Destinul unui Rege. Între lumini și umbre

În iarna anului 1947, România se despărțea de monarhie. 70 de ani mai târziu, tot într-o iarnă, se desparte și de Regele său. 

O speranță pentru Dinastie

În dosarul de urmărire de la Securitate, informatorii din imediata apropiere a Regelui notau atitudinea acestuia între momentul abdicării (30 decembrie 1947) și cel al plecării din țară (4 ianuarie 1948):  După abdicare Mihai a stat grav și izolatî. Imaginea Regelui,  grav și izolată, păstrată de memoria dosarelor de Securitate, este cea pe care am cunoscut-o și noi după Revoluție, odată cu reluarea legăturilor dintre România și Familia Regală.

Regele Mihai s-a născut la 25 octombrie 1921, în momentul cel mai fast din istoria noastră, dar și din cea a Dinastiei române. România devenise, la 1 decembrie 1918,  Mare, adunând în granițele sale pe românii de pretutindeni. Într-o Europă unde monarhiile se prăbușeau una după alta, regele Ferdinand și soția sa, regina Maria, se bucurau de încrederea și dragostea țării, dar și de respectul întregii Europe.

Atât pentru țară, cât și pentru monarhie, viitorul nu putea să arate decât plin de speranță. Nașterea unui băiat în familia principelui moștenitor Carol și a soției acestuia, principesa Elena de Grecia, asigura viitorul Dinastiei.

Nimeni nu putea întrezări, la 25 octombrie 1921, destinul tragic al Regelui Mihai. Însă, chiar din primii ani ai copilăriei sale, decizia tatălui de a renunța la tron, preferând acestuia o aventură amoroasă, suferința și decesul prematur ale bunicului său, Regele Ferdinand Întregitorul, l-au adus pe Mihai în situația de a fi Rege al României încă de la vârsta de şase ani.

La nici 10 ani, Mihai a fost lipsit de prezența iubitoare și impunătoare a mamei sale, Regina Elena. Întors în țară printr-o lovitură de palat, Carol al II-lea își va detrona fiul minor, o va trimite în exil pe fosta sa soție și va începe o domnie de 10 ani ce va coincide cu amurgul și sfârșitul democrației parlamentare românești.

Citește și Legea care aruncă în aer Coroana 

Copilăria și adolescența lui Mihai au fost o sfâșiere între dorul de mamă și nevoia de a câștiga atenția și de a răspunde ambițiilor tatălui său. Timidul Mihai a fost proclamat  Mare Voievod de Alba Iulia, obligat la o carieră militară și transformat într-o anexă a cultului personalității lui Carol al II-lea.

Începutul tragediei

Alungarea regelui Carol al II-lea și revenirea Regelui Mihai pe tronul țării nu au reprezentat începutul restaurării normalității, ci adevăratul început al tragediei Regelui Mihai.

În mai puțin de trei luni, ultimele de domnie ale lui Carol al II-lea, România fusese sfârtecată teritorial prin pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Herței, a unei părți a Ardealului și a Cadrilaterului.

Întors pe tron, Mihai nu a putut face altceva decât să confirme formal instalarea de facto a dictaturii legionare și antonesciene. A fost martorul neputincios al sângeroaselor răzbunări legionare, al rebeliunii legionare din ianuarie 1941, care a instaurat în țară atmosfera unui război civil, precum și al instalării ocupației militare și economice germane.

Citește și Moștenirea. Câte castele, vile, fabrici, acțiuni rămân după Regele Mihai

Unicul său sprijin a fost Regina-mamă Elena, întoarsă Între timp din exil. Personalitate puternică, având valori solide, Regina-mamă a fost nu doar sprijinul moral pentru fiul ei, dar și ocrotitoarea evreilor persecutați de regimul antisemit al lui Antonescu.

Antonescu l-a privat pe Regele Mihai de aproape toate prerogativele sale regale. Astfel, Regele a asistat neputincios la aruncarea României în aventura nazistă a celui de-al Doilea Război Mondial, la crimele împotriva umanității comise de autoritățile antonesciene, cum au fost Pogromul de la Iași, masacrul de la Odessa şi ororile din lagărele de exterminare din Transnistria, precum şi la dezastrele suferite de armata română la Cotul Donului și Stalingrad.

Curajul Regelui s-a manifestat însă în timpul loviturii de stat din 23 august 1944, când a condus practic coaliția formată din armată, partidele democratice și comuniști, menită să ferească România de dezastrul total.

Înlăturându-l pe Antonescu, Regele Mihai a trebuit, aproape imediat, să înfrunte o altă amenințare: comunizarea țării. A făcut-o cu curaj, inclusiv prin inedita  grevă regalăî prin care a încercat să obțină răsturnarea guvernului comunist Groza. Însă soarta României, ca și a sa, fusese deja pecetluită: ne aflam În sfera de influență a Uniunii Sovietice.

Exilul

Silit să abdice la 30 decembrie 1947, Regele Mihai și-a trăit exilul în Grecia, Italia, Marea Britanie și apoi În Elveția. Încă din primul an al exilului s-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon-Parma.

Anii exilului au fost prilejul unei alte vieți pentru Mihai. Dacă în primii ani a fost mai activ în încercarea de a ajuta la organizarea românilor din diaspora și din rezistența anticomunistă, cu trecerea timpului, Regele Mihai a preferat să investească În normalitatea vieții de familie. A fost, pe rând, broker la bursă, fermier, pilot de avion comercial. În același timp, a cultivat o viață cât mai liniştită de familie, Împreună cu soția și cele cinci fiice ale sale.

Momentele implicării sale politice s-au rărit tot mai mult, reducându-se la mesajele transmise prin intermediul postului de radio Europa Liberă. Voința sa de a mai juca un rol activ În construcția unei soluţii alternative la România comunistă părea să pălească.

Exilul, cu toate neajunsurile sale, a părut să-i ofere Regelui răgazul de normalitate și bucuriile vieții de familie de care destinul de principe, mare voievod și rege îl privase.

Întoarcerea Regelui

Revoluția din decembrie 1989 a deschis în România discuția despre posibilitatea restaurării monarhiei. De aceea nu e de mirare faptul că autoritățile postrevoluționare au fost rezervate inițial în a-l primi pe Rege înapoi acasă.

Momentul 1992, al întoarcerii Regelui, când un milion de români au ieșit în stradă ca să își întâlnească monarhul, nu a fost speculat politic, în sensul pregătirii restaurației. Regele și familia sa și-au înmulțit vizitele În România, au primit înapoi cetățenia română și au solicitat retrocedarea unor proprietăți, inclusiv a castelului Peleș.

Reconcilierea istorică, solicitată de Președintele Ion Iliescu și căreia Regele Mihai i-a răspuns cu mare deschidere, a fost și începutul unei alte etape în viața lui Mihai și în istoria fostei familii domnitoare a României.

Regele Mihai a acceptat să se implice, împreună cu întreaga sa familie, în efortul diplomatic al României de aderare euroatlantică și în diplomația românească. Familia Regală, întoarsă în țară, a jucat un rol tot mai consistent și pe plan intern, devenind un arbitru moral al societății românești. Cu încurajarea clasei politice și a societății, în plină republică s-a construit o Curte regală, cu o viață mondenă ce putea oferi, prin simpla participare, o patină aristocratică burgheziei republicane.

Inițiativa politică de a instituționaliza Casa Regală în România republicană în chiar zilele amurgului Regelui, grav bolnav și retras definitiv din spațiul public, pare să fie ultimul act istoric din viața acestuia, dar și din cea a monarhiei române: reconcilierea dintre idealul monarhist și realitatea republicană.