Acestă epidemie ne-a adus mai aproape de contemplarea sfârșitului

Există un spațiu subtil de manifestare a actualei crize, ce produce mutații de ordin, psihologic, ori sufletesc, care vor lăsa în urmă o lume vag diferită. În decurs de câteva zile am trecut de la vacarmul cotidian la o stare de suspensie, de linște confuză și mefientă. Ex abrupto, iată-ne cobai într-un neverosimil exercițiu global de restrângere a libertăților fundamentale. Quo vadis, mundi?

Sic transit gloria mundi

Tot mai mulți semeni decretează, cu argumente ce merită considerate, că lumea nu va mai fi la fel. Și nu mă refer la viața economică a cetății. Există atâtea analize serioase despre cum o vom da de gard economico-social în perioada următoare, încât nu este nevoie să mai alimentez și eu angoasele nimănui.

Există deopotrivă un spațiu subtil de manifestare al actualei crize, ce produce mutații de ordin, psihologic, ori sufletesc, care vor lăsa în urmă o lume vag diferită. În pripă, psihosociologia și antropologia se vor fi așezat la masă, căci aparent, nu-i de glumit. Vorba unui amic, nepotrivit moment și-a găsit Vintilă Mihăilescu să ne părăsească, Dumnezeu sa-l odihnească.

Așadar, care sunt marile neliniști asociate actualei crize pandemice, ce vin să ne tulbure acele instanțe sufletești, ce altfel ședeau somnolent sub dimensiunea intitulată “conștient”?. 

În primul rând, temerea (ridicată la rang de psihoză) de a contracta virusul, însoțită subliminal de perspectiva morții. Cel de-al doilea fenomen, îl reprezintă izolarea, recluziunea.

Iată-ne așadar cum în decurs de câteva zile am trecut de la vacarmul cotidian la o stare de suspensie, de linște confuză și mefientă. Ex abrupto, iată-ne cobai într-un neverosimil experiment global de restrângere a libertăților fundamentale. Având în vedere durata și intensitatea exercițiului, este legitim să presupunem că ne va marca. Din varii motive, orizontul se arată învolburat, însă trag nădejde că după ce toată neliniștea se va decanta, vom putea culege și ceva foloase din această grozavă pățanie. Un șut în fund, un pas înainte. 

Una dintre pulsiunile fundamentale, aflate la intersecția dintre psihic și somatic,  este frica de moarte. Travaliul psihic este copleșitor. Acestă epidemie ne-a adus mai aproape de contemplarea sfârșitului. Indiferent de condiția socială, materială, intelectuală, convingeri religioase, politice etc…fiecare dinte noi este împins să dea piept cu marile întrebări ale existenței, altfel nu foarte prizate în societatea contemporană, sedusă ireversibil de pragmatism și proximitate. Toată lumea conduce la bara din față, în vreme ce orizontul îndepărtat, incert, este treaba teologilor, filosofilor…a poeților. Noi, restul, avem treabă. Ei, iată, cum pragmatici și visători deoptrivă au fost invitați la un moment de refelcție, acompaniat de o liniște sinistră. Să nu subestimăm fracțiunea de moment, când, aflat în fața oglinzii, omul este izbit cu o forță fulminantă, de întrebarea  “Încotro?”. Spre ce mă grăbesc în fiecare dimineață? De ce atâta zbatere? Dacă mâine ar fi ultima zi…plec de aici cu regrete, sau cu un zâmbet discret, convins că mi-am făcut numărul?    

Reflecția devine o întreprindere riscantă

Agitația, precipitarea, ritmul alert au reprezentat o „binecuvântare” pentru cei care fug de imersiune, de propriile adâncuri. A sta cu tine, a te cerceta, a da cu bâta în stupul propriei conștiințe, răscolind regrete, frustrări, neîmpliniri este, de bună seamă, un sport extrem. Cu toții avem în cercul relațional semeni care își fac de treabă până seara târziu la birou, se sufocă în vicii, ori se ascund la umbra unor așa-zise pasiuni, totul în încercarea de a nu da piept cu realitățile sordide din propria existență. Ce facem când formulele de disimulare ne sunt confiscate?!. Nu putem acoperi cu Netflix strigăte adânci care în liniștea sinistră răzbat până la suprafață.

