Poveștile medaliaților români la JO 2012

Cea de-a XXX-a ediție a JO moderne de vară a adus României nouă medalii (până la închiderea ediției), două de aur, cinci de argint și două de bronz. Q Magazine vă prezintă poveștile medaliilor și medaliaților noștri de la Londra, în fapt poveștile celor care contează cu adevărat.

Până la Jocurile Olimpice găzduite de capitala Marii Britanii în această vară, România se putea lăuda cu 293 de medalii, dintre care 292 obținute la Jocurile Olimpice de vară şi una (echipajul de bob Nicolae Neagoe/Ion Panţuru, la Grenoble 1968) la Jocurile Olimpice de iarnă.

După Londra 2012, numărul medaliilor adjudecate de ai noștri a sărit de 300 (medalia de argint obținută de echipa masculină de scrimă este socotită  cea de-a 300 medalie olimpică românească). Altfel, prima participare a României la Jocurile Olimpice a fost în anul 1900.

Începând cu anul 1924, România participă la JO cu o echipă completă și de atunci a lipsit doar la două ediții ale Jocurilor Olimpice de vară (Los Angeles 1932 și Londra 1948) și la o ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă (Squaw Valley 1960).

La Olimpiada de la Los Angeles din 1984, România a fost singura țară din blocul comunist care nu a participat la boicotul inițiat de Uniunea Sovietică. Los Angeles 1984 a fost, de altfel, și ediția la care România a obținut cele mai multe medalii (53!) din istoria participărilor la JO, dintre care 20 de aur (!!!).

De atunci, numărul medaliilor scade constant (și vertiginos), cu mici excepții: Seul 1988 – 24 de medalii (7 de aur), Barcelona 1992 – 18 medalii (4 de aur), Atlanta 1996 – 20 de medalii (4 de aur), Sydney – 26 de medalii (11 de aur), Atena – 19 medalii (8 de aur), Beijing – 8 medalii (4 de aur), Londra 2012 – 9 medalii, până la închiderea ediției (doar două de aur).

Stând strâmb și judecând/calculând drept, ne aflăm în fața celui mai slab palmares obținut de România la Jocurile Olimpice de la ediția Helsinki 1952 încoace.

Cu scuza de rigoare, pe cât de adevărată, pe atât de tristă, că între timp marile puteri ale sportului au devenit tot mai puternice, iar Occidentul investește infinit mai mult în sportivi și infrastructură sportivă decât o face o țară săracă și aproape resemnată precum România.

MEDALIILE DELEGAȚIEI ROMÂNIEI LA LONDRA 2012

AUR

Alin Moldoveanu – tir, proba de pușcă 10 metri aer comprimat

Sandra Izbașa – gimnastică, sărituri

ARGINT

Alina Dumitru – judo, categoria 48 de kilograme

Corina Căprioriu – judo, categoria 56 de kilograme

Roxana Cocoș – haltere, categoria 69 de kilograme

Cătălina Ponor – gimnastică, sol

Echipa masculină de sabie – Rareș Dumitrescu, Florin Zalomir, Tiberiu Dolniceanu și Alexandru Sirițeanu

BRONZ

Răzvan Constantin Martin – haltere, categoria 69 de kilograme

Echipa feminină de gimnastică – Sandra Izbaşa, Cătălina Ponor, Larisa Iordache, Diana Bulimar, Diana Chelaru

Sandra Izbașa in lacrimi este felicitata de antrenorul Octavian Belu

SANDRA IZBAȘA, FRUMUSEȚE SUFLATĂ ÎN AUR

Începând cu Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976, România câştigă la fiecare ediţie cel puţin o medalie de aur în concursul de gimnastică. În 2008, la Beijing, singurul aur al gimnastelor noastre este adus de Sandra Izbaşa, la sol.

La echipă revin Mariana Bitang și Octavian Bellu, cel care o va convinge pe Sandra să își forțeze limitele la Londra. Să lupte pentru aur și la sărituri.

A reușit să câștige titlul olimpic după o accidentare gravă, care pe mulți gimnaști i-a determinat să renunțe la performanță.

Sandra Izbaşa s-a născut la 18 iunie 1990, la Bucureşti, provine dintr-o familie de asistenţi medicali, meseria părinților săi, mari iubitori de sport.

A început să practice gimnastica de la 4 ani, după ce a încercat mai întâi tenisul şi apoi scrima. Într-o zi, părinții au dus-o pe Sandra la sala de gimnastică. A fost momentul în care copila a decis că acesta este sportul ei preferat.

