Reportaj în închisoare. Cum sărbătoresc deținuții Paștele la Jilava

Pentru cei care au pierdut Calea, sărbătorile de Paști sunt prilej de introspecție, de reevaluare a propriei vieți, de curățire a cămării sufletului. Cât de pregnant este acest spirit la cei care, săvârșind greșeli mari, au ajuns să fie despărțiți de societate, extrași din viața lor și duși după gratii pentru a-și ispăși pedepsele primite? Curiozitatea ne-a făcut ca, în Miercurea Mare să facem o vizită la Penitenciarul Jilava pentru a vedea cum se pregătesc de Înviere deținuții de aici. Un reportaj Q Magazine.

• Triumful Rusiei în Franța. A câștigat și s-a prăbușit în genunchi
• Cine va securiza Neptun Deep, care nu e în apele teritoriale ale României? Specialist: Probabil am avea o bâlbă colectivă!
• Ionuț Lupescu, regrete după 28 de ani
• Nicuşor Dan a convocat o şedință la Constanța după explozia dronei ucrainene în Port. Ce s-a decis
• În România, ponderea cheltuielilor cu echipamente în bugetul apărării s-a dublat între 2014 și 2025, iar în valori absolute creșterea depășește 300%

• Triumful Rusiei în Franța. A câștigat și s-a prăbușit în genunchi
• Cine va securiza Neptun Deep, care nu e în apele teritoriale ale României? Specialist: Probabil am avea o bâlbă colectivă!
• Ionuț Lupescu, regrete după 28 de ani
• Nicuşor Dan a convocat o şedință la Constanța după explozia dronei ucrainene în Port. Ce s-a decis
• În România, ponderea cheltuielilor cu echipamente în bugetul apărării s-a dublat între 2014 și 2025, iar în valori absolute creșterea depășește 300%

Sărbătorile, un risc

Odată intrați pe poarta închisorii, am fost marcați de liniștea care domnea în imensa curte de la Jilava. Câteva clădiri lipsite parcă de orice arhitectură (administrația, popota, închisoarea propriu zisă) erau împrăștiate în acel spațiu. Atmosfera nu era nici pe departe una înspăimântătoare, dar în niciun caz liniștitoare. Poate e și firesc să fie așa, atât timp cât nu ne aflam într-o stațiune balneoclimaterică.

Discuția cu directorul adjunct al instituției, Daniel Zaharia, m-a făcut să înțeleg că într-o închisoare sărbătorile nu sunt doar prilej de bucurie, ci și factor de risc.

Directorul adjunct al Penitenciarului Jilava, Daniel Zaharia, alături de preotul închisorii, Marius Ilie Foto Mihail Oprescu, Q Magazine

„Sărbătorile le aduc aminte celor de aici de momentele petrecute cu familia. Și asta are un impact puternic asupra multora dintre ei. De aceea, în aceste perioade – includ aici și Crăciunul – atenția noastră sporește, monitorizarea este mult amplificată. Sunt persoane care, în aceste momente, necesită atenția și asistența noastră pentru că noi asigurăm asistență psihologică, socială, moral educațională, religioasă. Și unii dintre ei au nevoie de sprijinul nostru în mod deosebit, mai ales cei care sunt identificați cu anumite riscuri. Pe unii, sărbătorile îi fac mai depresivi, mai triști. Noi o considerăm o perioadă riscantă și întotdeauna întreprindem anumite demersuri.

Avem, prin rotație, atât psihologi cât și asistenți sociali care desfășoară activități psihologice educaționale nu numai pe secția unde sunt repartizați, ci intervin și acolo unde este cazul. Duminică de duminică avem preot.  Practic, nu avem nicio zi din săptămână în care un membru al colectivului de reintegrare socială să nu fie prezent. Aceasta este o primă măsură.

Utilizăm toate resursele pe care le avem la îndemâna noastră pentru a preveni orice situație generatoare de risc. Vă dau un exemplu. Sunt aici persoane care se află des în stări depresive, sau sunt cunoscuți cu afecțiuni psihice, sau au avut, la un moment dat, în istoricul lor, antecedente de auto agresivitate, de suicid. Slavă Domnului, la noi destul de puțini. Acestora avem posibilitatea să le asigurăm un deținut de sprijin. Ce înseamnă asta? În cadrul unui program de asistență psihologică specifică, formăm deținuți care să intervină și să îi sprijine pe cei aflați în nevoie. Cum facem asta? În cadrul unor ședințe de grup, selectăm cu atenție persoanele private de libertate, care sunt deschise spre ajutorarea semenilor, care dovedesc a avea moralitate, empatie, altruism”, povestește Daniel Zaharia pentru Q Magazine.

