Literatura din umbra fotbalului: modelul Radu Cosașu

Opera lui Radu Cosașu, unul dintre cei mai importanți scriitori români de după cel de-Al Doilea Război Mondial și, în același timp, unul dintre cei mai importanți cronicari sportivi pe care i-am avut vreodată, ilustrează cum nu se poate mai bine complexitatea acestei relații, dintre aulica literatură și vernacularul sport.

Căci Radu Cosașu, înainte de a deveni un strălucit prozator – un Woody Allen al prozei noastre, a spus un critic –, și-a dorit să fie, nici mai mult, dar nici mai puțin decât cronicar sportiv. Întreaga sa familie a emigrat în Israel, dar el a rămas în România, ca să poată scrie despre Greavu, Jamaischi și Țop Voinescu, despre cursele de pe hipodromul de la Ploiești, Turul Franței și despre hochei. Nu, în ultimul rând, despre București, oraș pe care îl cunoaște, cum scrie Fănuș Neagu în Cartea cu prieteni, mai bine ca oricine altcineva, după o topografie marcată de biserici vechi, cinematografe, chioșcuri de ziare și stadioane…

Cosașu este un dar pe care conaționalii noștri evrei l-au făcut literaturii române

Din toate acestea, Radu Cosașu și-a creat o mitologie personală, pe care a transformat-o într-o mare proză. Una a tensiunii spirituale (Camil Petrescu și Mihail Sebastian îi sunt alte două mari pasiuni și modele), dar și a gratuității, a omeniei, a micului detaliu de viață care emoționează și, uneori, chiar zguduie. O literatură intelectuală, în care însă „febra stadionului” – ca să îl parafrazez pe Nick Hornby – subîntinde febra paginii tipărite și o potențează.

Pentru Cosașu, de fapt, nu există cezură între febra stadionului, a tribunei, și febra interioară a paginii, scrise mai întâi cu creionul și, ulterior, tipărite. Sportul este narațiune sau nu este nimic, pare a ne spune acest scriitor special, ireductibil la orice alt model, în afara celui propriu. Fotbalul este un fenomen social și chiar moral, un joc (în sensul roman al termenului), nu o manifestare gregară, decerebrată, a gloatei. Sportul ne modelează, sportul pune la încercare ființa umană, la modul sublim. Pentru o generație care a trăit ororile războiului – ca evreu român, Radu Cosașu le-a trăit și pe cele ale Holocaustului –, sportul reabilitează noblețea ciocnirii dintre caractere, a unei competiții care nu se încheie prin lichidarea adversarului, ci prin înfrățirea competitorilor, într-un imn comun al măreției omului. Radu Cosașu place mult tinerei generații. Probabil că, dintre prozatorii șaizeciști, este cel mai iubit astăzi. Asta, pentru că a mizat pe viitor. Putea să scrie cum scriau toți (și cum i se sugera insistent, de către „organe”). A preferat să scrie ca el însuși, să nu se bucure de sufragiile imediate ale criticii, și să fie un prozator pentru mai târziu. Literatura sa nu se alimentează din parabole ale puterii, nici din dezvăluiri ale „obsedantului deceniu”. Ci din cultura pop – filmul, sportul –, din mitologia urbană, din ceea ce azi se numește ego-grafie. De la Camil Petrescu și Mihail Sebastian a învățat că scriitorul nu poate cunoaște nici un personaj mai bine decât se cunoaște pe sine și că a fi autentic înseamnă a te livra textului cu toate fracturile și limitele tale. Marea lecție a lui Cosașu este, însă, aceea că poți construi mari edificii din materiale comune, cât timp există viziune și arhitectură. Proza sa este arhitecturală, fără să fie, însă, ostentativă.

Cosașu este un dar pe care conaționalii noștri evrei l-au făcut literaturii române. Putea, în întunecații ani ’50, să emigreze în Israel și să devină un Agnon sau un Amos Oz, să fie o glorie mondială și să uite că fusese dat afară din toate redacțiile și trimis la munca de jos. A preferat să rămână, să treacă prin comunism la peluză, nu la tribuna oficială, și să fie scriitor. Unul adevărat. Unul la fel de actual și azi.

Și totul, pentru că și-a dorit, cândva, să devină cronicar sportiv. Iată încă o dovadă că, dacă ești scriitor, poți începe de oriunde: vei ajunge și la literatură. Dacă nu ești, poți să începi direct cu Academia, și nu vei ajunge niciodată.

Îl citesc și-l recitesc periodic pe Radu Cosașu. Pe lângă bucuria lecturii, am în el un reper.

Ionuț Vulpescu este deputat PSD și ministru al Culturii.