Remarcată în 2002 de antrenorii lotului naţional, se mută la Oneşti. Patru ani mai târziu, la senioare, Sandra se clasează pe primul loc atât la individual compus, cât și la sol şi sărituri, la Internaţionalele României.

Urmează titlul european la sol, argintul pe echipe şi bronzul la bârnă.

La Mondialele de la Aarhus, România ratează podiumul în concursul pe echipe, nu și bucureșteanca – bronz la individual şi argint la bârnă.

Devenită liderul noii generații din gimnastica feminină, Izbașa confirmă la JO de la Beijing.

Din nefericire, triumful din China este urmat de o serie de accidentări, cea mai gravă (la tendonul lui Ahile) fiind cea suferită în septembrie 2009.

Este la un pas să se retragă, însă nu are puterea de a renunța. După un 2010 dezamăgitor revine în forță  și strălucește la Europenele de la Berlin.

Noile probleme medicale apărute la finalul lui 2011 și mai apoi la începutul lui 2012  pun în pericol participarea sa la Londra.

Sandra își revine la timp, își apără titlul continental la sărituri și devine campioană europeană cu echipa.

Apoi… după cum se știe. La Londra cucerește bronzul olimpic cu echipa și, o săptămână mai târziu, aurul la sărituri. Singura medalie de aur, la fel ca în urmă cu patru ani.

ALIN MOLDOVEANU, LUNETISTUL CU DIOPTRII

„Vreau să fac din sport un crez de viață. Ambiția este materia primă, calitatea crucială în orice sport. Dacă nu ai ambiția de a câștiga, mai bine nu participi”, spune noul campion olimpic (nu și campion național!) în proba de pușcă, 10 metri comprimat. Născut în Focșani în urmă cu 29 de ani, tiristul Alin George Moldoveanu este licențiat în Psihologie.

Tiristul paradoxului: este cel mai bun din lume, dar nu e şi campion național.

Alin s-a apucat de tir la vârsta de 12 ani, însă nu acesta a fost primul sport pe care l-a îmbrățișat.

După eșecul de la gimnastică, handbal și karate, Alin a ales în cele din urmă tirul, după o selecție efectuată la Colegiul Național Unirea din Focșani. Până la prima sa participare la Jocurile Olimpice (Beijing 2008, unde pierde bronzul pentru doar 0,5 puncte) au trecut 13 ani de muncă asiduuă, antrenamente epuizante  de până la opt-nouă ore pe zi.

În 2006, în ziua în care împlinea 23 de ani, și-a pierdut tatăl. Sportivul focșănean participa la o etapă a Cupei Mondiale din Brazilia când a aflat teribila veste.

În 2009 s-a căsătorit cu Crina și, în ciuda situației financiare – e încadrat ofiţer în Ministerul de Interne cu un salariu mediu pe economie –, a reușit să-și construiască o casă în comuna Cotești, la opt kilometri de Focșani.Își dorește un copil, dar a amânat proiectul până după finalul Jocurilor Olimpice de la Londra.

În concursuri, Alin, elevul legendarului  Sorin Babii (dublu medaliat olimpic), poartă lentile de contact, un costum de 20 de kilograme și o pușcă de 3 kilograme (arma şi echipamentul costă 5.000 de euro) și o mulțime de gânduri.

„Tirul te învață o lecție fundamentală: nu poți controla decât ceea ce depinde de tine. Dacă te consumi la infinit pentru ceea ce nu ține de puterile tale, atunci o iei razna”, spune Alin Moldoveanu, care va fi recompensat de Comitetul Sportiv și Olimpic Român cu 100.000 de euro și un autoturism în valoare de 25.000 de euro.

ALINA DUMITRU, CAMPIOANA BATJOCORITĂ

 Londra 2012, prima zi de concurs.

Deși accidentată, judoka Alina Dumitru strânge din dinți și obține medalia de argint la categoria 48 kg.

Prima medalie a României la aceste Jocuri Olimpice și ultimul concurs din cariera Alinei. Două zile mai târziu, sportiva va fi jignită grosolan de doi jurnaliști (mult prea mediatizați) dâmbovițeni pe motiv că… nu a catadicsit să participe la referendum.

În Canada i s-a oferit o sală unde să antreneze și un salariu pe măsura numelui ei, însă a refuzat pentru încă o medalie pentru România.

Alina s-a născut la Ploieşti, pe 30 august 1982, a copilărit la Bucureşti și s-a lansat în sport la Severin, în orașul natal al mamei sale. Își dorea să se facă fotbalistă!

