Laleaua, controversata floare care a cucerit Europa

„Laleaua era cea dintâi dintre flori, la fel cum omul este stăpân peste animale, cum diamantele eclipsează orice altă nestemată, cum soarele împărățește peste stele. Dacă oamenii sunt creațiile alese ale lui Dumnezeu, și laleaua este floarea aleasă a Atotputernicului.” aprecia Monstereul, horticultor francez.  

Călătoria lalelei de la Răsărit până în Provinciile Unite

Laleaua este o floare orientală, originară din Asia Centrală, dintr-o regine muntoasă aflată la nord de Himalaya, de-a lungul paralelei de 40'. Primele lalele au apărut și s-au înmulțit printre cărările și văile Munților Tianshan, acolo unde China și Tibetul întâlnesc Rusia și Afganistanul, într-unul dintre cele mai neprielnice medii de pe planetă. Cu precădere roșii, culoarea sângelui sau a uniformelor purtate de soldați, erau adulate de triburile războinice care populau aceste meleaguri sterpe.

Pentru nomazii turci care populau stepele asiatice, ieșiți din iarna aspră, apariția primelor lalele din an însemna mai mult decât un crâmpei de frumusețe răsărit în sălbăticie. Ele simbolizau viață și rodnicie, erau vestitoarele primăverii.

Prin anul 1050 , tulipele erau deja adulate în Persia. Lalelele înfrumusețau grădinile din vechea capitală persană Isfahan și din Bagdad. Poetul Omar Khayyám asociază splendoarea lalelei cu frumusețea feminină desăvârșită, poetul folosind această floare ca simbol al perfecțiunii. Un alt poet persan, Hafiz asemăna luciul specific al petalelor de lalea cu obrazul îmbujorat al iubitei. Delicatețea și coloritul predominant sângeriu al acestei flori i-au adus o simbolistică importantă pentru persani. A fost asociată cu pasiunea eternă și cu nemurirea.

Lalelele i-au însoțit pe turci în expansiunea lor din Asia către Europa. Pe la jumătatea veacului al XVI-lea, laleaua avea să atragă atenția Europei.

Laleaua, floarea sfântă din Imperiul Otoman

Dintre toate florile ce împodobeau o grădină musulmană, laleaua era considerată a fi cea mai sfântă, iar pasiunea turcilor pentru ea însemna mult mai mult decât simpla recunoaștere a frumuseții. Atât pentru otomani, cât și pentru persani, avea o însemnătate imensă și era privită, la propriu, ca floare a Atotputernicului, deoarece în scripturi, literele care formează cuvântul turcesc „lale” sunt aceleași care alcătuiesc și numele Allah. De asemenea, laleaua reprezenta cumințenia, pioșenia în fața lui Allah: atunci când își deschide petalele, își pleacă smerit corola.

În Turcia, lalelele se cultivau în grădinile secrete din interiorul celui mai sacru dintre palatele imperiale și s-au bucurat de admirația unora dintre cei mai influenți sultani, care au trecut prin foc și sabie jumătate de Europă.

Laleaua, floarea chintesențială a turcilor era brodată pe straiele sultanilor, pe caftanul imperial, împodobea armura și coiful suveranului, bătute în aur și nestemate.

Sultanul lalelelor

Mahomed IV a fost primul sultan care s-a dedicat în mod deosebit horticulturii. El a fost cel dintâi care a amenajat începând din 1647 o grădină imperială dedicată exclusiv lalelelor și tot el a decretat ca fiecare specie nouă de lalea să fie înregistrată și clasificată. Pentru a superviza acest proces, sultanul a creat un consiliu al florarilor, însărcinat să judece noile specii cultivate, să le noteze caracteristicile și să le aleagă celor lipsite de cusur nume poetice, pe placul turcilor – „Rodia cu lăncii” sau „Delicata cochetă” .

