Minciuni istorice. Când rațiunea de stat o cere, adevărul poate fi ascuns

Scopul scuză minciuna? Să răspundem cu câteva exemple din politica  internațională!       

Citeşte AICI Cât au plătit românii pentru Marea Unire    

Filozoful Thomas Hobbes a înțeles și a rezumat totul într-o formulă simplă în Leviathanul său (1651), capodoperă a filozofiei politice engleze: „A guverna înseamnă a minți. Suntem la mijlocul secolului al XVII-lea!

Un secol mai târziu, un alt englez, Henry Wotton, spunea că „un ambasador este un om cinstit trimis să mintă În străinătate pentru binele țării sale.

Cu o mie de ani în urmă, Eschil anunțase deja că „În timp de război, prima victimă este adevărul.

Platon, în discursul său despre „Minciuni nobile, Aristotel, Machiavelli, toți adepții Realpolitik-ului s-au făcut avocații necesității de-a minți în politică.

Când Lordul Acton, primul baron Acton, politician britanic, a spus: „Puterea tinde să corupă, puterea absolută corupe absolut, el făcea recurs la minciună. Camus, care s-a alăturat Lordului Acton, scria că  „Libertatea constă mai întâi în a nu minți.

Relevând pe scurt cele două școli de gândire filozofice, putem vedea raportarea acestora la minciună.

Putem distinge între absolutiști pe de-o parte, precum Emmanuel Kant sau Sfântul Augustin, pentru care minciuna este întotdeauna un rău, primul descriind minciuna drept „cea mai mare violare pe care omul și-o poate produce lui însuși și  utilitariști sau realiști pentru care minciunile pot face sens din rațiuni majore care le pot justifica.

În societatea civilă, dimpotrivă, a minți nu este considerat  un comportament normal și acceptabil.

Potrivit ziarului Washington Post, Trump minte de 6-7 ori pe zi, ceea ce părinții nu i-ar tolera unui copil de 5 ani. 

Rațiunea de stat însă și banii pot legitima mijloacele, toate mijloacele.

A distinge astăzi adevărul de minciună a devenit practic imposibil, așa cum titra celebrul serial american X-Files, „adevărul este în altă parte.

Uneori, este ca și cum minciuna devine adevăr, așa cum există  post-adevăr, adevăruri relative, fake news etc.

Citeşte şi: De la Albert Einstein şi Stephen Hawking la Adrian Bejan

Q Magazine se concentrează „ În exemplele pe care le vom evoca de-a lungul mai multor numere „ pe minciuni care arată doar politica externă și mai ales care sunt În interesul național, adică așa numitele minciuni strategice, rostite în numele unei rațiuni de stat.

Așa cum vom vedea, a minți servește interesului de stat.

Yitzhak Shamir  spunea că „Pentru binele Israelului, este acceptabil și să minți, în timp ce Jody Powell, secretarul de presă al președintelui american Jimmy Carter, spunea că „În anumite circumstanțe, guvernul are nu doar dreptul, ci și obligația de a minți.

Practic, nu făcea altceva decât să preia o declarație a lui Arthur Sylvester, secretarul adjunct al Apărării din timpul lui Kennedy, În timpul crizei rachetelor din Cuba: „Cred că dreptul inerent al Guvernului de a minți pentru a se salva În fața unui dezastru nuclear este primordial.

Guvernele și mulți dintre cetățeni recunosc că relațiile internaționale sunt ghidate de alte reguli decât cele de pe plan intern.

Cu toate acestea, trebuie spus că, în general, minciuna nu este regula. În cea mai mare parte, diplomații și conducătorii lor vorbesc limba  adevărului.

Fără a lăuda minciuna în relațiile internaționale, trebuie să Înțelegem că există uneori motive strategice importante pentru care liderii mint alte state sau propriul  popor.

A minți în politica externă nu înseamnă automat lipsă de conduită, ci poate fi considerat drept inteligență, necesitate și virtute. Totul depinde Însă de circumstanțe.

Iată două exemple:

Franklin Roosevelt a mințit poporul american În privința unui incident naval petrecut În Atlantic, În august 1941, pentru a precipita intrarea Statelor Unite În cel de-al Doilea Război Mondial și pentru a obține aprobarea Congresului. O „minciună nobilăî ar fi spus Platon.

