Predicții în vremea războiului

READ HERE THE ENGLISH VERSION 

Colonelul Shlomi Cohen are o carieră de aproape 30 de ani în Forțele Armate Israeliene şi a condus numeroase operațiuni de război ale ţării sale împotriva inamicilor.

A acceptat să vorbească pentru Q Magazine despre posibile scenarii în Siria, despre Iron Dome, scutul de apărare israelian împotriva rachetelor cu rază mică de acțiune, şi despre ţările care dețin arsenal nuclear.

Citește și N-am să uit vreodată…

Siria – 5 scenarii

Care este cel mai prost scenariu al AMAN privind evoluția crizei siriene pentru situația din regiune? Israelul a atacat deja câteva ținte în această ţară şi a informat Washingtonul asupra unei eventuale livrări a patru baterii antirachetă S-300 din Rusia către Siria. Fiecare baterie este compusă din şase lansatoare, cu 144 de rachete cu rază medie. Primele livrări ar putea să fie realizate în următoarele trei luni şi ar urma să fie finalizate înainte de sfârşitul anului 2013.

Nimeni nu ştie când şi cum se va termina conflictul din Siria, de aceea, cel mult, se pot doar trasa câteva scenarii referitoare la ce se va întâmpla în continuare.

Primul. Regimul Assad supravieţuieşte.

Conform acestui scenariu, cea mai mare parte a teritoriului sirian este controlat de opoziţie şi de factorii de putere doctrinari. Președintele Bashar al-Assad îşi menţine guvernarea doar parţial, în câteva locaţii-cheie (Damasc, Alep şi regiunea de coastă), în timp ce se păstrează contiguitatea teritorială şi principalele obiective strategice, economice și de securitate ale Siriei. Este posibilă o încetare a focului, temporară, „fragilă” sub tutela ONU şi a Ligii Arabe. Siria se confruntă cu o criză economică şi umanitară.

Doi. Regimul Assad încearcă să supravieţuiască pornind un război împotriva Israelului.

Este o măsură disperată de a salva regimul Assad prin atacuri cu rachete asupra Israelului (sprijinit de Iran şi Hezbollah) şi generează un conflict regional. Astfel, se distrage atenţia de la lupta internă împotriva regimului. Războiul împotriva Israelului va opri, cel puţin temporar, ameninţările opoziţiei asupra regimului. O poziţie similară  pare să aibă şi comunitatea internaţională, care crede că soluția pentru terminarea conflictului este dialogul cu regimul. Astfel, chiar dacă această strategie eşuează şi Assad pierde puterea, el va rămâne în istorie drept un patriot care a luptat împotriva duşmanilor Siriei şi nu împotriva propriei ţări.

Trei. Assad cade.

Situaţia haotică şi complexitatea opoziţiei împiedică formarea unui regim de putere alternativ şi dezvoltă un război civil între coaliţii formate adhoc în rândul opoziţiei. Armata siriană încetează să mai existe, soldaţii şi armele acesteia se împrăştie între diferiţi factori de putere. Lupta internă din Siria este intensificată de factori externi care ajută diferiţii aliaţi din arenă. Siria este un stat cuprins complet de haos, un stat eşuat. Având în vedere criza umanitară severă creată, sistemul internaţional va încerca să rezolve dificultăţile şi insecuritatea care vor stăpâni ţara. Ţările vecine Siriei vor fi invadate de sute de mii de refugiaţi, iar frontul Golan se va confrunta cu atacuri teroriste împotriva Israelului.

Patru. Căderea regimului Assad

Statul sirian se împarte în mai multe entităţi guvernamentale, un guvern central neputând fi format din cauza conflictelor de interese din rândul opoziţiei. Sub egida ONU şi a Ligii Arabe, focul încetează şi, practic, unele regiuni ale Siriei sunt controlate de diverşi factori de putere. În consecinţă, se ajunge la o cantonizare a Siriei (n.r. – după modelul elveţian), în principal, pe baze religioase şi etnice (regiunea kurdă, Druze, Alawi etc.). Siria traversează o criză economică şi umanitară şi devin tot mai dese intervenţiile externe. Armata siriană nu mai există, fiind împărţită între diverşi factori de putere.

Cinci. Se formează un nou guvern.

