopia.

Toţi aceştia au adus cu ei nu numai sărăcia, dar şi religia, obiceiurile familiale, tradiţiile etnice şi cutumele tribale. Aflaţi astăzi la a doua sau chiar la a treia generaţie, musulmanii din Europa nu s-au integrat pe deplin, baleiază permanent între cultura specifică lor şi sistemul de valori occidental. Deseori marginalizaţi, constituind mai mereu o clasă pauperă, tinerii musulmani s-au refugiat în jurul moscheilor care au apărut peste noapte, se raportează mai mult la Islam decât la statele ai căror cetăţeni sunt, construind un teren fertil pentru toate manifestările fundamentaliste islamice.

Evenimentele violente petrecute recent  în Marea Britanie sau Franţa nu au cum să nu fie văzute şi ca o prelungire a gravelor discrepanţe  care există între conştiinţa europeană şi cea islamică. Mulţi dintre tinerii imigranţi participanţi la revoltele din Marea Britanie au încercat chiar să motiveze politic acţiunile lor: „Când ascultăm acuzaţiile «albilor» despre faptul că imigranţii se comportă inadecvat, noi le reamintim că prosperitatea economică actuală din ţările occidentale se datorează tocmai jafului din colonii şi transformării a milioane de oameni în sclavi. De ce se plâng că au fost jefuite câteva magazine?” (Pravda). Reprezintă aceste fraze doar expresia unui teribilism urban sau sunt ele rezultatul unor percepţii profunde în rândul imigranţilor? Seria continuă de violenţe din fostele metropole coloniale pare să dea dreptate celei de-a doua variante.

De ce se teme Europa?

Atunci când se referă la musulmani, occidentalii îi percep în funcţie de religia lor şi nu după naţionalitatea sau cetăţenia lor. Şi totuşi, este Europa într-un real pericol de islamizare, de creştere necontrolată a populaţiei de religie musulmană sau tot acest fenomen este doar expresia unei lipse de toleranţă ori, mai bine spus, a unei false toleranţe afişate în documentele U.E.?

Cer musulmanii prea multă toleranţă în statele creştine atâta timp cât la ei acasă, în statele musulmane, uneori creştinismul este pedepsit în mod „legal” cu moartea? Există în arta militară un concept de care ţin seama toţi planificatorii: „un gest la nivel tactic poate determina mutaţii la nivel strategic”. La fel a fost şi pentru cetăţenii români atunci când unui fotbalist român care evoluează în Arabia Saudită (Mirel Rădoi, n.r.) i s-a impus să nu mai facă semnul crucii atunci când intră pe gazonul stadionului, ba chiar a fost ameninţat dacă nu-şi acoperă în public tatuajul de pe antebraţ care simboliza o cruce. Simpla ştire despre intoleranţa autorităţilor statului arab a făcut ca mulţi români să-şi chestioneze conştiinţa referitor la relaţia lor cu alţi musulmani.

Interesant este faptul că unul dintre cei mai vehemenţi susţinători ai existenţei unor anomalii în promovarea Islamului în spaţiul european pare să fie filosoful Radu Stoenescu, analist francez de origine română: „problema Islamului nu este numai una cantitativă. Problema este una de principii. Este o problemă deschisă: Islamul este o credinţă religioasă sau o ideologie? Nu contează cât de mulţi sunt (musulmanii din Europa, n.n.). Problema este că oamenii care urmează Islamul sunt cumva într-un partid politic, cu o agendă politică proprie, care semnifică de fapt implementarea Shariei şi construirea unor state Islamice”.

Nu astfel se poate vorbi însă despre musulmanii din România, care perfect integraţi în societatea seculară şi laică românească ştiu să-şi promoveze discret şi neviolent drepturile, dar să şi participe la „viaţa cetăţii” într-un mod demn de laudă. În România minaretele nu deranjează, deoarece ele nu sunt simboluri ofensive, ci simboluri religioase integrate în viaţa normală a comunităţii.

În Franţa sau în Elveţia însă ele deranjează, deoarece apar ca nişte inserţii forţate în interiorul unor societăţi  care nu au experimentat până acum contacte „intime” cu alte comunităţi decât cele creştine. Tarok Ramadam, marele intelectual islamist contemporan, într-o discuţie mai mult decât fierbinte cu acelaşi Radu Stoenescu, se face că nu percepe aceste diferenţe de percepţie, diferenţe care pot aduce acele vestite condamnări la moarte pentru comunitatea coptă din Egipt, în conformitate cu Constituţia egipteană supusă în mod nefericit Shariei.

Probabil că toate aceste dispute au stat şi la originea refuzului constant al Europei de a accepta accederea Turciei la Uniunea Europeană (reacţie care vine mai ales din partea statelor unde comunităţile de imigranţi turci sunt numeroase, ca de exemplu Germania). O reacţie disproporţionată am spune noi, atâta timp cât practic Turcia este singurul stat laic musulman şi care poate constitui un aliat de preţ în concilierea celor două culturi.

Islamul este o mare religie, dar doar atâta timp cât rămâne la stadiul de profesiune a credinţei. Din momentul în care se transformă în manifest politic sau încearcă să modifice realităţi comportamentale, va pune la încercare însuşi spiritul de toleranţă specific Europei. Căci, în versiunea ei fundamentalist-militantă, câteva din valorile promovate de această religie pot intra în contradicţie cu cele europene şi, dacă s-ar pune problema ca ele să devină prevalente în unele zone ale Europei, atunci propriile noastre valori, cum ar fi libertatea de conştiinţă sau libertatea cuvântului, ar pune la îndoială  chiar principiile care stau la baza construcţiei europene.