A mai încercat tenisul și handbalul și a ajuns, în cele din urmă, pe tatami, pe când era în clasa a V-a.

Sportul a fost pentru ea un remediu împotriva firii bolnăvicioase. Începe să câștige concurs după concurs și intuiește că, pentru ea, judoul poate fi mai mult decât un medicament.

Socoteala de acasă nu se potrivește însă cu cea din târg și Alina începe să simtă pe pielea ei ce înseamnă antrenamentele adevărate odată cu trecerea la senioare, unde îl va avea ca antrenor pe Florin Bercean (tehnicianul alături de care va câștiga titlul olimpic peste câțiva ani).

„Era extrem de dur, iar eu prea sensibilă. Plângeam când ţipa la mine şi nu mai lucram deloc. Era de ajuns să mă certe, că apoi nu mai făceam nimic”.

În august 2008, Alina intră în istoria sportului românesc, după ce a obţinut primul titlu olimpic la judo pentru România.

Un titlu venit deloc întâmplător, cinci medalii de aur la Europene și două de bronz la Mondiale, înainte de Beijing.

Patru ani mai târziu, la Londra, Alina va concura accidentată, dar va cuceri încă o medalie olimpică (argint), după ce le va învinge pe cubaneza Dayaris Mestre Alvarez, pe mongoleza Munkhbat Urantsetseg și pe japoneza Tomoko Fukumi, pierzând meciul pentru titlul olimpic în fața braziliencei Sarah Menezes.

„Tot ce-mi mai doresc acum este un copil”, le răspunde Alina Dumitru celor care o întreabă de ce renunță la cariera de performanță în plină glorie.

CORINA CĂPRIORIU, „CONDAMNATĂ” SĂ FACĂ JUDO

 După ratarea aurului la Londra de către Alina Dumitru, românii și-au pus toate speranțele în Corina Căprioriu (categoria 56 kg).

Din nefericire, în prelungirile finalei olimpice, când scorul era egal, arbitrii au oprit meciul. După câteva secunde au decis: sportiva noastră e descalificată – a călcat în afara suprafeței de luptă! – și România rămâne doar cu argint la judo.

A început judoul din curiozitate, împreună cu fratele ei. El a renunțat, iar ea a mers mai departe, până în finala olimpică.

Corina Căprioriu s-a născut pe 18 iulie 1986 la Lugoj, într-o familie modestă de muncitori.

Părinții Corinei Căprioriu sunt doi pensionari sărmani, care se mândresc cu performanța fetei lor, devenită eroina orașului bănățean.

S-a apucat de judo la 6 ani pentru că frații ei mai mari practicau acest sport. Între timp, aceștia s-au lăsat, dar Corina a continuat. Și asta doar datorită mamei sale, Elena, care a convins-o cu bătaia să nu se lase de judo.

„Insistența” mamei i-a prins bine Corinei, care, la 13 ani, a lăsat Lugojul și a plecat la Cluj pentru a se perfecționa. Șase luni mai târziu devenea campioană națională.

De atunci, Corina a urcat pe podium în fiecare an la competiții naționale sau internaționale (9 medalii de aur, 5 de argint și 10 de bronz plus un bronz european).

Și a venit momentul Londra 2012, prima ei participare la Jocurile Olimpice. Corina a ajuns repede în finală, unde urma să dea piept cu japoneza Kaori Matsumoto, campioana mondială din 2010.

După trei minute, niciuna dintre sportive nu punctase, iar tensiunea creştea treptat. Iniţiativa i-a aparţinut niponei mai de fiecare dată, dar Corina a ştiut să stopeze. Matsumoto a fost la un pas de un yuko, neacordat, și timpul regulamentar s-a încheiat. Au urmat prelungirile, Golden Score. Japoneza a continuat să lupte dur, dar după 17 secunde Corina a fost penalizată decisiv, fiind acuzată că a călcat în afara covorului. Matsumoto a luat aurul olimpic, iar Căprioriu argintul.

„E cea mai mare greşeală de arbitraj pe care am putut să o văd în viaţa mea”, va mărturisi după meci Adalbert Batkay, primul antrenor al Corinei Căprioriu.

ROXANA COCOȘ, PUTEREA SACRIFICIULUI

 Este prima halterofilă din România medaliată la JO.