Regimul Assad cade şi se formează un nou guvern dominat de sunniţi, „un guvern al unităţii şi al reconcilierii naţionale”. Opoziţia rămâne unită, sub influenţa comunităţii internaţionale, şi este capabilă să stabilizeze situaţia din ţară şi să restaureze guvernarea. Acest guvern va fi legitim la el acasă şi va dobândi recunoaştere internaţională precum şi ajutor din partea Vestului şi a celor mai multe state din Liga Arabă. Un regim moderat şi pro-occidental se va disocia de alianţele strategice cu Iran şi Hezbollah. După stabilizarea şi consolidarea noului regim, Siria, încurajată de Occident, ar putea fi un partener în procesul de pace cu Israelul.

Implicaţii pentru Israel

Urmărim îngrijoraţi revoluţia din Siria şi în acest moment mai degrabă am evita o intervenţie în nord. Israelul are interese strategice în slăbirea şi chiar distrugerea axei Iran – Siria – Hezbollah, dar, după căderea regimului Assad, situaţia în Siria va fi incertă. Potrivit unora dintre scenariile pe care le-am enumerat deja, realitatea viitoare ar putea fi periculoasă pentru Israel.

În scenariile prezentate vorbim despre instabilitate şi un guvern slab. Suntem îngrijoraţi ca Înălţimile Golanului să nu devină scena unui conflict între Israel şi partidele islamice radicale şi alte elemente ostile care ar putea să exploateze situaţia pentru a deschide un front împotriva Israelului. O altă ameninţare la adresa noastră ar putea fi „scurgerea” unor arme avansate (rachete sol, cu rază lungă de acţiune, anti-tanc şi anti-aeriene) către Hezbollah sau alte organizaţii teroriste.

Însă cea mai serioasă ameninţare în acest context o reprezintă posibilitatea ca arme neconvenţionale (chimice şi biologice) să ajungă din depozitele armatei siriene la grupări teroriste. Şi Israelul, şi Statele Unite au anunţat că vor face tot posibilul ca armele convenţionale siriene să nu ajungă la grupările teroriste.

Fără îndoială, scenariul pe care Israelul şi Vestul şi-l doresc este formarea unui nou regim în Siria, democratic şi înclinat către valorile Occidentului. Este de dorit ca un astfel de regim să fie instalat printr-un proces democratic, cu minimă intervenţie externă, ceea ce i-ar conferi legitimitate. În ciuda tendinţelor separatiste ale diferitelor grupări din Siria, interesul Israelului şi al Vestului este menţinerea integrităţii şi suveranităţii teritoriale a Siriei, între actualele sale  graniţe.

Capacitatea limitată a Israelului de a influenţa evenimentele din Siria şi de a interveni în afacerile acestei ţări poate avea efect de bumerang. Nu cred că Siria va răspunde recentelor atacuri asupra unor baze militare siriene, dar

Israelul trebuie să se pregătească pentru toate ameninţările la adresa securităţii sale, fără a exclude o escaladare a situaţiei în Liban. Ţara noastră, împreună cu prietenii din comunitatea internaţională, trebuie să acţioneze pentru a pune capăt crizei.

Iran-Coreea de Nord

Cum percep analiștii AMAN amenințările lansate de Coreea de Nord în urmă cu câteva săptămâni? Prefigurează acțiunile Iranului în cazul în care ar realiza arme nucleare, ținte fiind Israelul şi ţările NATO? Cât de avansată este cooperarea iraniano-nord-coreeană în domeniul nuclear? Ce ar trebui să facă SUA şi cum ar acționa un lider militar în faţa acestor ameninţări?

Vântul războiului bate dinspre Coreea de Nord în direcția vecinilor şi a SUA pentru a stimula discuții pe baza riscurilor şi oportunităţilor. Pentru a evita orice confuzie, daţi-mi voie să clarific ceva: de-a lungul carierei mele în armata Israelului am condus operaţiuni militare de război şi nu sunt un susținător al acestuia, tocmai pentru că ştiu atât de bine preţul pe care oamenii îl plătesc şi pentru că un război ştii când începe, dar nu ştii niciodată când se termină.  Totuși, trebuie făcută o analiză dintr-o perspectivă mai largă şi avizată.

Când Coreea de Nord a început testele nucleare la distanță, am auzit la Washington poziţii puternice pentru a le opri, chiar dacă se ştia că vecinii au capacitate atât informaţională, cât şi militară pentru a se apăra şi a contracara atacurile nucleare reale.  În ultimii ani, o serie de sancțiuni impuse de SUA nu au putut să alinieze Coreea de Nord și, în ciuda încercărilor repetate de a o opri, actele agresive de sfidare au continuat până în prezent, până într-acolo încât o putem considera o declaraţie de război. Nu sunt convins că pot explica acțiunile tânărului „Lider” nord-coreean (Kim Jong-Un – n.r.) și până unde vor merge, însă un lucru este cert, el vrea să provoace Occidentul, şi mai ales Statele Unite.

