Țăranii-soldați, eroii Marii Uniri

În Anul Centenarului Marii Uniri, Armata Română nu poate fi uitată. Fără cei care au luptat în Marele Război, România Mare nu ar fi existat.

de Sorin Turturică

Muzeograf al Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I” 

Doar prin luptă

Decizia ca armata română să lupte în Primul Război Mondial a fost una politică. A fost luată de prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, în vara anului 1916, având încuviințarea Regelui Ferdinand I.

De asemenea, și Regina Maria a fost o susținătoare ferventă a acestui pas. Sigur, pentru regină era mai ușor, ea venea din Anglia, iar România urma să lupte alături de Franța, Anglia și Rusia. Pentru Ferdinand a fost mai greu, pentru că el era german iar când s-a intrat în război, familia lui din Germania l-a declarat mort.

Citește și: A minți servește interesului de stat

Starea de război a fost declarată numai Austro-Ungariei. Motivele lui Brătianu erau strict naționale. Dorea unirea țării cu teritoriile românești din Dubla Monarhie: Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina, iar această unire nu se putea face decât prin luptă. Așa se vedeau lucrurile la București, în 1916.

Dar Austro-Ungaria era în alianță cu Germania, Bulgaria și Turcia, care, la rândul lor, au declarat război României. Iată cum, în perioada 14-19 august 1916, armata română s-a trezit în război cu armatele a patru state, pe un front imens, care pleca de la Vatra Dornei, cobora pe Carpați până la Dunăre, la Vârciorova, apoi linia Dunării până la Oltenița-Turtucaia. Iar de acolo, frontul mergea pe vechea frontieră din sudul Cadrilaterului, până la Marea Neagră. Repet, frontul a fost imens; erau peste 1.000 de kilometri.

Of, Sarai, Sarai, Sarai / Noi ne batem și tu stai

În 1916 războiul nu a decurs așa cum și-ar fi dorit românii. Frontul nu a fost menținut, și asta din mai multe motive. În primul rând, nu s-a respectat unul dintre angajamentele luate de aliații noștri. Anume, înainte de intrarea României în război, trebuia să se declanșeze o ofensivă viguroasă a trupelor franco-britanice care se aflau în Grecia, la Salonic.

Rostul acesteia era de a atrage trupele germano-bulgare către sud, pentru a nu pune în pericol frontiera dunăreană a României, care nu era puternic apărată. Cea mai mare parte a trupelor române au fost trimise în Ardeal.

Numai că forțele aliate de la Salonic, de sub comanda generalului francez Maurice Sarrail, au acționat destul de timid, ceea ce a oferit libertate de acțiune inamicului de la Dunăre. Soldații români aveau o vorbă despre comandantul francez: „Of, Sarai, Sarai, Sarai / Noi ne batem și tu stai”.

O imagine dintr-o tranșee românească. Se observă că unul dintre soldați poartă opinci. Acestea erau realizate de către atelierele armatei și mulți militari care proveneau din mediul rural le preferau ghetelor.

Un alt motiv al înfrângerii din 1916 este acela că românii nu erau la fel de bine înarmați ca adversarii lor. Ai noștri aveau puține mitraliere, o parte dintre tunuri erau vechi, avioanele erau, de asemenea, puține și depășite, ca performanțe și armament.

După război, au existat acuzații că Guvernul Brătianu nu a pregătit armata la un nivel corespunzător pentru intrarea în conflict, deși a avut la dispoziție doi ani, timp în care statul român a fost neutru. Personal, subscriu ideii că nu se putea face mai mult.

Am în vedere faptul că directorul armamentului din Ministerul de Război, colonelul Vasile Rudeanu, a fost plecat de multe ori în străinătate pentru a cumpăra tehnică și arme de ultimă generație, dar a găsit numai uși închise.

În sfârșit, aș mai menționa și lipsa de experiență a românilor în ducerea războiului. Adversarii pe care i-au întâlnit în Transilvania luptaseră doi ani împotriva francezilor sau rușilor. Armamentul și tacticile evoluaseră sub ochii lor. Unitățile lor știau cum să se sprijine reciproc în atac, cum să amenajeze o poziție defensivă, cum să folosească grenadele și gazele de luptă, cum să colaboreze cu aviația… ceea ce românii nu știau în 1916!

Mitralieră românească și servanți pe frontul din Moldova.

Ai noștri au învățat toate aceste lucruri plătind un preț greu de sânge. S-a văzut lipsa de experiență și în folosirea cavaleriei. Românii căutau să se angajeze în luptă prin șarjă, cu lancea și cu sabia.

S-a întâmplat să funcționeze acest lucru o dată, în Dobrogea, când Brigada 5 Călărași a surprins o unitate de cavalerie bulgară și a pus-o pe fugă. Dar, în lupta împotriva cavaleriei germane și austro-ungare, acest lucru nu era posibil. Ei nu acceptau lupta de aproape. La apariția călărașilor sau roșiorilor noștri, cavaleristul neamț sau austriac descăleca și lupta ca infanterist, trăgând cu pușca.

Reorganizarea Armatei

La sfârșitul anului 1916, Oltenia, Muntenia și Dobrogea erau pierdute. Armata s-a retras în Moldova; la fel au făcut familia regală și guvernul, iar Iași a devenit capitală pentru doi ani. Pentru a putea continua războiul, armata română a intrat în reorganizare, în vreme ce frontul românesc a fost menținut, în mare parte, de trupele ruse. Reorganizarea s-a făcut cu ajutorul unui grup numeros de specialiști francezi, venit în țară sub conducerea generalului Henri Mathias Berthelot, un tip rotofei și jovial căruia soldații români îi spuneau Burtălău. În prima jumătate a anului 1917 armata noastră s-a schimbat radical.

