Elan Schwartzenberg: Întâlnirile mele cu Ariel Sharon

Nu excelez în scris, „nu am condei” şi realmente nu-l poți cuprinde în câteva cuvinte pe cel care a fost generalul, politicianul şi, nu în ultimul rând, Omul  Arik Sharon. Dar… în aceeași zi, căutând un act, am găsit o poză mai veche cu el şi această coincidenţă m-a îndemnat să accept provocarea şi a-i răspunde aici, public, fiului meu dacă el m-ar întreba: „Cine şi cum a fost Ariel Sharon?”

SUFLETUL. Oare cât de chinuit şi de mutilat poate fi sufletul cuiva care îşi pierde prima soție în accident de mașină, copilul împușcat din greşeală de un prieten şi a doua nevastă care îţi moare de cancer? Sau care nopți la rând visează la un număr infinit de soldați care au murit fiind înrolați sub comanda lui directă sau de partea opusă a baricadei?

NATURA. A copilărit „la ţară”, cu un tată agronom, familia a făcut permanent agricultură, iar el a rămas toată viața legat de ferma familiei din sudul Israelului, unicul loc unde se relaxa şi se regăsea în momentele rare de respiro din viața lui. În memoria lui se construiește astăzi un parc ecologic imens şi un amfiteatru în aer liber cu acces publicului larg. Nu o școală militară care să îi poarte numele sau o statuie!

GENERALUL. La 14 ani era deja în forțele paramilitare şi activa cot la cot cu brigăzile partizanilor. Ofițer de parașutiști în Brigada Alexandroni, fondator al Unităţii 101 (primul comando israelian), participă activ în toate războaiele principale – Războiul de Independenţă din ’48, Suez în 1956, cel de 6 zile din ’67 şi Yom Kippur în ’73. Rănit de multiple ori, trece razant pe lângă moarte în mod miraculos şi repetat.

STRATEGUL. Având rol de comandant superior în războaiele din ’67 și ’73, aplică şi implementează strategii unice şi complet inovatoare în arta războiului, unele total opuse doctrinei militare aflate atunci în vigoare. Aceste strategii se predau şi se studiază şi în zilele noastre în facultăţile de profil, inclusiv la prestigioasa West Point. În Israel este considerat cel mai bun comandant de front şi unul dintre marii experți în strategie militară.

POLITICIANUL. A deținut majoritatea portofoliilor importante în guvern, inclusiv pe cel de premier. Președintele principalului partid, Likud, şi ulterior fondatorul partidului Kadima.

CARACTER/PERSONALITATE. Rebel, lup singuratic, agresiv, refuza sau ignora ordinele superiorilor, extrem de adaptabil în orice condiții, briliant şi genial în deciziile sale.

DEMOLATOR. Deși a fost considerat părintele coloniilor israeliene în teritoriile ocupate şi a militat feroce pentru acestea, le demolează ulterior şi evacuează cu forța coloniștii pentru rațiuni de securitate şi pentru a acorda o șansă păcii în zonă. De-a lungul istoriei mondiale, foarte puţini conducători au fost capabili de altruism până în punctul de a-şi dărâma propria creație pentru un interes de stat şi spre binele poporului. Pentru a sublinia dimensiunea faptelor e suficient să menționez retragerea sprijinului din partea propriului partid, cât şi atragerea unui blestem oficial din partea unor mari rabini ai Israelului! În acea perioadă este informat de serviciul de pază că este ținta unor tentative de asasinat, motiv pentru care ofițerii îi sugerează să poarte vestă de protecție, replica lui rămânând  faimoasă până astăzi: „Nu există veste antiglonț de măsura mea!” (1,70 m şi 120 kg).
 
RĂZBOINIC/PACIFICATOR? După ce o viață de om ai fost militar activ, cu greu oprit de superiori să nu invadezi Cairo, sau, ulterior, ca ministru al Apărării, în ’82, să nu intri în Beirut, deși mandatul aprobat se limita la 40 de km după graniță!!!, după ce ai spus cu gura ta că locul palestinienilor e în Iordania iar pe Arafat ai vrut să-l ucizi de multe ori, este greu de înţeles şi de crezut că poți deveni artizanul păcii. Dar, mai mult decât atât, Arik a devenit principalul militant şi suporter al păcii în zonă, spunând că „arabii şi evreii pot fi cetățeni ai aceluiași stat, cu drepturi egale” şi fiind de acord cu însăşi înființarea statului Palestina.
Apogeul procesului de pace a fost întâlnirea cu Arafat în 1998. Cineva care a fost de faţă mi-a povestit că, la un moment dat, obosiți de negocieri, Sharon i-a reproșat lui Arafat că, acum 2.000 de ani, în urma migrației din Egipt, evreii s-au trezit dimineață şi au constatat lipsa unor cămile. Roşu la faţă şi nervos, Arafat a luat foc, deoarece poporul lui e acuzat de hoție, urlând: „Noi nu existam în această zonă acum 2.000 de ani!”, iar replica lui Sharon a urmat în râsetele tuturor: „Mă bucur c-ai admis asta! Uite, din acest adevăr istoric vreau să începem negocierile!”.