Mai mult, în procesul de examinare a situaţiei din peninsula coreeană, ar trebui să luăm în considerare mai mulţi factori. Tensiunile create şi riscurile deteriorării situaţiei pot duce la schimbarea ordinii mondiale. Până în prezent, Coreea de Nord credea că are o „poliţă de asigurare” împotriva eventualelor atacuri la adresa ei doar pentru că deţine capabilităţi nucleare. Dincolo de riscurile care rămân, există şi şansa de a rezolva două probleme majore. Un eventual atac al SUA împotriva capabilităţilor şi infrastructurii nucleare nord-coreene ar putea produce o nouă realitate care are puterea de a schimba lumea.

Presupunând că Forţele Aeriene americane (împreună cu alte arme) au capacitatea de a anula capabilităţile Coreei de Nord de lansare, situația va duce la o implicare  directă a Rusiei sau a Chinei. Un asemenea pas implică două mutări necesare pentru a schimba realitatea în lume. Una, locală: colapsul Coreei de Nord ar duce la procesul de unificare cu Sudul, după modelul unificării celor două Germanii de la începutul anilor '90, chiar dacă în alte circumstanţe. O asemenea mişcare ar schimba viaţa a 25 de milioane de oameni care trăiesc în momentul de faţă la limita subzistenţei.  A doua, internaţională: disoluţia „poliţei de asigurare” imaginară, de a transmite un mesaj şi Iranului în privinţa programului său nuclear.

Totodată, aliaţii Iranului, specializaţi în transportul şi exportul tehnologiilor şi capacităţilor nucleare, afectaţi şi ei de acest colaps, vor înţelege la rândul lor că experienţa nord-coreeană este irelevantă. Nu ajunge doar să deţii arme nucleare şi să ameninţi lumea cu ele, ci doar o asigurare politică este cu adevărat importantă pentru o ţară. O luptă de scurtă durată în arena nord-coreeană este, de departe, cea mai ieftină şi mai semnificativă alternativă pentru a evita o luptă infinit mai complexă, aducând şi Iranul în teatrul de operaţiuni.

Nu ajunge doar să deţii arme nucleare şi să ameninţi lumea cu ele,

ci doar o asigurare politică este cu adevărat importantă pentru o ţară.

Toată această ipoteză pe care v-am expus-o este, evident, cea mai complexă provocare pentru un lider aflat la comanda armatei, cum este preşedintele Statelor Unite. Te aştepţi de la cineva care deţine Premiul Nobel pentru Pace să ştie să ia o decizie de război, chiar dacă asta presupune o mişcare determinată agresivă, însă evită un conflict de o mie de ori dificil şi mai complex. Câteodată, să iniţiezi o mişcare ofensivă poate trasa regulile într-o lume în care puterea şi ameninţările ne-au luat prizonieri. A doua zi, lumea chiar va fi un loc mai bun.

Implicaţiile Israelului în context sunt mult mai extinse. Începând de la ajutorul dat Coreei de Sud să-și apere teritoriul pe baza conceptului de apărare activă dezvoltat şi practicat cu americanii, continuând cu eliminarea capacităţii Coreei de Nord de a continua să promoveze programul nuclear al Iranului şi sfârşind desigur cu efortul de a conştientiza lumea asupra riscurilor inerente ale folosirii armelor neconvenţionale de către regimuri „neconvenţionale”, cum este, de pildă, cazul Iranului. Timpul ne va spune dacă vom şti să folosim chiar şi cea mai mică şansă pentru a evita un război care ar putea deveni cu mult mai mare.

IRON DOME

Iron Dome este un succes? Cum văd experții israelieni abordarea Statelor Unite privind sistemul de apărare antirachetă din Europa? Cum va reacționa Moscova?
Succesul  atribuit de  sistemului Iron Dome de interceptare a rachetelor, în timpul recentului conflict cu susținătorii Hamas, a dezumflat sistemele de apărare antirachetă americane și atrage o piață mondială de arme din țări precum Coreea de Sud, care se confruntă cu amenințarea rachetelor cu rază scurtă din partea vecinilor lor.

Dar chiar și pentru cei mai înfocați suporteri ai sistemelor antirachetă, contează dimensiunea terenului, care protejează în cazul SUA și al altor țări NATO, în ciuda limitărilor sistemului Iron Dome, care este proiectat pentru a intercepta rachete tactice, nu sofisticate – deși bombele zboară – într-o arie de mai puțin de 80 de mile.