Cum decurge activitatea deținuților de sprijin?

„Ei trebuie să știe exact ce ar trebui să facă în momentul în care sesizează dereglări în comportamentul celuilalt. Cel aflat în stare depresivă se poate retrage social față de ceilalți deținuți. Se închide în carapacea sa, nu mai comunică. Poate există și o dereglare a ritmului de somn, a regimului alimentar și așa mai departe. Deci acești deținuți au cumva atenția focusată exact pe semnalele acestea. Ce ar trebui să facă în aceste situații? Să vină la psihologul secției, sau la oricare alt coleg al nostru prezent în acel moment acolo, pentru că astfel de evenimente se pot produce noaptea, când personalul e redus. În mod firesc, se intensifică monitorizarea”, ne-a mai spus directorul adjunct, care a subliniat că zilnic sunt provocări în acest spațiu.

Grup de deținuți, venind de la muncă Foto Mihail Oprescu, Q Magazine

„Sunt momente în care un deținut poate recurge la automutilare, la autovătămare, își poate ieși din fire și poate distruge un bun din camera de deținere. Sunt și astfel de evenimente, însă intervenim rapid în aceste situații”.

Directorul adjunct al închisorii spune că sărbătorile au însă și un efect pozitiv.

„Pe unii, sărbătorile îi fac să-și conștientizeze propriile greșeli și îi fac să se mobilizeze pentru a nu mai greși. Știți că în perioada aceasta chiar și cei mai răi dintre noi devenim mai buni. Și aici se întâmplă la fel. Cei de aici vorbesc foarte mult la telefon înainte de Paști, își programează vizite. Firesc, au posibilitatea de a primi pachet de la familie. Aici, potrivit regulamentului intern, deținuții sunt recompansați sau sancționați în funcție de comportamentul lor. Una dintre recompense este suplimentarea unui pachet. În perioada Paștelui, o astfel de posibilitate este binevenită pentru ei. Pe lângă acest pachet, pot achiziționa de la magazinul unității produsele pe care le consideră necesare pentru masa de Paște, și au chiar și carne de miel gătită la magazinul unității. Deci, din punctul acesta de vedere, pot să-și asigure, în limitele condițiilor din camera de detenție, necesarul pentru toate.”, declară Daniel Zaharia.

Credința, un refugiu

În Penitenciarul Jilava se află aproximativ 1000 de persoane private de libertate. Indiferent de ce statut au avut în libertate, intelectual sau nu, hoț, criminal, traficant, aici toți devin egali, concretizându-se, mai mult ca în societatea de dincolo de gratii, ideea că toți suntem una în fața lui Hristos.

Biserica Penitenciarului Jilava. Foto Mihail Oprescu, Q Magazine

În curtea de la Jilava există o biserică în care cei aflați aici se pot reculege. Sigur, regulile sunt reguli și, ca să poți să te rogi, să asiști la slujbă, trebuie să faci o cerere către conducerea închisorii.

Pe drumul către biserică, directorul adjunct ne dezvăluie că pentru cei închiși aici credința este un refugiu.

„Sunt multe persoane evlavioase, chiar dacă au ajuns aici. Sunt oameni care au ajuns în detenție din cauza unei greșeli, din cauza unui anturaj, din cauza unei conjuncturi. Unii erau evlavioși chiar înainte de-a fi închiși, alții au găsit această cale acum.

Credința este un refugiu pentru pentru noi toți.

M-am mirat foarte tare când am primit o cerere de la persoane musulmane să participe la slujba creștină. Curios, am vorbit cu ei și mi-au spus că ei nu se închină, nu-și fac cruce, însă simt nevoia să se reculeagă într-un spațiu special destinat credinței. Mi-au spus chiar că Divinitatea este una, indiferent că o numim Dumnezeu sau Allah. Vă spun sincer, m-au impresionat”, ne-a spus directorul Daniel Zaharia.

