PD-L denaturează alegerile parlamentare

Ce ar fi dacă, în România, de acum încolo, fiecare partid aflat temporar la putere şi-ar inventa câte un nou sistem electoral care să-i fie lui de folos? O dată la 4 ani? SUA şi Marea Britanie, cele două „axe strategice” ale preşedintelui Băsescu, nu şi-au schimbat sistemul electoral de peste 200 de ani!

PD-L, un partid care a obţinut 32% la ultimele alegeri parlamentare şi care mai are o intenţie de vot de aproximativ 20%, încercă diverse artificii tehnice pentru a rămâne la guvernare şi după 2012. Nimeni nu mai vorbeşte de legitimitatea alegerilor, de rolul principal al parlamentarului, dar mai ales nici de majoritatea opţiunii politice a electoratului român, atâta timp cât preşedintele îşi păstrează monopolul numirii premierului, rolul discreţionar de a aproba sau nu legi şi orgoliul de a fi „ascultat”, chiar dacă partidul lui se topeşte văzând cu ochii.

Ultimii 3 ani de mandat democrat-liberal au demonstrat că Parlamentul este doar instrumentul creării şi susţinerii guvernului şi nu instrumentul puterii supreme în stat. Discuţiile şi negocierile din ultima  perioadă dintre PD-L, UDMR şi UNPR duc către ideea că doar maximizarea cantităţii de voturi este importantă şi nu alegerea unui curent politic pe care populaţia l-ar dori să conducă destinele României.

Negocierile PD-L cu „partenerii”

Supus tirului încrucişat din partea partidului maghiarilor şi partidului „dezertorilor”, PD-L nu ştie pe cine să mulţumească mai întâi. UDMR ar vrea vot pe liste ca să-şi conserve procentele  electorale, iar UNPR ar vrea garantarea non-combatului PD-L în colegiile pe care singur şi le va alege. Pe de altă parte, PD-L vine cu iniţiative de gen „comosarea alegerilor”, „modificare judeţelor” sau re-decuparea colegiilor electorale. Marea problemă a PD-L este că lovind în Opoziţie, prin schimbarea sistemului electoral, loveşte şi în UNPR şi UDMR. Cei doi parteneri minoritari de care nu se poate dispensa decât dacă vrea cu tot dinadinsul ca Traian Băsescu să fie suspendat.

Realitatea este că  PD-L stă la masa negocierilor doar fiindcă Traian Băsescu mai are 3 ani de mandat. Nici UDMR şi nici dezertorii progresişti nu-şi fac mari iluzii despre puterea reală a PD-L în teritoriu. Fără consistenţă în teritoriu, fără ideologie şi fără  priză la public, PD-L negociază ceea ce nu are. Dacă mai există ceva electorat el este orientat mai mult către stilul autoritarist al lui Traian Băsescu şi nu neapărat către modul de a face afaceri de către liderii de partid.

Parlamentarismul nu mai există!

Toată discuţia din jurul sistemului electoral pentru alegerile parlamentare dinamitează  însăşi ideea de parlamentarism. Un sistem electoral perfect ar trebui să promoveze alegerea unor oameni care, simultan, să reprezinte şi voinţa electorilor, dar să reprezinte şi voinţa unei platforme politice coerente. Neavând această coerenţă ideologică, PD-L preferă promovarea cu insistenţă a principiului „câştigătorul ia totul”, în speranţa că cei din arcul puterii vor avea mai multe mandate.  Cât despre ideologia guvernării, ea va fi, mai mult ca sigur, alcătuită doar după ce structura parlamentară va fi fost destul de bine închegată, din variatele mişcări intra-parlamentare, aşa cum a şi fost în decembrie 2008, în septembrie 2009 sau în primăvara lui 2010, anul care a patentat trădarea politică drept instrument al puterii în stat.

Oricum, din punctul de vedere al marilor acte legislative, PD-L a demonstrat că poate să se descurce şi fără Parlament, prea desele asumări de răspundere eliminând practic rolul legislativ al Parlamentului.