Conflictul dintre Israel și Hamas a atras atenția lumii spre sistemele de apărare antirachetă, și acest lucru vine într-un moment în care SUA și aliații săi arabi și-au asumat sarcina de a crea un sistem de apărare scump în Golful Persic pentru a proteja orașele, rafinăriile, conductele de petrol și bazele militare împotriva unor posibile atacuri ale Iranului.

Programul de protecție a Golfului Persic va include modele avansate de radar, precum și două sisteme de rachete cu structuri radar asociate: interceptoare Patriot Advanced Capability și sistemul de apărare Terminal High Altitude. Aceste tipuri de echipamente militare vor fi conectate la sisteme radar și rachete de la bordul navelor de război americane ancorate în larg.

Un sistem de protecție asemănător se găsește în Oceanul Pacific, și este bazat pe sisteme radar aflate în Japonia, nave de război ale SUA și interceptoare aflate la sol, din Alaska și California.

Administrația Obama s-a axat recent pe protecția țărilor NATO din Europa care folosesc sisteme radar avansate plasate în Torrico, Spania, și sisteme de interceptare cu rază lungă care urmează a fi introduse pentru prima dată în România și, mai târziu, în Polonia. Oficialii americani au subliniat că cele câteva sisteme de interceptare staționate în Europa sunt concepute doar pentru a proteja împotriva amenințării rachetelor venite din Iran, şi, la o adică,  pot oferi o soluție-tampon și pentru rachetele nucleare ale Rusiei; cu toate acestea, sistemul a provocat tensiuni în relațiile cu Rusia.

În timpul conflictului cu Hamas, Israelul a raportat că sistemul Iron Dome a interceptat mai mult de 400 de rachete lansate din Gaza spre centrele populate, cu o rată de succes de 85%. Hamas a susținut că a lansat în timpul celor opt zile de conflict  mai mult de 1.400 de rachete, dar Israelul a fost capabil să limiteze capacitatea Hamasului de a lansa un număr mai mare de 12.000 de rachete, prin lovituri asupra depozitelor unde erau păstrate.

Capabilitățile sistemului Iron Dome sunt cu totul altă poveste dacă este nevoie să protejeze Israelul de rachete cu rază lungă de acțiune lansate de țări precum Iran sau Coreea de Nord, chiar dacă aceste state au un număr limitat de rachete. Mai mult, acest sistem va fi inutil în fața unor rachete intercontinentale din zone-tampon ale unor țări precum Rusia și China.

Cu toate acestea, Coreea de Sud și-a exprimat interesul în a achiziționa sistemul Iron Dome pentru a-și proteja populația din zonele de graniță cu Coreea de Nord, unde se află mii de rachete cu rază scurtă de acțiune. Și Singapore negociază cumpărarea de Iron Dome.

Israelul admite că Iron Dome nu este suficient pentru a satisface pe deplin nevoile de apărare antirachetă și este în curs de dezvoltare a sistemului „Praștia lui David” – un sistem de apărare pentru rachetele cu rază medie ca protecție împotriva grupării Hezbollah, din Liban. În același timp, sistemul este proiectat cu rachete Arrow împotriva celor cu rază lungă de acțiune pe care Iranul le-ar putea lansa.

America în Europa

Apărarea împotriva rachetelor balistice: Cooperarea americano-europeană

SUA plănuiesc să apere Europa poziționând rachete de interceptare SM-3 împotriva celor cu rază medie. Aceste rachete vor fi amplasate în Europa și pe crucișătoare de tip Aegis, care vor naviga pe Marea Mediterană. Problema principală a americanilor este cum le vor distribui. SM-3 pot să protejeze împotriva rachetelor cu rază medie de acțiune, a rachetelor intermediare iraniene Shihab, sau, eventual, a celor Ashoura cu rază medie (MRBM).

Dar rachetele cu rază lungă de acțiune sunt mai rapide decât SM-3 și acest lucru le îngreunează interceptarea.

Până la urmă, ca să protejezi Europa de amenințarea rachetelor iraniene, trebuie să ne raportăm la rachetele Binibstiim (rachete balistice intercontinentale, ICBM).

Americanii consideră că sistemul lor de apărare cu următorul model SM-3 va acționa mai rapid și mai precis, cu autonomie extinsă.

