Cine sunt valahii din Serbia

Despre Timoc s-a vorbit mult în ultimii 20 de ani. Despre Valea Timocului încă se mai vorbește, se va mai vorbi și se va scrie. Până când? Probabil atât timp cât de pe malul drept al Dunării încă se vor mai auzi doinele, până când pietrele de mormânt ale strămoșilor timoceni nu se vor îngropa singure de rușinea uitării. Nu mai e mult!

Nu cred că există o comunitate arhaică de români în afara graniţelor ţării mai puţin cunoscută nouă, chiar misterioasă pe alocuri, decât românii de pe Valea Timocului din Serbia. Poate doar goralii, cvasi-necunoscuţii păstori români din munţii Poloniei şi Slovaciei… Locuitori ai pământurilor lor cu mult înainte de sosirea şi stabilirea primelor triburi slave în regiune, aceşti români au fost dintotdeauna victimele politicilor de asimilare şi „sârbizare” forţată ale Belgradului. Nici astăzi situaţia vlahilor timoceni, cum li se mai spune, nu este considerabil mai bună. Cu un sentiment dârz-resemnat, atât de caracteristic naţiei noastre, românii de pe malul drept al Dunării se încăpăţânează să reziste naţional, cultural şi spiritual.

Daci, români, bizantini, slavi şi sârbi

Chiar dacă manualele şcolare şi o parte a istoricilor recenţi nu recunosc încă acest complex adevăr istoric şi cultural, poporul român s-a format într-o zonă mai mare decât spaţiul limitat de graniţele Dunării, Mării Negre şi Carpaţilor. Etnogeneza românilor, descendenți direcţi din geto-dacii, a căror limbă şi cultură a fost influenţată de prezenţa elementului latin în zonă, indică foarte clar faptul că, înainte de marea migraţie a slavilor de sud prin Carpaţi spre Balcani, aici trăia deja un popor stabil, bine structurat, cu propriile forme de organizare politico-sociale.

Din nefericire, migraţiile succesive venite dinspre Asia şi Estul Europei, dar mai ales sosirea şi aşezarea în Balcani a slavilor, au destrămat unitatea proto-românilor. Drept consecinţe imediate ale acestui fenomen, o parte a populaţiei proto-române din Balcani s-a retras în diferite direcţii. Cronicarul bizantin Kekaumenos a apucat să consemneze deplasările de populaţie de mică amplitudine din mijlocul secolului al IX-lea, scriind despre vlahii care locuiau între râul Sava şi Dunăre, adică centrul Serbiei de astăzi, s-au văzut nevoiţi să migreze în sud, stabilindu-se în Epir, Macedonia şi Grecia de azi. Însă nu şi-au peirdut deloc identitatea culturală şi naţională, indiferent de cât de grele erau vremurile.

Originea română a vlahilor balcanici a fost subliniată de numeroase ori în numeroase documente emise între secolele X-XVI. Bunăoară în anul 1204, Papa Inocenţiu al III-lea menţiona că vlahii care au creat Ţaratul Vlaho-Bulgar sunt urmaşii direcţi ai romanilor. Deci dacă în acele vremuri, vlahii sud-dunăreni erau atât de numeroşi şi puternici încât să pună bazele alături de bulgari la apariţia unei noi entităţi statale în care atât cruciaţii francezi, cât şi bizantinii au recunoscut majoritatea elementului românesc în detrimentul celui bulgar, în secolele următoare, vlahii sud-dunăreni aveau să piardă teren. De vină au fost mai mulţi factori între care se remarcă procesul agresiv de slavizare şi grecizare, urmat de invazia şi ocuparea Balcanilor de turci.

Tribalia – Valahia Mică

Prezenţa până în zilele noastre a românilor din Serbia care au avut de-a lungul veacurilor un trecut şi un destin comun cu al fraţilor lor din Bulgaria, Albania, Croaţia şi Grecia, este strâns legată cu regiunea Timocului sau Valea Timocului. Aceasta este o zonă situată geografic în nordul Peninsulei Balcanice, în estul Serbiei de azi şi într-o mică parte din nord-vestul Bulgariei, mai precis de-a lungul văii râului Timoc, alături de ţinuturile muntoase care mărginesc valea râului.

Din antichitate, Tribalia își trage numele de la tribali, o populaţia de sorgine getică ce a trăit în această zonă. Astăzi, Timocul cuprinde regiunile sârbeşti Morava de Est, Bor, Branicevo şi Zajecar, precum şi vestul regiuni bulgare Vidin, (şi acesta vechi pământ românesc la origine, denumit Diiu, şi slavizat în Vidin).