Ce mai este parlamentarismul?

Cu un preşedinte care reduce rolul Parlamentului la cel de aprobare tacită a asumărilor de responsabilitate sau la rolul de „aplaudac” al directivelor sosite de la Cotroceni, era evident că, la un moment dat, va veni şi momentul în care parlamentarii vor realiza că practic nu mai au „obiectul muncii”. De fapt, în ultimii 10 ani, parlamentarul şi-a pierdut din imagine, fiind transformat într-un mini-primar al colegiului său electoral. Electorii nu mai au aşteptări legate de procesul de legiferare, ci aşteptări mai degrabă  pecuniare. Ei se aşteaptă ca deputatul să intervină pentru asfaltarea străzilor sau pentru renovarea şcolilor. Ei se aşteaptă ca senatorul din judeţ să tragă curent electric şi să „aducă gazul în comună” sau să facă presiuni pentru deschiderea unor şantiere de construcţii de piscine ori telegondole.

La rândul lor nici candidaţii pentru Parlament nu ies din această logică simplistă. Niciunul dintre candidaţi nu mai promite susţinerea unei anumite viziuni politice despre un pachet legislativ, niciunul nu mai promite că va merge în Parlament ca să voteze anumite legi sau anumite dispoziţii legale. Toţi se transformă, prin promisiunile lor în nişte mici primari sau în nişte supra-prefecţi, care decid viaţa economică şi socială a colegiului. Astfel, Parlamentul nu mai reprezintă  acel for în care se „fabrică” legi, ci un fel de adunare conspirativă în care se face lobby pentru repartizarea de fonduri pentru colegiile reprezentate de parlamentarii Puterii.

Reprezentarea cea mai corectă a rolului unui parlamentar pare să o aibă, paradoxal, UDMR, care vede în propriii parlamentari un mijloc de promovare politică a intereselor propriei comunităţi. Parlamentarii ar trebui să reprezintă o opţiune politică generală şi nu una economică sectorială. Aceşti reprezentanţi ai naţiunii, 300 sau 400 sau 200 nu trebuie să meargă în Parlament pentru a reprezenta decât în mică măsură interesele particulare ale colegiului de unde provin, ci mai ales să reprezinte interesele politice ale colegiului, acele interese pliate pe platforma program a partidului care-i susţin.

Logica PD-L

Aflat într-o poziţie ingrată, PD-L doreşte cât mai mulţi parlamentari în următoarea legislatură. Pentru asta militează pentru un vot uninominal pur, în speranţa că  notorietatea unora dintre liderii locali, dublată de afluxul de fonduri guvernamentale care vor veni la anul vor aduce mult sperata cotă de 30% care să-i permită să negocieze o nouă guvernare. Pentru asta speculează grosolan percepţia publică despre Parlament, inoculând ideea „cel mai bun ia totul”.

Acest sistem poate fi valabil în democraţiile consolidate, acolo unde practic doar două curente politice îşi împart succesiv puterea. este cazul SUA sau al Marii Britanii unde practic sunt doar două partide pe scena politică. Dar niciunul dintre ele nu are 20%, ci ambele migrează constant în jurul a 50%. Iar acolo, „câştigătorul ia totul” este o formulă care nu duce la pervertirea opţiunilor politice ale populaţiei, ci tocmai le transpune în realitate.

Denaturarea tuturor alegerilor… spre folos propriu

„Deputatul voiajor Tudor Ciuhodaru a depus o inițiativă legislativă prin care jumătate din consilierii locali și județeni ar urma să provină automat din partidul sau alianța care a dat primarul sau președintele de CJ” (pesurse.ro). Distinsul medic-parlamentar spune astfel povestea întreagă a dorinţelor coaliţiei guvernamentale: cine câştigă ia totul, iar electoratul rămâne doar cu o ştampilă pe cartea de identitate!