Problema este că sistemul RAM (rachete Rolling Airframe) este încă complet nou. Cu alte cuvinte, discuția despre noile rachete nici măcar nu a fost pusă pe hârtie și, dacă luăm în considerare tendința Administrației Obama de a micșora bugetul Apărării, nici nu știm dacă va exista o nouă rachetă. Aș putea să spun că „maladia” face valuri: o Europă neprotejată sau doar parțial protejată, în cazul în care Iranul va dobândi tehnologia rachetelor Binibstiim (care este pe drum, după cum am văzut în lansarea de sateliți), va fi ținută ostatică de  Iran. Programul anterior al Administrației Bush a fost mult mai ambițios şi includea  amplasarea unor radare similare cu SBX-1, cu interceptoare GBI, în Europa. Problema planului Administrației Bush a fost că era prea exploziv din punct de vedere politic. Rușii s-au speriat, pe bună dreptate, că un astfel de sistem cu modernizări ulterioare ar putea, de asemenea, să dea un răspuns împotriva arsenalului balistic nuclear în scădere al Rusiei.

Planul Administrației Obama îi vrea pe ruși, așa încât un astfel de radar va fi mutat în Turcia, iar în Europa de Est vor rămâne baze de rachete interceptoare SM-3. Întrebarea este dacă servirea Moscovei nu vine cumva cu un preț prea mare pentru aliații europeni ai Washingtonului.

SM-3 (RIM-161 Standard Missile 3) – sistem de interceptare pe apă a rachetelor balistice cu rază scurtă de acțiune

MRBM (medium-rangeballisticmissile) – rachete cu rază medie de acțiune între 1.000 și 3.000 de km

SBX-1 (Sea-Based X-Band Radar) – un radar mobil, amplasat pe un semi-submersibil de a cincea generaţie CS-50, care operează pe apă detectând rachete balistice

ICBM (Intercontinental BallisticMissile) – rachetă balistică cu rază de acțiune de peste 5.000 de km utilizată în special pentru lansarea armelor nucleare

GBI (Ground-Based Interceptor) – interceptor care detectează rachete balistice lansate din afara atmosferei și le distruge proporțional cu forța lor de impact.

COHEN: „DACĂ NU ÎI OMORÂM NOI, NE VOR UCIDE EI!”

Shlomi Cohen a intrat în armata israeliană în 1986. Tatăl său a făcut parte din  comando-ul  aerian în timpul Operațiunii „Entebbe” din Uganda, în 1976, când 100 de israelieni au fost luați ostatici de teroriști palestinieni şi eliberați printr-o acțiune spectaculoasă a forțelor armate ale Israelului.

În anii 2002, 2006 şi 2009, colonelul Shlomi Cohen a condus operațiuni de război ale Israelului împotriva palestinienilor din Fâşia Gaza şi împotriva Libanului.

Potrivit ediției ebraice a „Maariv”, Cohen a fost unul dintre cei mai duri comandanți ai forțelor armate israeliene, rostind în faţa soldaților pe care îi comanda discursuri memorabile.

În timpul în care a condus „Alexandroni Brigade”, care a luptat în al doilea război cu Libanul, Cohen le-ar fi spus soldaților săi:

„Am venit aici să omorâm câţi arabi putem. Altfel, ne vor omorî ei. Mergeți la război unde trebuie să trageți şi să omorâţi țintele. Acesta nu este un antrenament şi nici rutina zilelor de rezervă. Scopul nostru este să învingem şi asta înseamnă să omorâm inamicul”.

În 2002, Cohen s-a aflat la comanda grupului „Elyakim” care pregătea militari şi operațiuni speciale împotriva teroriștilor palestinieni. În cadrul operațiunii „Scutul de Apărare”, armata israeliană condusă de Cohen a ucis şi arestat mai mulți palestinieni care acționau împotriva statului Israel.

Între 1998-2008 a ocupat poziții operaționale de comandă în operațiuni militare IDF, inclusiv:

Șef al Statului Major, comandant în Brigada de infanterie,  Instructor în Cursul de comandanți de batalion şi Companii, Comandantul Operațional al Batalionului 12 din Brigada „Golani”. 

Între 2008 și 2011 a fost atașat militar și șef al delegației Ministerului Apărării pentru Europa Centrală și de Est, poziție ce a implicat dezvoltarea afacerilor și avansarea proceselor de marketing pentru industria de apărare, precum și identificarea potențialelor piețe.

De asemenea, colonelul Cohen a fost responsabil din această poziție pentru dezvoltarea relațiilor comerciale și de securitate cu țările din Europa Centrală și de Est (România, Bulgaria, Ucraina, Italia, Grecia, Serbia).

A primit Premiul pentru Excelență în Acțiune acordat de șeful IDF Statului Major și de generalul-maior al Comandamentului de Nord.