„Lale devri”- Epoca lalelelor

Nebunia lalelelor s-a dezlănțuit la Istanbul odată cu urcarea pe tron, în 1703, a lui Ahmed III. Noul sultan era vrăjit de aceste flori într-atât de tare că laleaua a devenit cel mai proeminent laitmotiv pentru aproape trei decenii.

Cererea pentru lalelele cu adevărat rafinate era mare, un bulb de lalea Mahbub – „Iubită”, putea să coste și 1.000 de galbeni.

Carolus Clusius, cel mai important botanist al epocii

Născut Charles de L'Escluse (1526 -1609), „adevăratul rege al lalelelor”, așa cum a fost numit de prințul Emanuel al Portugaliei, Clusius a fost deschizător de drumuri și un vade mecum pentru botaniștii și iubitorii de flori din Europa. Pasiunea pe care o nutrea pentru florile cu bulbi a fost cheia răspândirii lalelelor în Europa.

Clusius a fost om de știință, ale cărui cele mai însemnate lucrări, cum au fost plantele din Austria și Spania, au rămas texte de referință pentru mai mult de un secol. Scurta istorie a fungilor, pe care a publicat-o în 1601, a fost prima lucrare publicată vreodată pe acest subiect.

Carolus Clusius

Prima mențiune a lui Clusius despre lalele apare în lucrarea sa despre plantele din Spania, Historia, din 1576. A publicat tratate mai ample despre lalele în 1583, iar în cele din urmă le-a analizat în capodopera lui Rariorum Plantarum, Historia, apărută în 1601 când se afla la Leiden în Republica Olandeză. Botanistul reușise să catalogheze nu mai puțin de 34 de grupe separate, pe care le-a clasificat în funcție de schema cromatică, de forma și dispunerea petalelor în corolă, respectiv a frunzelor.

O floare, adulată de un întreg continent 

De când a fost descoperită, laleaua s-a remarcat prin frumusețea culorilor și diversitatea variațiilor sale. Astfel, că la începutul secolului al XVIII – lea ajunsese să fie adorată de întreaga Europă.

O asemenea judecată de valoare, după standardele secolului al XVII – lea spunea ceva important despre acestă floare. Lopo Vaz de Sampayo, guvernatorul Indiei portugheze, este considerat a fi cel care a adus laleaua în Europa Occidentală în jurul anului 1529. Prin 1572 lalelele au ajuns la porțile Vienei, în Frankfurt au apărut abia în 1593.

Dacă în 1600, botaniștii europeni obțineau peste 1.000 de soiuri de cultură, astăzi sunt cunoscute peste 5.000 de varietăți. Primul cultivator de lalele din Provinciile Unite a fost un spițer protestant din Amsterdam pe nume Walich Ziwertsz.

În epoca de aur a Olandei, când înmulțirea lalelelor era cel mult un mister care începea să fie descifrat, orice varietate rară și râvnită rămânea în ediție limitată ani de zile, și nici cei mai pricepuți cultivatori de lalele, nu aveau cum să crească producția, indiferent de cerere.

Lalelele din diferite specii nu prea cresc în mod natural la un loc. Cele mai râvnite erau lalelele care prezentau petale cu o formă perfectă și un model care să rețină privirile. Lalelele de cultură din epoca de aur olandeză erau adulate și prețuite până dincolo de granițele Republicii pentru culorile lor sofisticate, intense.

Până pe la mijlocul anilor 1630 se obținuseră nu mai puțin de 13 grupe de lalele, fiecare cu structură cromatică proprie. Spectrul se întindea de la Couleren, lalele monocrome, roșii, galbene sau albe, până la rarele Marquetrinen – varietăți care înfloreau târziu și care etalau cel puțin patru culori, menționează scriitorul britanic Mike Dash în lucrarea ,,Mania lalelelor”.

În Republica Olandeză, din cele 13 grupe, de cea mai mare popularitate se bucurau lalelele denumite Rosen, Violetten, și Bizarden.