Am intrat în micuța biserică a închisorii, în care se aflau aproximativ zece deținuți. Stăteau umili, atenți, trăind în liniște cuvintele preotului. Au sesizat prezența noastră în lăcaș și au fost extrem de uimiți. La finalul slujbei, unul dintre deținuți s-a îndreptat spre mine cu două lumânări: „Luați, poate vreți să aprindeți o lumânare pentru cei dragi dumneavoastră”. Preotul îi miruia pe cei prezenți. Toți se așezaseră în șir pentru a primi mirul. Din nou, unul dintre ei, mi-a zis: „Haideți și dumneavoastră, doar e casa Domnului, nu?”. Ceea ce m-a frapat a fost căldura și bunătatea cu care mi-au fost adresate cuvintele în ambele cazuri.

Slujba în biserica închisorii Foto Mihail Oprescu, Q Magazine

După ce biserica s-a eliberat, am rămas să-l aștept pe părintele Marius Ilie pentru a vorbi despre misiunea sa duhovnicească în acest spațiu.

„Da, este un regim special aici. Biserica se află în afara locului de deținere și se trece printr- un punct de control. Există o rigurozitate aparte. Săptămânal, vin peste 250 de persoane private de libertate în biserică. Asta înseamnă mai multe grupe, pentru că nu pot veni mai mult de 10-15 persoane în același timp. Încerc, pe cât îmi stă în putință, să îi aduc pe majoritatea. Toți cei care au depus cereri se regăsesc pe un tabel aprobat de conducere.

Oamenii vin în biserică pentru a-și găsi, ori regăsi, liniștea. Slujba de aici este diferită oarecum de slujba de dincolo. Din motive de siguranță și de securitate, aici nu se face slujba de noapte a Învierii. În rest, va fi aceeași slujbă, doar cu câteva ore decalată. Bucuria este mare pentru ei. Așteaptă de mult acest moment. Simt nevoia să vină în biserică pentru că asta le aduce o stare de bine, stabilitate, echilibru și îi întărește pentru că sunt oameni ca și noi care, trecând prin ceea ce trec, simt nevoia unei puteri care să vină de dincolo. Și aici o găsesc”, spune preotul penitenciarului.

Lipsa familiei, resimțită acut în perioada sărbătorilor

L-am întrebat dacă cei aflați aici se căiesc pentru cele comise, convinsă fiind că într-o închisoare este vorba mai mult despre condiția umană mizeră, iar dacă este să vorbim în termeni religioși ne referim în special la  păcat, la viciu, la hăurile din noi, la pătimire.

„Cu siguranță majoritatea dintre ei se căiesc și regretă ceea ce au făcut. Le pare rău de faptul că au ajuns aici și conștientizează că pierd niște ani din viață pe care nu îi pot recupera. În schimb, eu încerc să-i încurajez. Le spun că îndată ce vor ieși pe această poartă să încerce să petreacă orice zi cât mai mult alături de familie, să recupereze într-un fel sau altul absența de acasă. Acum, în preajma sărbătorilor, ei simt mai acut lipsa celor apropiați. O simt și pe parcurs, însă acum totul se accentează. De aceea vin la biserică, mai ales în preajma sărbătorilor, pentru că retrăiesc cumva starea de bine de acasă. Sau măcar încearcă să o redescopere”, ne-a spus preotul Marius Ilie, care a ajuns la Jilava din vara anului trecut.

A fost preot paroh și spune că Dumnezeu a rânduit lucrurile așa și că nu regretă că a devenit preot de închisoare, deși la început i s-a părut șocant să vadă gratiile și i s-a părut un mediu extrem de ostil. Mai mult, simțea o oarecare teamă în a interacționa cu oamenii de aici.

Preotul închisorii Jilava, Marius Ilie Foto Mihail Oprescu, Q Magazine

„Intrând în contact cu ei, mi-am dat seama că este chiar o împlinire să lucrezi cu acești oameni năpăstuiți. Împlinirea aceasta vine mai ales atunci când aflu că unii dintre ei au ajuns acasă și și-au schimbat viața. Chiar de curând m-a sunat unul dintre ei, Iulian, după ce a ieșit din penitenciar și mi-a spus: Părinte, am ajuns acasă și m-am apucat de treabă. Printre altele, mi-a mulțumit că l-am ajutat. Mă refer la ajutorul dat sufletul său. Mă bucur când mă întâlnesc cu unii dintre cei care se liberează și îmi mulțumesc că le-am fost de ajutor în momentele grele prin care au trecut. E o satisfacție, o împlinire pe care nu o poți dobândi în alte medii. Răspunsul îl găsim în Scriptură, în acel cuvânt al Mântuitorului Iisus: N-am venit pentru cei sănătoși ci am venit pentru cei bolnavi. Păcatul este cel care ne îmbolnăvește sufletul. Și atunc,i aici trebuie să lucrăm cu boala sufletului nostru. La un moment dat, ne îmbolnăvim și cădem. Important este să ne ridicăm și asta încerc aici, să îi sprijin să se înalțe și să ajungă pe calea cea bună.”, mai spune preotul.