Un obiectiv rezonabil, un motiv acceptabil?  

Lyndon B. Johnson i-a mințit pe americani În privința evenimentelor din Golful Tonkin, În vara anului 1964, pentru a obține sprijinul Congresului În războiul său contra Vietnamului de Nord și pentru a-și putea folosi puterea de a declara război fără să mai ceară permisiunea prealabilă a Congresului, așa cum prevede constituția americană.

Totul a fost făcut pentru a evita impresia că Statele Unite erau pe cale să piardă un război. Obiectiv rău, minciună detestabilă?

Dar minciuna va fi Întotdeauna ca un joc periculos cu focul, mai ales atunci când adevărul iese rapid la suprafață, așa cum a fost cazul absenței armelor de distrugere În masă din Irak, În 2003, când Statele Unite au mințit.

La capătul celălalt Însă, adevărul despre atacurile din 11 septembrie 2001 va rămâne probabil ascuns pentru totdeauna.

În politica externă, numai succesul va scuza minciuna.

Motivația invaziei din Irak, 19 martie 2003

Istoric

Minciunile secolului încep la 19 martie 2003, ziua invaziei din Irak.

În primul rând, americanii au susținut că Irakul deținea arme de distrugere În masă. Să invadeze Irakul, să Îl dezarmeze și să-l Înlăture pe Saddam Hussein au devenit necesare. Ce a urmat, cunoaștem.

În al doilea rând, această minciună a acoperit și altele. Pe lângă certitudinea totală că Saddam Hussein poseda arme de distrugere în masă, au existat, de asemenea, dovezi „incontestabile că Saddam Hussein era aliatul al-Qaeda și „a lucrat cu Osama bin Laden. Aceasta a dus la afirmația falsă a responsabilității lui Saddam Hussein și În atacurile din 11 septembrie 2001.

De fapt, administrația Bush a decis să nu dezvăluie, Înainte de Începerea războiului din Irak, În martie 2003, că CIA deținea în străinătate două figuri cheie ale al-Qaeda, care declaraseră separat americanilor, În interogatorii, că Osama bin Laden se gândise Într-adevăr să Îi propună lui Saddam Hussein o alianță Împotriva Statelor Unite, deși, ulterior, s-a răzgândit.

A face public acest fapt ar fi slăbit teza administrației americane că Osama bin Laden și Saddam Hussein au lucrat Îndeaproape.

Cu toate acestea, așa-numita alianță de invadare a câștigat sprijinul publicului american și, implicit, al Congresului pentru război.

În al treilea rând, George W. Bush Junior s-a declarat deschis unei rezoluții de pace În timp ce decizia războiului era deja luată.

Toate aceste minciuni față de poporul american și față de lumea Întreagă trebuiau să justifice o politică externă care alesese deja războiul.

Știm astăzi că la zece zile după instalarea sa la Casa Albă, pe 30 ianuarie 2001, În timpul primei reuniuni a Consiliului Național de Securitate, primul punct pe ordinea de zi a fost Irakul și că Rumsfeld a declarat imediat: „Trebuie să mergem să-l găsim pe Saddam!î

De fapt, Încă din martie 2001, cu șase luni Înainte de atentatul de la Turnurile gemene, planurile de invazie și de ocupație ale Irakului erau gata. Trebuia găsită doar scuza potrivită pentru Începutul ostilităților.

Explicații

Bush a regretat foarte mult că tatăl său nu a lăsat GI să intre În Bagdad În 1990 și nu a recuperat petrolul irakian. Prima recomandare a lui Rumsfeld a fost clară: „Trebuie să creștem ponderea Statelor Unite În producția și comercializarea țițeiului În lume. Scopul principal al acestei administrații trebuie să fie acela de a convinge sau chiar de a forța statele din Orientul Mijlociu să-și deschidă zonele petroliere pentru investițiile străine și să le Înlocuiască OPEC cu puterea de decizie a multinaționalelor supuse controlului american și sensibile la interesele Occidentului.î

Un bun exemplu de spinning: invazia Irakului pentru a aduce beneficiile democrației și drepturilor omului a ascuns, de fapt, interesele petroliere.