În Țările de Jos se afla cea mai mare concentrație de entuziaști, printre membrii familiilor nobiliare și boierești flamande. Grupuri de acest gen puteau fi identificate în orașele stat din nordul Itaiei, în Anglia și în Sfântul Imperiu Roman.

Anumite lalele erau atât de rare și de râvnite, încât valorau de peste o sută de ori mai mult decât greutatea lor în aur, așa că negustorii cu adevărat iscusiți puteau obține profituri colosale. În acele vremuri, când averea celui mai bogat om din Provinciile Unite se ridica la 400.000 de guldeni, sumă adunată pe parcursul mai multor generații, existau comercianți care vindeau bulbi de lalele cu sute sau chiar mii de guldeni bucata, acumulând averi de  până la 60.000 de guldeni într-un răstimp de unu, doi ani.

Laleaua a eclipsat trandafirul, simbolul de secole din grădinile pariziene

Din Țările de Jos, laleaua s-a extins rapid în Franța, unde solul Picardiei s-a dovedit a fi numai bun pentru cultivarea bulbilor. Pe la 1610 izbucnise o frenezie a florilor la Paris, iar nobilimea care era în pas cu moda începuse să se întreacă în daruri pentru domnițele de la curte, oferindu-le cele mai rare și mai spectaculoase flori pe care le puteau găsi, cele mai frumoase exemplare fiind, se pare, la fel de valoroase ca diamantele. Eleganța subtilă a florii a impus-o rapid ca noua favorită a curții.

Sursa foto: instaview.me

La scurt timp după ce laleaua s-a impus la Paris, în nordul Franței s-a declanșat o nebunie a lalelelor. Pasiunea pentru aceste flori devenise atât de mare, încât în 1608 un morar și-a dat la schimb moara pentru un exemplar din soiul cunoscut ca Mère Blune, în timp ce un alt entuziast a tocmit un bulb din hibridul Tulipe Brasserie pe fabrica lui de bere, evaluată la 30.000 de franci.

Moda lalelelor la Paris pare să fi durat cel puțin până la nunta tânărului rege Ludovic al XIII, în 1615, când doamnele aristocrate purtau flori ca podoabă la decolteu, prinse cu bolduri de tivul adâncit al răscroielii rochiilor.

Horticultorul olandez Abraham Munting avea să scrie mai târziu că, în perioada de apogeu a nebuniei franțuzești după flori, o lalea de o frumusețe aleasă, tăiată, nici măcar bulb, ajungea să fie achiziționată și cu echivalentul a 1000 de guldeni olandezi.

Așadar, această pasiune pentru lalele care a străbătut curtea lui Ludovic XIII pentru câțiva ani i-a asigurat statutul unei flori care avea să fie privită cu mare admirație de-a lungul continentului în deceniile următoare.

Laleaua, simbol de bunăstare și bun gust în Țările de Jos

Olanda deținea supremația în comerțul internațional cu lalele încă din prima jumătate a secolului al XVII-lea. În Republica Olandeză, laleaua se bucura de succes de la Rotterdam, în sudul țării, până la Groningn, în nord. Entuziaștii erau atât din rândul olandezilor, oameni de afaceri colecționari, cât și din rândul imigranților.

Laleaua era foarte potrivită pentru Provinciile Unite nu numai pentru că era la modă și mult mai complex colorată decât alte plante din grădină, dar se dovedea și deosebit de rezistentă, astfel că putea fi cultivată cu ușurință atât de horticultorii cu experiență, cât și de începători. Cel mai bine înflorea în sol sărăcăcios, așa cum se găsea în mai multe părți ale republicii cu precădere în Olanda.

Provinciile Unite care luaseră naștere ca țară pe la 1590, ajunseseră să fie, de departe cea mai bogată țară din Europa. Frenezia pentru lalele a coincis cu perioada de înflorire a Ținuturilor de Jos, în așa zisa „epocă de aur”, s-au bucurat nu numai de supremație mondială, dar și de o uluitoare îmbogățire culturală. Rembrandt și Vermeer au fost contemporani cu tulipomania și mulți dintre maeștrii picturii olandeze au pictat lalele.

