Goana după Marele Tot

Cosmopolitismul actual ține de un anumit provincialism

Ați susținut un concert cu ocazia zilei naționale a României… este o formă de patriotism?

Trăim într-o perioadă în care patriotismul, deși nu e mort, este pus la grea încercare. Printre europeni mai ales, este destul de prost văzut. Pe meleagurile unde ne aflăm, este disprețuit de pe pozițiile pasămite ale universalismului, de inși care au asupra valorilor universale o viziune pur administrativă. Pentru acești „filozofi funcționari”, valorile universale nu sunt decât o listă de prejudecăți, toate cu număr de inventar, la care mai poți adăuga și altele – câte poftești – fiindcă ele formează și așa o colecție de incoerențe. „Universalistul” actual asta și face: își completează mereu lista cu alte marote, căci „universalismul” de azi a devenit o goană după Marele Tot ecumenic și postmodern. Ori, calea marelui Tot – cel care șterge granițele dintre concepte și, prin urmare, își imaginează că trebuie să demoleze orice fel de frontieră – traversează tărâmul contradicției, face un mic ocol prin imperiul relei-credințe, și apoi, după cum îi și sugerează numele, duce direct la totalitarism. Putem oare considera patriotismul și adevăratul universalism ca fiind deja definitiv îngropate? Ați observat poate că mi-am încheiat concertul cu „Kyrie” – din Requiem-ul de Mozart… (pe care, având în vedere ocazia festivă, nu am îndrăznit să-l anunț în program și nici organizatorilor de la ICR, cărora le mulțumesc; n-aș vrea să-i uit pe domnii Pierre Cardin și Jean-Pascal Hesse, care au acceptat să găzduiască concertul). Ziua națională a României din 2015 cădea la mai puțin de o lună de la evenimentele de la Bataclan…

Vă simțiți  român, francez, european, cetățean al lumii?

Deși ideile cosmopolitismului sunt din nou foarte la modă, nu mă simt în stare să îmbrățișez această doctrină și să mă supun rigorilor ei. De fapt, m-am simțit din partea locului până în ziua în care am început să bănuiesc că Bătrânul continent a încetat să se mai considere cu adevărat european. Europa se preface că nu mai crede în ea însăși și tocmai prin asta s-a trădat, s-a lepădat de sine. Nu am însă vocația de a-i intenta un proces pentru înaltă trădare. Știu că sună pretențios, dar n-are importanță: cântând la pian, scriind, prefer să contribui la reabilitarea modului de gândire autentic european și, în treacăt fie spus, la reabilitarea limbii franceze, în care, în ultimii ani, mă simt din ce în ce mai des nevoit să împrumut perifraze, exact așa cum făceam cu toții pe vremuri în limba română – și din motive în mare parte asemănătoare… Pentru a răspunde întrebării dumneavoastră mai direct, mă simt german când privesc sau ascult o partitură, francez când încerc să pun laolaltă câteva cuvinte, român (și un pic rus), atunci când visez sau rătăcesc pe străzile Parisului, apatrid atunci când încerc să dezleg misterul unei formule matematice. Dar știți, insist, cosmopolitismul actual ține de un anumit provincialism care nu mi se pare că ar fi de prea bună calitate. Europa a devenit provincia a ceea ce fusese într-un trecut nu prea îndepărtat.

Prizonierul muzicii

Cum împăcați pasiunea cu rațiunea? Matematica, filosofia şi muzica? Există o filosofie a muzicii sau o muzică a filosofiei declinată în formule aproape matematice?

Relația dintre matematică, filosofie și muzică seamănă cu legăturile dintre Adevăr, Bine și Frumos. O relație circulară există între elementele ambelor triade, întrucât se hrănesc reciproc. Așa cum se hrănesc între ele răul, minciuna și sluțenia din jur, dacă îmi dați voie să vă dau un răspuns cu picioarele pe pământ. Ceea ce e exaltant în matematică și în muzica demnă de acest nume, este faptul că le devii  prizonier, că ele te conduc și că nu-ți permit să dai curs oricărei absurdități care îți trece prin cap. Spre deosebire de filozofie, unde s-a văzut că hârtia suportă multe. Dacă o pot spune ca butadă, matematica nu respectă deloc drepturile omului: acolo nu poți spune orice nepedepsit; mai devreme sau mai târziu, greșelile pe care le mai comit matematicienii sfârșesc prin a fi corectate. Și totuși, realitatea matematică și realitatea muzicală sunt mai bogate decât realitatea care ne înconjoară. Acesta este motivul pentru care coloneii greci l-au interzis pe Gödel în 1967, acesta este motivul pentru care Ceaușescu a desființat Institutul de Matematică. Recent, chiar și în Franța, s-au făcut auzite voci care cer ca muzica să fie pur și simplu interzisă.

Pentru Cioran, doar Bach mai putea salva lumea. Sunteți recunoscut ca fiind un virtuoz al lui Bach. Coincidențe sau nimic întâmplător?

Nu am nicio amintire a unei lumi din care Bach să fi fost absent. Bach este un spirit cu adevărat universal, ca și Leibniz. Din păcate, muzica lui este de prea multe ori redusă la mai puțin decât este în realitate – prin diverse manierisme și ticuri de gândire. De fapt, dintotdeauna am spus că adevăratul universalism este valoarea cea mai puțin împărtășită.