Romulus Vulpescu, o viață

Avea 79 de ani și obișnuia să spună: „Îmi sunt contemporan şi mi-e de ajuns…”. În 2008, aflând că nu se află inclus în „Istoria” lui Manolescu, a replicat senin: „Unele absenţe sunt mai onorante decât prezenţa”. Poetul şi soţia sa, prozatoarea Ileana Vulpescu, îşi înmormântaseră unicul copil, Ioana (41 de ani), la începutul lunii august.

Pe zi ce trece rămânem tot mai săraci. Ne pierdem valorile și, totodată, valoarea noastră ca popor. Nu vom insista pe CV-ul lui Romulus Vulpescu – născut la Oradea (1933), diplomă de strungar calificat (1951), Facultatea de Filologie (1955), redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1955-1960), Editura pentru Literatură Universală (1961-1964), revista Luceafărul (1964-1965), secretar literar și director adjunct la Teatrul „Barbu Delavrancea” (1967-1969), muzeolog la Muzeul Literaturii Române (1970-1973), secretar la Uniunea Scriitorilor (1973-1989), director al Teatrului Mic (1990-1991), senator (1990-1992), membru în CNA (1994-1998) etc. Vom încerca doar să rememorăm câteva episoade (mai puțin sau deloc știute) din viața strălucitului scriitor, indiscutabil cel mai bun traducător român din franceza veche, ale cărui tălmăciri din Villon sau Rabeleis vor rămâne inegalabile.

La cursul lui Iorgu Iordan
Într-o după-amiază a anului 1953, la un curs de istoria limbii, distinsul profesor Iorgu Iordan vorbea despre o formă veche a perfectului simplu şi încerca să lege problema de romanul unui scriitor contemporan. Tânărul și năbădăiosul Romulus Vulpescu „a ţâşnit” din banca unde şedea, undeva în fundul amfiteatrului, şi peste capetele tuturor a rostit cu voce tare: „Acolo şezum şi plânsem, Cezar Petrescu, întunecare, volumul II!”.

Cum fenta partidul
Mulți în epocă se întrebau cum reușea mereu tânărul poet să scape de înregimentarea în partidul unic. Foarte simplu, își amintesc foștii lui prieteni. De câte ori era chemat în biroul tovarășilor, Vulpescu spunea acelaşi lucru: „În statut spune că un comunist trebuie să aibă o concepţie ştiinţifică etc. Eu sunt credincios. Iată, port la gât o cruciuliţă”. „Poţi să te închei la cămaşă şi nu se mai vede”, replica activistul. „Da – spunea poetul –, dar atunci înseamnă că vă mint şi pe dumneavoastră, şi pe mine; iar eu nu pot face asta!”. În faţa acestei logici perfecte şi a deplinei sincerităţi lucrurile rămâneau, de fiecare dată, neschimbate.

Romulus Vulpescu vs. Jacques Chirac
În 1978, la Paris, primarul capitalei franceze, Jacques Chirac, iniţiase un festival internaţional de poezie. Din România au fost invitaţi patru scriitori: Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Ştefan Augustin-Doinaş şi Romulus Vulpescu. Membrii delegaţiei române au editat, din iniţiativa lui Vulpescu, o antologie bilingvă de poezie românească şi au difuzat 200 de exemplare membrilor festivalului, atrăgând simpatia tuturor participanţilor. Primarul Parisului i-a primit pe invitaţi şi a rostit o alocuţiune de bun venit. Spre finalul cuvântului său, Chirac a încheiat astfel: „Într-adevăr, asta e soarta poetului, după cum spunea în poezia sa, Albatrosul, marele nostru Victor Hugo!” Nimeni din asistenţă n-a tresărit la auzul acestei enorme greşeli. Nimeni, cu excepția lui Romulus Vulpescu, care „a ţâşnit” (ca pe vremuri) şi a exclamat din mulţime: „Vous vous gourez! Il s’agit de Baudelaire!” Imediat, toţi ziariştii, televiziunea și radioul s-au năpustit asupra românului, întrebându-l de unde ştie el că nu-i Hugo şi că e Baudelaire? „Aşa am învăţat eu la şcoală – le-a răspuns Vulpescu – iar dacă nu mă credeţi, deschideţi un volum de versuri «Florile răului» şi veţi vedea”.