CHEIA. Poate unul dintre cele mai importante lucruri pentru a reuși să descifrezi gândirea politică a lui Sharon este faptul că el a fost în esenţă un om de stânga, un adept şi un admirator al lui David Ben-Gurion şi Moshe Dayan, deşi, culmea ironiei, conducea Likudul, un partid de orientare politică de dreapta. Acest adevăr se confirmă şi prin fricțiunile cu Ytzak Shamir sau Menahem Begin.

PORECLE. Se spune că orice om important, conducător şi persoană publică are porecle. În cazul lui Arik, sunt câteva: „Regele Israelului”, „Leul lui Dumnezeu” sau „Buldozerul”. Poate cea din urmă ilustrează cel mai bine personajul în sine, la propriu şi la figurat!

PREMIER. Să fii prim-ministru în Israel este în mod clar una dintre cele mai complexe şi apăsătoare funcții de pe glob. În interiorul ţării ai evrei, arabi musulmani, arabi creștini, beduini, druizi, creștini, catolici şi, în general, toate soiurile posibile inclusiv Bahai… plus arabii din teritoriile ocupate. Cât despre faptul că toate ţările din jur sunt inamici reali sau în stare latentă, nu mai spun (şi deși avem ieșire la Mediterană, sunt mai puține locuri în bărci decât cetățeni!). Inclusiv faptul că orice acțiune importantă a Mossadului sau a armatei trebuie autorizată direct de către premier, iar de multe ori acest fapt poate avea consecințe directe asupra vieții cetățenilor tăi sau ai altor ţări, nu este ușor de dus în plan personal.
Aici, aceste lucruri se-ntâmplă zilnic, sunt realităţi cotidiene, nu pot fi evitate sau ignorate, uneori nici măcar amânate, pentru că amânarea poate în sine genera tragedii complexe cu repercusiuni de necalculat asupra a milioane de suflete.

MOȘTENIREA. Putem spune fără greșeală că Ariel Sharon a avut un aport personal imens la securitatea Israelului, în stabilirea şi inițierea unor premise stabile în procesul de pace cu palestinienii şi ţările vecine (e dificil de înţeles, dar fără să ai o armată puternică nu poți negocia o pace în această zonă, poate doar maximum o capitulare tragică) şi, de asemenea, multe cutume şi decizii personale care s-au transformat în legi ale statului de drept. De pildă, el a inițiat faptul că niciodată, în niciun fel de circumstanțe, „răniţii nu se lasă în urmă, nici măcar dacă sunt morți”. Acest principiu, aplicat fără excepţie atât în armată cât şi în cadrul serviciilor secrete, a constat în sacrificii imense pentru a recupera la propriu răniţi, morți sau prizonieri, dar a generat în paralel un sentiment de solidaritate imensă între societatea civilă şi cei activi în orice sistem. 
Mai mult, această solidaritate se regăsește şi în viața de zi cu zi, Israelul fiind una dintre ţările în care, dacă ai căzut pe stradă, poți fi sigur că cineva alertează salvarea, care apare instant, dotată cu personal şi echipament performant şi care te transportă rapid la cel mai apropiat spital unde vei primi toate îngrijirile necesare, indiferent cine ești sau cărei religii aparții!

MASS-MEDIA. În particular, Sharon credea că jurnaliștii, în special cei israelieni, sunt mult mai preocupați de rating şi de senzațional decât de redarea faptelor cu acuratețe. Se referea la mulți dintre ei cu sintagma „otrăvitori de fântâni”… posibil o expresie împrumutată de la neveste, care, provenind din Brașov, i-au spus povestea cu „să otrăvim fântânile şi să pârjolim câmpurile”?!?

PERSONAL. Ne-am întâlnit de patru ori, două ocazii oficiale, o nuntă şi la o masă privată. Umplea încăperea la propriu cu personalitatea sa, era o prezenţă dominantă, dar nu sufocantă, jovial şi extrem de plăcut în particular. Gurmand până la exces, spunea: „Iubesc viața în toată complexitatea ei, dar în mod special mâncarea”, mare admirator de femei frumoase, caustic şi dur atunci când era cazul (la una dintre cele două ocazii oficiale, ministrul Apărării debita tâmpenii, iar Sharon a intervenit scurt, dar fără echivoc: „Faptul că ştii până unde poate lovi o rachetă nu înseamnă că te pricepi la strategii militare!”). Consider că am avut PRIVILEGIUL ŞI ONOAREA să-l cunosc. Dumnezeu să-l odihnească în pace!