Provenită dintr-o familie numeroasă, cu șapte copii, Roxana Cocoș și-a sacrificat copilăria, adolescența și chiar feminitatea pentru un sport extrem de dur și epuizant, pe care până și bărbații îl ocolesc.

Roadele s-au văzut abia 16 ani mai târziu, când Roxana a cucerit titlul de vicecampioană olimpică și a devenit un nume important în țara ei.

În ciuda opoziției părinților săi de a practica haltere, Roxana Cocoș a reușit să le aducă acestora lacrimi de fericire pentru medalia olimpică de argint.

Olimpiada de la Londra este apogeul de până acum al carierei Roxanei Cocoş.

A început să practice halterele pe când era în clasa I, deși mama ei, o femeie care știa ce înseamnă sacrificiul după ce a adus pe lume șapte copii, s-a opus vehement unei astfel de inițiative.

Aliații micuței au fost tatăl ei și antrenorul Fitzi Balaş, care a venit la ei acasă și a convins-o pe mama Roxanei să o lase la haltere, promițându-i acesteia că la 14 ani va deveni campioană europeană.

Interesant este că halterele nu erau chiar o bucurie pentru Roxana, care continua să meargă la antrenamente mai mult pentru hrana îndestulătoare de care beneficia și mai ales pentru ciocolata de la desert – o delicatesă inexistentă la mesele modestei familii Cocoș.

Exact la 14 ani, Roxana avea să concureze la Internaţionalele României, unde îi impresionează pe specialiști. În același an câștigă titlul european, așa cum prezisese regretatul ei antrenor.

Anii au trecut, iar Roxana, devenită între timp o tânără fermecătoare și plină de viață, a muncit din greu și, în 2008, a prins lotul pentru JO de la Beijing. S-a clasat doar pe locul 8.

Vârsta și ambiția erau însă de partea ei. Patru ani mai târziu, la Londra, Roxana a venit foarte bine pregătită, hotărâtă să nu se întoarcă acasă fără medalie. Atât de determinată, încât a fost necesar ca antrenorul său, Nicolae Nițu, să o oprească pentru a nu se epuiza. Și, desigur,

Roxana s-a ținut de cuvânt și a cucerit argintul, cu un total de 256 de kilograme, cu cinci mai puţin decât câştigătoarea, nord-coreeanca Rim Jong Sim.

„Mi-am dorit medalia asta, am muncit enorm pentru medalia asta şi Dumnezeu m-a răsplătit. Îi mulţumesc din toată inima mea”, a spus noua vicecampioană olimpică la categoria 59 de kilograme, după ce și-a văzut visul cu ochii.

RĂZVAN MARTIN, OLIMPICUL ORFAN DE TATĂ ȘI ABANDONAT DE MAMĂ

Rămas orfan de tată la vârsta de 3 ani, Răzvan Martin a fost abandonat și de mama sa în copilărie.

A fost nevoit să răzbească fără niciun sprijin în viață.

Din fericire pentru România, Răzvan nu a ajuns unul dintre miile (dacă nu zecile de mii) de tineri care trăiesc prin canale, ci unul dintre medaliații olimpici, un exemplu pentru noi toți.

Este  halterofilul care aduce prima medalie olimpică pentru România, după cea obținută în anul 1996 de Nicu Vlad.

Răzvan Martin s-a născut pe 22 decembrie 1991, la Cluj.

Și-a pierdut tatăl pe când avea 3 ani, iar pentru ca tragedia să fie completă, a fost părăsit apoi și de mama sa. Răzvan nu dezarmează și, la vârsta de 9 ani, se apucă de haltere.

Este imediat remarcat de Mugur Saranciuc, care l-a adus la Clubul Sportiv Gloria Bistriţa.

Doi ani mai târziu, puștiul cucerește primul său titlu naţional, iar din acel moment ascensiunea lui Răzvan nu a mai putut fi stopată.

Devine campion mondial şi european de juniori, anunțându-se una dintre principalele speranțe la medalii ale României la JO.

Avea doar 16 ani când a participat la competiția de la Beijing, în 2008. Termină pe locul 19 și acumulează experienţa necesară pentru următoarea ediție e Jocurilor Olimpice.

Între timp obține aurul la Europenele din Rusia (2011), dar şi două medalii de argint, pentru ca un an mai târziu să prindă încă trei medalii, una de aur și alte două de argint, la campionatele continentale.

În acest context, clasarea pe podium la cea de-a XXX-a ediție a Jocurilor Olimpice nu a mai reprezentat o surpriză pentru nimeni.