În aceste împrejurări, tot mai mulți oameni au cutezat să-și interpeleze trecutul, ba chiar să-și revizuiască ierarhia priorităților în viață. Am auzit în jurul meu, și nu de puține ori, enunțată tot mai apăsat, acea frustrare privitoare la viața derulată ca o cursă contra-cronometru. O anumită stare de trezvie se răspândește. Țelurilor de ieri li se ridică vălul, vădind astfel doar niște ținte false. Pe scena vieții facem adesea o îndelungată și patetică figurație, fără o firească interpelare asupra ceea ce se ascunde în spatele cortinei, cine este sufleorul, cine regizează. Acest intermezzo prelungit lasă spațiu de respiro, astfel că și cei mai docili semeni, ori seduși de butaforia cotidiană au tendința să devină iscoditori, iar limpezirea curentă a atmosferei le poate oferi o perspectivă de care nu au mai avut parte. O smintitoare revelație a banalului. A banalului adevăr. Adevărul în cazul de față poate lua varii și surprinzătoare forme. Cu privire la carieră, la persoana de lângă tine, la planurile de viitor, la sacrificiile pe care păreai dispus să le faci, și de ce nu, cu privire la infinitul cerului.

În perspectiva morții, mai toate obiectivele mundane devin frivole, iar motto-urile despre “succes și reușită” sucombă sub greutatea propriului patetism.

Din propria-mi înlănțuire de gânduri, ușor neclare, se întrezărește însă un spațiu de convergență cu potențial debilitant pentru orice construcție societală. A aduce laolaltă contemplarea morții cu izolarea îndelungată, ca vehicul ce favorizează reflecția, sondarea la mare adâncime, dă naștere unui cocktail exploziv. Iar a face exercitiul acesta la nivel de mase, poate genera efecte incontrolabile.

Umanitatea, în momentul de față, încă este captivă contemplației. Iar „pericolul” cu adevărat serios ce pândește la capătul acestui exercițiu este dobândirea lucidității.

Pe diferite niveluri de sofisticare și intensități fiecare dintre cei aflați în „capitvitate” avea pe rol câteva teme de reflecție, de care reușea cu succes să se țină la distanță, grație vacarmului asurzitor. Dar, brusc, totul s-a oprit.  Î

ntr-un spațiu îngust, asezonat cu timp la discreție, evadarea de sine nu mai este la îndemână. Instinctiv, am fi înclinați să afirmăm că o astfel de stare, de acalmie, de limpezime, de contemplare, reprezintă o oportunitate nesperată de igienizare a sufletului și psihicului. Dar, oare societatea ultimelor decenii este compatibilă cu un astfel de individ recalibrat, lucid, statornic? Mă tem că NU. Mă tem, totodată, că tot ceea ce va fi câștigat în planul conștinței de sine va adânci angoasele propriei inadecvări…atât cu decorul, cât și cu actorii care îl animă.

Întrevăd aici semnalmentele unui paradox, pentru că deși actuala criză poate fi un vehicul facil de implementare a unei agende sofisticate și reprobabile, în fapt, procesul a început cu o pauză, la finele căreia grupul țintă s-ar putea să nu mai semene cu cel anterior redactării scenariului.

Revenirea la normalitate…când însăși normalitatea este problema

Pragmatic, sub ce forme se poate declina această mult–titrată metamorfoză indusă de supradoza de liniște, recluziune și iminență a morții? În primă intanță, cred că putem vorbi despre o contagiune a interogației, cu efecte  nemijlocite în planul aspirațiilor, obiectivelor, sau a nivelului de ambiție. Vor mai fi oamenii dispuși să-și sacrifice la fel de mult timp pentru binele entității care le asigură locul de muncă? Vor mai fi angajatorii le fel de convingători atunci când solicită prezența resursei umane, zi de zi, în spatele unui anost “cubicle”? Goana după acumulare materială își va păstra intensitatea pe fondul reconfigurării prioritățile în viață?. Ne vom mulțumi cu mai puțin în schimbul timpului petrecut cu familia, ori în natură? Cum rămâne cu disponibilitatea de sacrifica prezentul pentru un viitor seducător, dar înșelător ca o Fata Morgana?

Fără doar și poate, în această perioadă se duce o luptă între material și imaterial, între substanță și spirit. Lăsând deoparte iluzia unei victorii categorice a spirtului asupra materiei, rămâne totuși speranța unei echilibrări a raporturilor de forțe. Nu aspir nici la revenirea la normalitate, căci aparent normalitatea era problema. Nu mizez nici pe o revelație plenară. Am totuși speranța unei introspecții ce va conduce la un diagnostic corect. Nu ar fi puțin lucru să luăm act de propria condiție.