Musulmanii din închisoare citesc și Biblia pe lângă Coran

Mântuirea este posibilă pentru toți, chiar și pentru cei cu păcate grave. Dar oare toți înțele asta? În momentul în care vor ajunge din nou în lumea dezlănțuită de afară, după ani de detenție, foștii rezidenți ai penitenciarului vor fi stigmatizați, vor fi priviți, în cel mai bun caz, cu reticență. Unul dintre motive ar fi acela că nu toți cei ce ajung aici se reabilitează, nu toți cei care sunt închiși pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă conștientizează propriile fapte. Sigur, este un succes atunci când oile rătăcite revin.

Lucrare realizată de persoanele private de libertate de la Jilava Foto Mihail Oprescu, Q Magazine

„Da, este vorba de reticența celor de afară. Ar trebui să privim cu alți ochi pentru că cei care trec pe aici vor să-și schimbe viața și demonstrează de multe ori acest fapt. Avem, de altfel, un program care se numește Tabor în care încercăm să îi ducem pe cei de aici în comunitate și să îi conștientizăm pe cei de afară că foștii deținuți au învățat o meserie sau că regretă fapta comisă.Toți putem greși. La un moment dat putem fi puși într-un anumit context, care nu ține de noi sau dacă ajungem aici sau nu. Prin acest program de care vă spuneam încercăm să schimbăm această percepție. Nu știm cât de mult reușim. Avem nevoie însă și de ajutorul celor implicați în comunitate: de primărie, de asistenții sociali și, până la urmă, de comunitate în sine. Deseori cei de afară au fost uimiți de ce sunt în stare să facă acești oameni cu mâinile lor. Percepția generală este că persoanele din închisori stau toată ziua închiși și nu fac nimic altceva”, a povestit preotul Marius Ilie pentru Q Magazine.

Lucrare realizată de persoanele private de libertate de la Jilava Foto Mihail Oprescu, Q Magazine

L-am întrebat dacă nu are impresia că misiunea sa aici este incompletă, având în vedere că într-o biserică destinată bărbaților, nu va putea oficia nici vreun botez, nici vreo cununie. Părintele s-a uitat la mine și zâmbind aproape imperceptibil mi-a răspuns:

Lucrare realizată ăn atelierele de la Jilava Foto Mihail Oprescu, Q Magazine

„În parte, greșiți. Da, nu voi avea atât de multe slujbe, de felul celor enumerate, de oficiat în biserica de aici. Dar asta nu înseamnă că nu sunt sau că nu vor fi. Peste puțin timp va intra în această biserică un cuplu de tineri care vor să se căsătorească, deși el mi-a spus că vrea să facă asta aici chiar dacă peste ani își va aminti că s-a căsătorit în penitenciar. În ce privește botezul, copii cu siguranță nu voi avea, dar avem persoane de alte confesiuni care vin în biserică. Avem arabi care vin aproape săptămânal și care simt nevoia să fie într-un lăcaș de cult. Am discuții chiar interesante cu ei. Unii citesc Biblia pe lângă Coran, văd diferențele între cele dăuă cărți fundamentale, ba chiar au ajuns la concluzia că Biblia este deasupra Coranului din multe puncte de vedere. Nu se știe cum lucrează Dumnezeu și, poate, într-una din zile unul dintre ei va primi botezul”, mi-a povestit preotul.

Relația păcătoșilor cu credința

Ne apropiam de finalul vizitei noastre în Penitenciarul de la Jilava și la o masă așezată în livada de cireși a închisorii aveam întâlnire cu trei dintre deținuți. Nu știam la ce să mă aștept, nu aveam niciun indiciu referitor la cei cu care urma să vorbim. M-am așezat pe bancă și am așteptat ca ofițerii de supraveghere să-i aducă din clădirea în care sunt încarcerați, clădire separată de restul spațiului de un gard de beton și cu o poartă imensă.

