Locurile au memorie

Mă refer, v-ați dat seama, la felul absolut necorespunzător în care tratăm, prin monumente, locurile și împrejurările care ne-au marcat istoria. Și care dau, de fapt, dimensiunea actuală a acestei istorii. Suntem, metaforic vorbind, ceea ce ne amintim că suntem și nimic mai mult decât atât.

Iată, de pildă, felul în care este marcată, la Călugăreni, bătălia de la 1595, în care Mihai Viteazul a învins armata otomană a marelui vizir Sinan Pașa. Ce să ne mai mirăm că asupra acestui eveniment istoric, consemnat în cronici și documente incontestabile, mai  persistă dubii și interpretări tendențioase (abil întreținute), când noi înșine marcăm locul cu asemenea pseudo-monumente rușinoase, lipsite de demnitate?

Nu e o exclamație retorică. La Azincourt, într-una dintre cele mai mari bătălii ale Evului Mediu occidental, s-au întâlnit 5.000 de francezi și 9.000 de englezi. La Călugăreni, oricât de precaută ar fi evaluarea surselor documentare, doar armata lui Mihai Viteazul a numărat mai mulți soldați decât ambele armate de la Azincourt. Iar armata otomană, chiar dacă nu o fi numărat cei 120.000 de oameni de care vorbește istoriografia romantică, a numărat cel puțin 50-60.000 de oameni: una dintre cele mai mari armate cu care Europa medievală s-a confruntat vreodată. Iar noi comemorăm această confruntare, în care geniul militar al domnitorului român a obținut o victorie strălucită, care a oferit Țărilor Române și Europei Centrale un respiro de câteva decenii (până la Asediul Vienei, la 1683), printr-o aglomerare năucitoare, constând dintr-o biserică de țară de un stil absolut nesemnificativ, un obelisc penibil, un soi de capelă-grotă murdară și o statuie pompieristică! Toate, risipite pe o rază de mai multe sute de metri, într-o remarcabilă dezordine și fără urmă de măreție.

E doar un exemplu rapid, din păcate, aflat și pe o rută cu circulație internațională intensă. Dar la fel stau lucrurile și cu alte asemenea evenimente și personalități istorice și culturale. La Padeș sau la Islaz, unde Tudor Vladimirescu și, respectiv, revoluționarii pașoptiști au dat celebrele proclamații (surse ale întregii evoluții moderne a României), la Drăgășani, unde pandurii și eteriștii au dat ultima bătălie împotriva turcilor, mici obeliscuri meschine, lipsite de orice decență artistică, țin locul cuvenitelor monumente. Textele lor, în loc să constituie mici lecții de demnitate națională și de educație civică, sunt emfatice și patriotarde.

Avea dreptate G. Călinescu: ne lipsește, din nefericire, o reală cultură a memoriei și întreaga civilizație a forului public e în suferință.

Doar că acum avem conștiința acestor lacune, ca și posibilitatea ca, printr-o strategie culturală inteligentă, să le surmontăm. Locurile au memorie. De noi depinde să o păstrăm și să o cultivăm.

Ionuț Vulpescu este deputat PSD și  ministru al Culturii.