Doi viitori miniștri: căpitanul aviator Radu Irimescu și locotenentul observator Grigore Gafencu (cu mâna pe mitralieră), la bordul unui avion de informații și bombardament de tipul Farman 40.

Numărul mitralierelor, tunurilor și avioanelor a crescut spectaculos. Ostașii români erau mai bine instruiți și mai bine echipați, iar ofițerii care îi comandau aveau experiența războiului. Aici aș vrea să menționez și contribuția generalului Constantin Prezan, pe care regele îl numise în fruntea Marelui Cartier General. El i-a schimbat din funcție pe acei comandanți de regimente, brigăzi și divizii, care nu s-au dovedit capabili în 1916, iar în locul lor au fost promovați oameni competenți.

Citește și: Care au fost costurile Marii Uniri

Un alt nume pe care doresc să-l amintesc este acela al generalului Alexandru Averescu. A fost comandantul Armatei a II-a române atât în 1916, cât și în 1917. Era un militar cu foarte multă experiență, care deținuse în trecut funcția de Ministru de Război și de Șef al Marelui Stat Major.

Deși era un om foarte orgolios, motiv pentru care s-a aflat de mai multe ori în conflict cu generalii Prezan și Berthelot, era perceput de soldații din tranșee ca un comandant apropiat de ei.

Luptele din 1917 au început în luna iulie, prin ofensiva de la Mărăști, a Armatei a II-a, condusă de Averescu.

Generalul de corp de armată Alexandru Averescu, comandant al Armatei a II-a în anii 1916-1917. A deținut de trei ori funcția de prim-ministru al României (1918, 1920-1921 și 1926-1927), iar în 1930 a fost ridicat la rangul de mareșal.

Apoi, germanii și austro-ungarii au trecut la ofensivă, în sectorul Mărășești, pe malul drept al Siretului, și pe Valea Oituzului, dar au fost opriți de români și de aliații ruși. Aceste trei mari victorii, Mărăști, Mărășești și Oituz, sunt foarte importante, pentru că ele au zădărnicit planurile germanilor, conduși de mareșalul Mackensen, de a ocupa Moldova.

Demnitatea și camaraderia, valorile ostașului român

Cei mai mulți dintre ostașii români erau țărani, obișnuiți cu viața grea. Erau cuminți, ascultători și își acceptau soarta. Pluteau într-un soi de fatalism, pe care unii comandanți știau să-l speculeze. Înainte de atac, țăranilor-soldați li se spunea să nu se teamă de focul care venea din față. Dumnezeu hotărâse deja cine va muri și cine va trăi în ziua respectivă, iar ei nu mai puteau schimba nimic.

Tot ce puteau face era să se poarte cu cinste și, eventual, să moară demn. Să nu-și lase frații la greu… Demnitatea și camaraderia erau două valori importante ale ostașului român, iar regimentul era familia lui pe timp de război.

Scenă din timpul luptelor de la Mărăști. Un proiectil explodează în zona tranșeelor germane, sub ochii ostașilor români, care deservesc o mitralieră

În general, ofițerii activi proveneau din mediul urban, din familii mai înstărite. Nu toți înțelegeau mentalitatea țărănească, nu toți știau să le vorbească soldaților pe limba lor.

În schimb, mulți dintre ofițerii de rezervă proveneau din învățătorii de la țară, care erau apropiați, prin vorbă și faptă, de soldați. Îmi vine în minte locotenentul Vasile Tomegea. Învățător de profesie, el a obținut, în bătălia de la Mărăști, cea mai înaltă decorație de război, Ordinul Mihai Viteazul. Compania pe care a condus-o în luptă, care făcea parte din Regimentul 1 Infanterie din Craiova, a respins un atac german, apoi a contraatacat și a cucerit două rânduri de tranșee. După război, Tomegea s-a stabilit în comuna Boroaia din județul Suceava, unde a fost învățător și director al școlii locale.

A rămas atașat de armată și a instituit obiceiul ca în fiecare an, cei mai buni elevi ai satului să meargă la liceul militar. Tradiția aceasta a făcut ca astăzi Boroaia să fie comuna care a dat României cei mai mulți generali.

Și preoții erau importanți. Influența lor în rândul țăranilor-soldați este indiscutabilă. Să luăm un exemplu: părintele Justin Șerbănescu. În toamna anului 1916 se afla cu regimentul său pe Clăbucetul Taurului, la nord de Azuga.

August 1916. Ostașii români traversează satul Mărășești în drum spre linia frontului.

După câteva zile de lupte dure, comandantul unității și ceilalți ofițeri erau, fie morți, fie răniți. Comanda a fost preluată de preot și i-a convins pe soldați să atace, ocupând Vârful Susai. Câteva zile mai târziu, același părinte Șerbănescu a fost rănit în timp ce conducea în luptă un batalion pe Muntele Sorica, tot în apropiere de Azuga. Și Justin Șerbănescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul. De asemenea, sunt bucuros să vă spun că el a fost preotul Regimentului 21 Infanterie, care își avea cazarma în clădirile care astăzi adăpostesc Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand Iî.

Și familia regală a fost alături de soldați. Sunt sute, poate mii de fotografii cu regele și regina în mijlocul armatei. Pentru oamenii simpli, de la țară, însemna mare lucru!

Avem multe mărturii despre vizitele Reginei Maria în spitale, printre răniți. Majestatea Sa a vizitat unitățile, a discutat cu ostașii, i-a decorat…

Marele Război s-a încheiat în 11.11.1918 ora 11.00. Se năștea o nouă Europă și, odată cu ea, România Mare. Pentru împlinirea Marii Uniri, jertfa de sânge a fost imensă. Fără lupta soldaților țărani, România Mare nu ar fi existat.