Unul dintre motivele pentru care laleaua câștiga tot mai multă popularitate era pasiunea oamenilor de afaceri olandezi și a nobililor de a-și construi impresionante conace în mediul rural. Moda ridicării acestor conace somtuoase a dus inevitabil la amenajarea multor grădini vaste.

În plus, lalelele din acea perioadă erau extraordinar de frumoase. Cele mai prețioase exemplare ale acelei epoci aveau petalele împodobite cu văpăi de culori vii, cu modele complicate, care nu se mai văzuseră până atunci. Astfel că floarea a ajuns element proeminent în multe dintre cele mai grandioase noi reședințe.

Lalelele au fost crescute și în grădinile palatului din Haga al prințului de Orania, Mauriciu de Nassau, unul dintre cei mai vestiți militari ai acelor vremuri, comandantul-șef al armatelor olandeze aflate în război cu spaniolii.

Așadar, până în 1620 laleaua reușise se se impună ca favorită în rândul elitei olandeze și să devină pasiunea personală a unora dintre cei mai infuenți oameni din Republică.

Semper Augustus, regina lalelelor

 „Minune vie, la fel de seducătoare precum Afrodita”, din soiul Rosen, cel mai râvnit și vestit soi, în anii 1620, un bulb din exemplarul Semper Augustus a fost licitat cu 3.000 de guldeni, amintește cronicarul Van Vassenaer.

Semper Augustus a fost considerată cea mai frumoasă dintre toate lalelele olandeze. Au existat mai puțin de douăsprezece exemplare din această floare extraordinar de rară, iar un singur bulb se vindea cu dublul prețului unei case. Prețul maxim pentru o Semper Augustus ajunsese între 5.000 și 10.000 de guldeni per bulb.

Laleaua „Semper Augustus”

5 februarie 1637, ziua în care mania lalelelor a atins apogeul în Provinciile Unite, este ziua în care laleaua și-a încheiat călătoria începută cu sute de ani în urmă și la mii de kilometri distanță. Această floare, cândva total lipsită de valoare, amenința să înlocuiască metalele prețioase ca obiect de adulație.

În urma unei licitații fără precedent desfășurată în orașul Alkmaar s-au strâns 90.000 de guldeni, ceea ce, pentru acele vremuri, era o avere.

Un medic renumit din Amsterdam, Claes Pietersz, a iubit atât de mult lalelele, încât și-a schimbat numele în cinstea ei. A devenit la propriu, Doctorul Lalea. Tânărul medic, Nicolaes Tulp, prieten cu Rembrandt, i-a devenit celebrului pictor model pentru una dintre cele mai cunoscute picturi ale sale: „Lecția de anatomie a doctorului Tulp”.

Apusul tulipomaniei, maladia care a plasat omul între admirația pentru frumos și  lăcomia de bani

Epoca tulipomaniei avea să se încheie în 1639, lăsându-i pe mulți olandezi cu o aversiune acută pentru lalele. Interesul pentru controversatele flori avea să pălescă în Provinciile Unite, din moment ce nu mai exista posibilitatea de a face rapid avere de pe urma acestor flori.

Piața lalelelor s-a prăbușit într-un mod spectaculos. În iarna anilor 1636-1637, cererea de lalele a depășit resursele (stocul constant de bulbi) și atunci mania a început efectiv să consume tot ce avea în jur. Astfel, că până la începutul lunii februarie, banii și bulbii, cele două resurse care au alimentat frenezia pentru flori, se epuizaseră.

Deși lalelele au încetat să mai stârnească nebunia maselor, ca reacție a exceselor la care s-au dedat olandezii și turcii, moda pentru cunoscătorii de lalele în perioada de după tulipomanie a fost să cultive câte un singur exemplar din mai multe tipuri de lalele.

Categoric, aceste flori s-au bucurat de șansa de a fi mult apreciate la cele mai înalte standarde!