Locul de detenție din Jilava Foto Mihail Oprescu. Q Magazine

Acolo nu am avut acces pentru a vedea cum arată celulele, numite acum camere de detenție. Totuși am văzut camera de detenție de la popotă, unde sunt cazați deținuții care lucrează la bucătărie.

Camera de detenție la Jilava – Foto Mihail Oprescu, Q Magazine

Timpul de așteptare mi s-a părut destul de lung, însă mi s-a explicat că deținuții cu siguranță se aranjează acum pentru întâlnirea cu mine, se îmbracă cu hainele bune, se parfumează. Sincer, m-a amuzat această remarcă a însoțitoarei mele, purtătorul de cuvânt al Penitenciarului, Elena Cîrlan, care ne-a sprijinit demersul jurnalistic.

La apariția celor trei, mi-am dat seama că a avut dreptate. Banca pe care deținuții urmau să o ocupe, a fost mutată zece centimetri mai în spate, probabil din considerente de siguranță, deși între noi exista o masă. Stăteau în picioare și parcă nu aveau niciun gând să se așeze. I-am întrebat: Nu vă așezați? Discret, Elena Cîrlan, mi-a șoptit că ei așteaptă să li se dea voie să se așeze. După ce am depășit acest moment, am făcut cunoștință cu Eugen, Victor și Costin.

Cei trei deținuți de la Jilava care au acceptat să vorbească cu noi: Eugen, Victor și Costin Foto Mihail Oprescu, Q Magazine

Primul, se află la Jilava pentru furt auto, conducere fără permis și fugă de la locul accidentului. Din 2013 s-a sustras urmăririi penale și a fost prins în 2019, în Germania. Are șase ani de ispășit.

Victor a fost închis pentru înșelăciune. Provine dintr-o familie bună. Mama sa a fost medic, iar el a folosit înscrisurile acesteia, a pus parafa și le-a folosit în diverse situații: pentru angajare, analize de medicina muncii, concedii medicale, rețete.

Cel  de-al treilea, Costin, a fost condamnat pentru trafic de droguri. În mod firesc, a fost și consumator și spune că a reușit printr-un program să scape de dependență.

Trei păcătoși, trei temperamente diferite. Eugen părea a fi extrem de detașat, afișa o veselie pe care nu o credeam posibilă în captivitate, Victor, mai introvertit, părea a se lupta încă cu demonii, iar Costin, timid și, mai mult, ochii săi exprimau o mare rușine.  

Voiam să aflu de la ei ce simt, ce gândesc, cum percep ei sărbătorile de Paști în închisoare, departe de familie, de cei dragi.

Eugen spune că nu prea are legătură cu lumea de Sus – Foto Mihail Oprescu, Q Magazine

„Eu consider că Paștele e o sărbătoare pe care trebuie o petreci în familie. Așa am fost crescuți. Primul Paște la închisoare a fost ca oricare altă zi. Nu a fost absolut nimic diferit. Nici nu am simțit că vin sărbătorile. Oricum, la noi în familie, Paștele era un prilej de a ne aduna cu toții. Deși suntem romano-catolici nu am prea avut conexiuni strânse cu Biserica. Al doilea Paște a fost un pic ciudat pentru mine. Și atunci am văzut mai multe detalii care m-au făcut să-mi fie dor de familie. Colegii mei deținuți primeau vizite și erau peste tot pachete, se dădeau telefoane multe acasă. Atunci m-a lovit un pic realitatea. Ca să fiu sincer, nu prea îmi pasă.

Da, doamnă, lucrez în comunitatea terapeutică, care este ca o familie si fiecare sărbătoare pe care am avut-o aici în comunitate a fost ca acasă. Stai cu niște oameni 24 de ore pe zi, ajungi să-i cunoști pe toți. Momentele de sărbătoare sunt cele în care împarți niște clipe frumoase. Consider că sunt norocos într-un fel.

În ce privește religia, nu am nicio afinitate. Mă bucur că vin sărbătorile, normal. Mă bucur că pot să fac ceva frumos cu colegii mei. Mă bucur că am sentimentul ăla de familie într-un fel sau altul. Dar legături cu lumea de sus nu prea am.”, ne-a povestit Eugen.

Victor, în schimb, a avut altă percepție.