Deși s-a aflat foarte aproape de argintul olimpic, a fost depășit la ultima încercare de indonezianul Triyatno Triyatno și a rămas „doar” cu medalia de bronz, devenind primul medaliat român la haltere după 16 ani și urmașul de drept al lui Nicu Vlad, cel mai mare halterofil din istoria României.

Apartament cadou de la Florian Walter

Impresionat de povestea emoționantă a lui Răzvan Martin, Florian Walter, finanţatorul echipei de fotbal Petrolul Ploiești, i-a făcut un cadou nesperat medaliatului cu bronz la JO.

Omul de afaceri l-a sunat pe Răzvan (care declarase că din banii pe care îi va primi de la COSR intenționează să facă școala de șoferi și să pună de-o parte bani pentru achiziționarea unei locuințe modeste), l-a felicitat pentru performanța obținută și i-a oferit un apartament într-o zonă selectă a Capitalei.

CĂTĂLINA PONOR, CALIFICATĂ ÎN CARTEA DE ISTORIE A JO

 Una dintre cele mai frumoase povești olimpice este, fără îndoială, cea a româncei Cătălina Ponor.

Singura gimnastă din lume care, după un triumf la JO, renunță la cariera sportivă (de câteva ori!), devine antrenoare, revine miraculos în circuitul internațional și, opt ani mai târziu, cucerește alte două medalii olimpice.

Acum, Cătălina face parte din cercul select al gimnastelor care au cel puţin cinci medalii olimpice în palmares.

Din nou în topul gimnasticii mondiale, după opt ani de la marile sale performanțe de la Atena.

Cătălina Ponor s-a născut la Constanţa, pe 20 august 1987. Încurajată de mama sa, a început să practice gimnastica la CS Farul.

Primii ei antrenori, Stănei Matei şi Gabriela Dosoftei, o pregătesc timp de zece ani, până când este descoperită întâmplător de Mariana Bitang şi Octavian Bellu.

Abia atunci, avea deja 14 ani!, este inclusă în lotul exclusivit de la Deva. Aşa se explică de ce Cătălina nu a apărut la marile competiţii dedicate junioarelor.

Cariera Cătălinei va exploda în acel moment: argint la bârnă, sol și pe echipe la Mondialele de la Anaheim și aur (la aceleași aparate, dar și cu echipa) la Europenele de la Amsterdam.

La 17 ani face senzație la Jocurile Olimpice de la Atena, în 2004, unde câștigă trei medalii de aur, în concursul pe echipe, la bârnă şi sol. După Atena are  mai multe tentative de a se retrage din gimnastică, din cauza problemelor de sănătate.

În 2006, după Campionatul European de la Volos,  întrerupe antrenamentele, dar la sfârşitul anului revine  în sală.

Un an mai târziu cucerește bronzul cu echipa la Mondialele de la Stuttgart. Renunță din nou la gimnastică după ce, în urma unor investigaţii medicale, descoperă  că are probleme la coloană. Cariera excepțională a Cătălinei Ponor era deja istorie. Desigur, așa am crezut cu toții, numai că…

Adevărata campioană de la Londra

Numai că,  în august 2008, frumoasa constănțeancă urmărește cu inima frântă evoluția dezamăgitoare a fostelor ei colege –  bronz pe echipe și titlul olimpic la sol pentru Sandra Izbașa – și flacăra se reaprinde în sufletul ei.

Dacă ar fi participat și ea, ar fi devenit  singura gimnastă din România cu trei Olimpiade în palmares.

Vor mai trece încă trei ani până când decide, aproape sinucigaș, să se întoarcă în sala de gimnastică (după o pauză de patru ani!) și să pună umărul la revenirea gimnasticii românești în prim-plan.

Momentul coincide cu revenirea cuplului Bellu – Bitang la cârma lotului național. Ei bine, la Londra Cătălina punctează decisiv pentru bronzul pe echipe și se califică în alte două finale. Va fi deposedată de medalia de bronz la bârnă, după contestația făcută de delegația americană.

La sol, prestația ei absolut încântătoare ridică publicul în picioare. Cu toate acestea, Ponor termină în urma aceleiași americance, Alexandra Raisman, cea care i-a suflat și bronzul la bârnă.

La aflarea notelor, englezii aflați în sală au fluierat îndelung și au huiduit nota americancei.

În apărarea gimnastei noastre au sărit foarte mulți americani, care au postat pe rețelele de socializare mesaje de susținere pentru Cătălina, considerând că ea este „adevărata campioană de la Londra”.