Timocul, parte componentă a Daciei Aureliene, a fost denumit în primele documente medievale Valahia Mică, pentru a fi diferenţiată de Valahia Mare, Ţara Românească din nordul Dunării. De fapt, timp de peste şapte sute de ani după Hristos, în partea central-estică a Europei exista un teritoriu unitar traco-dac latinizat, aproape dublu ca suprafaţă comparativ cu România de azi, care se întindea de la Marea Egee la cea Adriatică şi din Pind spre Coasta Dalmată, şi de la Marea Neagră la Nistru şi dincolo de râul Tisa. Încă de la începuturi, invazia slavă a găsit aici un popor numeros şi sedentar. Aşezându-se iniţial între Muntenegru şi Albania de azi, triburile sârbilor au înţeles rapid că nimeriseră într-un loc fără resurse naturale şi  de aceea au pornit expansiunea spre ţinuturile băştinaşilor daco-traco-romani. Cucerirea violentă a întregii regiuni a Balcanilor de turci avea să dilueze pentru o vreme tensiunile serioase dintre sârbi şi populaţia română din Timoc, menţinând conflictul într-o stare latentă. Nimic nu vorbeşte mai clar despre acea stare de spirit decât superba biserică din Coroglaşi, unică în lume datorită faptului că avea guri de ulcioare drept ferestre. Guri de ulcior montate în așa fel încât cronicile şi legendele ne spun că sunau a jale când bătea vântul din nord, dinspre Valahia!

Biserica a fost ridicată de către voievodul Mircea cel Bătrân în memoria tuturor creştinilor care indiferent de naţionalitate au murit în a doua Bătălie de la Rovine, bătălie despre care manualele de istorie românești și cu atât mai puțin cele sârbești nu vorbesc, atunci când au murit mulţi sârbi forţaţi să se alieze cu turcii, inclusiv marele erou naţional sârb Marko Kralievici, personaj istoric real care avea de fapt mamă macedoneană şi tată valah.

Turcii, mai toleranți decât sârbii

Adevărul este că românii din Valea Timocului au fost incluşi în teritoriile deţinute în trecut de cel puţin cinci voievozi români înaintea cuceririi de imperiul Otoman a ţaratelor Serbiei şi Bulgariei. Primul dintre aceşti voievozi a fost chiar Basarab I Întemeietorul. Toţi acei domnitori au construit mănăstiri şi biserici la sud de Dunăre. Numai Basarab I a ridicat o mănăstire la Cladova, pe râul Şaina, la Mânăstirica şi la Vradna. Dacă din primele două au mai rămas doar ruine, cea de la Vradna există şi acum fiind ocupată de Biserica Ortodoxă Sârbă care a înfiinţat aici o mănăstire de călugăriţe.

Spre sfârşitul secolului ai XIV-lea toată Valea Timocului cade sub stăpânire turcească, dominație întreruptă pentru o scurtă perioadă de habsburgii austrieci (1718-1739). În toată perioada în care regiunea a fost condusă de otomani, fiind inclusă în Paşalâcul Rumeliei, românii timoceni s-au bucurat de drepturi şi libertăţi religioase nemai acordate altor comunităţi creştine de turci. Se poate spune, fără a exagera, că în acele vremuri, turcii le ofereau românilor timoceni mai multe drepturi decât le-au oferit sârbii în perioada modernă.

De fapt, otomanii nu au făcut niciodată o campanie atât de acerbă de islamizare în rândul românilor, comparativ cu campaniile de deznaţionalizare ale sârbilor în rândul timocenilor, în dorinţa lor de a-i slaviza complet pe aceşti băştinaşi de drept, dar consideraţi mereu nişte cetăţeni incomozi. Situaţia s-a repetat de altfel în toţi Balcanii unde trăiau comunităţi româneşti arhaice, probabil cel mai bun exemplu fiind al vlahilor şi aromânilor din Grecia care s-au bucurat de o viaţă mai uşoară şi drepturi sporite pe timpul când erau sub stăpânire turcească decât sub greci. Spre exemplu românii sud-dunăreni aveau în acele vremuri administraţie proprie şi se judecau după celebrul „Jus Valahorum” sau „Dreptul Cutumiar Românesc”, cunoscut în provinciile româneşti şi sub numele de „Legea Pământului”. Timocenii plăteau diferit dările către turci, fiind într-atât de bine văzuți de aceştia încât Selim I cel Aspru, sultan din dinastia Osmană, a dat un edict în anul 1516 în care le poruncea paşalelor să respecte autonomia românilor din Valea Timocului. Mai mult, prin același edict, pentru a putea trece peste aceste teritorii armata otomană trebuia să anunțe din vreme pe ce rute va merge. Regiunea, nefiind niciodată cucerită cu sabia, a fost condusă de „chinezii” (cnezii) locali români.

Despre Timoc s-a vorbit mult în ultimii 20 de ani. Despre Valea Timocului încă se mai vorbește, se va mai vorbi și se va scrie. Până când? Probabil atât timp cât de pe malul drept al Dunării încă se vor mai auzi doinele, până când pietrele de mormânt ale strămoșilor timoceni nu se vor îngropa singure de rușinea uitării. Nu mai e mult!