Victor a devenit mai tolerant, mai docil și este fericit că și-a recâștigat fratele Foto Mihail Oprescu, Q Magazine

„Eu am copilărit într-o familie cu un preot creștin ortodox, mama medic. De mici am fost obișnuiți cu ritualurile de sărbători, cu familia adunată la un loc. Asta, până la un anumit punct. Eu am început să mă distanțez de ei. Nu mă mai interesa nimic.

Să vă zic de primul Paște. Ar fi trebuit să vă spun că la pedeapsa trecută am avut un episod de depresie. Simțeam enorm lipsa celor de acasă. Vă pot spune că eu, afară, nu mai aveam Paște. Mai ales după decesul mamei, noi nu am mai avut sărbători. Aici le am regăsit alături de ei. Am făcut cerere să merg la Înviere, dar e doar un moment ca să ies cumva din rutina zilnică. Într-un anume fel, pot spune că mi-am regăsit credința. Am fost, cum am spus, crescut de un preot. Religia mi-a fost impusă de când eram mic. Chiar eram obligat să stau în biserică atât cât dura slujba. Și, ca orice copil căruia îi impui ceva, m-am îndepărtat din ce în ce mai mult de zona asta.

Aici am întâlnit o persoană cu care am stat de vorbă. Îi cunoșteam și am văzut că ceva s a întâmplat cu viața lor. I-am văzut schimbați aici. Una peste alta, această persoană m-a făcut să fiu din nou curios, să nu resping nimic din ce e legat de religie. Și am observat că, de când am început să merg la biserică, s-au întâmplat și multe multe lucruri bune în viața mea. Fratele meu, cu care nu mai aveam niciun fel de relație, a venit să mă viziteze. Vorbim la telefon zilnic. Mi-am schimbat un pic comportamentul, am devenit puțin mai docil, mai înțelegător și sunt mai deschis la minte. Și eu am fost consumator de droguri și am consumat mulți ani droguri injectabile, nu droguri ușoare. Cred că e momentul să am puțin grijă și de viața mea. Și să știți că este ceva în toată treaba asta cu religia, cu Dumnezeu. În primul rând, mi-am recâștigat fratele. Și mai e ceva: o mare parte din conflictele pe care le aveam cu mine însumi le-am rezolvat. Am înțeles că alegerile mele nu mi-au distrus viața doar mie, ci și celor din jurul meu, care mă iubeau”, a povestit Victor.

Costin îi ascultase pe colegii lui cu ochii în jos. Când i-a venit rândul, și-a ridicat privirea către mine și cu o voce scăzută mi-a spus că primul Paște în închisoare a fost cumplit.

Costin mărturisește că experiența închisorii l-a făcut să revină la credință Foto Mihail Oprescu, Q Magazine

„Mi-aduc aminte de primul Paște în închisoare. A fost cumplit pentru că am crescut într-o familie în care sărbătorile se petreceau împreună. Nu concepeam să nu fim unul lângă celălalt, indiferent dacă plecam într-o vacanță sau oriunde. Tot timpul planificam în așa fel încât de sărbători să fiu alături de părinți, inclusiv de Revelion. Aveam o filozofie a mea: dacă nu sunt acum lângă ai mei, pentru care timpul a devenit foarte scurt, atunci când? Dar mi-am călcat acest principiu. Sunt aici. A fost greu, a fost foarte greu. Singurul în care mi-am pus nădejdea și încrederea a fost Dumnezeu. Eram practicant afară, dar m-am îndepărtat mult de credință. Nu vreau să sune clișeic, dar consider că toată această experiență a mea reprezintă de fapt reîntoarcerea la credință si către valorile acelea pe care le am uitat. Și, sincer, poate că am avut nevoie de această încercare pentru a putea vedea, din nou, cu adevărat ce este important în viață.”, ne-a mărturisit Costin.

Am plecat, după mai bine de trei ore din închisoarea de la Jilava, încărcată emoțional. Dacă aceste rânduri nu vi s-au părut spectaculoase, vă spun că aveți dreptate. Nu e nimic spectaculos în a face Paștele în captivitate. Este o împletire între tristețe și bucurie, prilej de căință și umilință, un moment de regăsire, de a medita la toate cele întâmplate. Închisoarea este, pentru cei de dincolo de zidurile ei, Golgota pe care trebuie s-o urce. Unii reușesc, alții…

Hristos a Înviat!