Marin Preda şi „delirurile” istoriei

Nu a contat că mai mulţi critici literari au demonstrat contrariul, nici că Jurnalul intim al lui Preda, publicat în 2004, a dezvăluit dimensiunile „şantierului” romanului. În fine, s-a trecut nonşalant şi peste împrejurarea că romanul a fost, în realitate, cenzurat. Trebuia ca Marin Preda, pe care toată lumea îl percepuse drept un spirit democratic în plin comunism, să fie dat jos de pe soclu şi transformat într-un scriitor conformist. Pe deasupra, simpatizant al extremei drepte şi participant la nebunia naţionalistă din ultima parte a regimului Ceauşescu.

Nu de mult, însă, Editura Humanitas a reeditat o carte esenţială pentru înţelegerea vieţii culturale româneşti între 1944 şi 1989. Este vorba de Amintiri deghizate, memoriile marelui critic şi istoric literar Ovid S. Crohmălniceanu, una dintre personalităţile-cheie ale literaturii postbelice, atât în perioada stalinistă, în cea de „mic dezgheţ” din anii ’60-’70, cât şi în întunecaţii ani ’80. Mărturia sa, conţinută în Amintiri deghizate, nu poate fi suspectată de partizanat: tânăr inginer, Ovid S. Crohmălniceanu a suferit, ca evreu, prigoana rasială din timpul regimului Antonescu, prestând muncă forţată.

Iată ce spune, însă, marele critic despre Delirul: „De fapt, ţin să o spun astăzi, după atâţia ani, iarăşi în apărarea romanului, el fusese conceput pe o idee interesantă care însă a dispărut din versiunea tipărită. Marin scrisese un capitol despre momentul când Stalin află că soţia sa şi-a pus capăt vieţii şi interpretează gestul ca o trădare a încrederii lui, câtă mai era dispus să acorde el oamenilor, fie şi foarte apropiaţi. Aşa a început, sugera Preda, delirul suspicios al celui care avea să vadă apoi peste tot comploturi şi urzeli infernale. Episodul corespundea într-un fel de simetrie artistică momentului când Hitler muşcă furios covorul. Cititorul trebuia să se întrebe, după Preda, ce putea face un nebun mic (Antonescu) între doi nebuni mari?”

Prin urmare, nici vorbă de reabilitare. Antonescu este înfăţişat doar ca o copie, la scară redusă, a celor doi dictatori care au însângerat continentul, Stalin prin domnia terorii pe care a instaurat-o în lumea comunistă, iar Hitler prin Holocaust şi cel de-al Doilea Război Mondial. Împreună, cei trei alcătuiesc, în roman, triada de spirite malefice, care pun stăpânire pe conştiinţele oamenilor – prin demagogie sau/ şi teroare – şi târăsc întreaga lume în imensul delir al războiului.

Faptul că organele cenzurii au eliminat episodul a dezechilibrat, desigur, romanul. Însă nu a înfrumuseţat portretul literar al mareşalului Ion Antonescu, care rămâne negativ până la capăt. Singurul eveniment în care acesta joacă un rol pozitiv, şi anume reprimarea rebeliunii legionare, este înfăţişat de prozator în spiritul veridicităţii istorice: şi anume, ca o consecinţă a intereselor strategice ale Germaniei. Interesat să obţină sprijinul armatei române în atacul împotriva Uniunii Sovietice, Hitler l-a ales pe Antonescu în detrimentul legionarilor. Până în momentul în care a primit undă verde de la Berlin, Antonescu nu a îndrăznit nimic, iar evreii bucureşteni au căzut victime pogromului din noaptea de 21-22 ianuarie 1941. Marin Preda a fost, după cum arăta un critic literar, primul scriitor român care a descris explicit o scenă de Holocaust după 1944.

Până şi războiul de recucerire a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, ocupate în 1940 de URSS, este însoţit, în romanul Delirul, de necesarele conotaţii negative. El s-a desfăşurat în alianţă cu Germania nazistă şi a fost urmat, în ţară, de cenzură, demagogie naţionalistă şi restrângerea libertăţilor democratice.

Unde e, atunci, „reabilitarea” lui Antonescu? Unde e „complicitatea” lui Marin Preda cu ideologii ceauşismului? Cine şi de ce are interesul să maculeze memoria unui mare scriitor, care a fost totodată şi un om demn, în anii în care mulţi alţii n-au fost?