Jurnal cu Nicolae Grigorescu și Oppenheimer

27 iulie. 3 ani, 4000 de oameni, două miliarde de dolari… sunt doar câteva cifre care stau în spatele Proiectului american „Manhattan”, care a dus la fabricarea bombei atomice.

• Bolojan: Voi continua să exercit mandatul de premier astfel încât să asigurăm stabilitatea guvernării
• Grindeanu: „Mai bine o opoziție cu voce, decât o guvernare cu capul plecat!” PSD retrage sprijinul politic pentru Ilie Bolojan
• Rumen Radev,câștigător al alegerilor parlamentare: O victorie a speranței asupra neîncrederii, o victorie a libertății asupra fricii
• Bolojan și „șobolanii” ajung la CNCD și la Parchet
• Hagi, noul selecționer al echipei naționale

Dacă motivația fizicianului, cu origini evreiești, Robert Oppenheimer a fost, inițial, aceea de a nu-i lăsa pe naziștii lui Hitler să ajungă primii la posesia acestui „Sfânt Graal” al puterii, ulterior, savantul a înțeles că nu a făcut decât să devină părintele unui monstru ireversibil…care va distruge lumea.

Esența filmului stă într-o scenă despre care mă întreb și acum cum a trecut de cenzura „post-adevărului”.

Oppenheimer este primit de președintele Statelor Unite, Harry Truman, care se declară onorat să strângă mâna „celui mai important om din istorie”.

Când se evocă tragedia bombardării orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki, în urma căreia au murit peste 200.000 de oameni (la momentul atacului și ulterior), Oppenheimer îi mărturisește interlocutorului său: „Simt că am mânile pătate de sânge!”

Cu un calm de călău rutinat în fața ghilotinei, Truman scoate batista pe care o purta în buzunarul de la piept și i-o întinde savantului bântuit de remușcări… să-și șteargă mânile!!!

Rar am văzut ceva mai cinic pe ecrane și în viață!

Din aceeași întâlnire mai înțelegem ceva: că în timp ce Truman și Secretarul de Stat al Apărării se arătau convinși că Uniunea Sovietică nu va ajunge vreodată la performanța americană și nu va construi bombe atomice, Oppenheimer, om de știință, le atrăgea, timid, ce-i drept!, atenția că „rușii au savanți foarte valoroși”.

Astăzi, Rusia deține oficial (neoficial probabil cifrele sunt mult mai mari) cel mai important arsenal, cu 5.899 de arme nucleare, față de 5.244 câte deține SUA. (Date furnizate de ICAN, inițiativă pentru reducerea armelor nucleare, aflată sub egida Fundației Nobel).

Acesta va fi mereu avantajul rușilor: faptul că politicienii americani îi subestimează!

Filmul este tulburător nu atât prin faptul că detaliază descoperirea prin care lumea se va devora pe ea însăși, ci mai ales prin documentarea relației sistemului american cu oamenii valoroși… pe care îi curtează, îi cucerește, îi angajează, îi exploatează, îi premiază și apoi, când aceștia îndrăznesc să afirme că „politica externă nu poate dobândi victorii pe bază de constrângere”, le înscenează un proces în care „nu îi condamnă”, ci doar îi compromite.

Printr-o înșelătorie orchestrată, cu ajutorul unui acuzator ales anume… și a unor suspiciuni „rezonabile”(vă sună cunoscut???) Sistemul transmite lumii că „părintele bombei atomice”, eroul Americii și al coperților TIME, cel în fața căruia președinții se declarau onorați să îl cunoască, nu mai prezintă destulă încredere încât să aibă acces la informații clasificate ale statului.

Aproape 20 de ani i-a luat Americii să recunoască înscenarea…

Ce nu veți afla din film este faptul că cei doi copii ai lui Oppenheimer au avut un destin la fel de tragic precum cel al tatălui lor.

Băiatul a promovat cu greu fiecare an de școală, fiind mediocru, și sfârșind prin a deveni tâmplar. În timp ce fetița, care a fost refuzată pentru un post de translator la ONU, s-a sinucis.

Nu am știut când au trecut trei ore, cât durează filmul… dar voi ține minte mereu batista și ultimele cuvinte ale lui Oppenheimer, din finalul filmului, în discuția cu Albert Einsten!

Nu le veți uita nici voi!

20 iulie

Știam că la 21 iulie vom comemora 116 ani de când a murit Nicolae Grigorescu și-am vrut să-l omagiez, „vizitându-l” la Muzeul Național de Artă al României.

Directorul MNAR, Călin Stegerean, curatorul unei expoziții dedicate celebrului pictor, face un act de curaj evidențiind ethosul românesc din opera grigoresciană, într-o perioadă în care suntem tot mai presați, direct sau indirect, să nu ne mai afirmăm identitatea națională, ci apartenența europeană, dar mai ales un act de restituire, scoțând la lumină din „subteranele” muzeului zeci de tablouri pe care publicul nu le-a mai văzut vreodată.

Din cele 100 de lucrări de pictură, unele de mari dimensiuni, prezentate în „Nicolae Grigorescu și ethosul românesc”, 23 au fost restaurate pentru această expoziție și aparțin patrimoniului muzeului, iar până la această expunere erau păstrate în depozite, publicul având ocazia să le vadă acum pentru prima dată.

De la tinerele fete îmbrăcate în portul popular, cu expresii care duc de la calmul torsului din fuior, la mândrie, de la căderea pe gânduri la senzualitatea adolescentină, de la lentoarea unei întinderi a trupului la puritatea copilăriei, înainte de a adormi, adunate într-o cameră, la ciobănașii frumoși, cu obrajii rozalii și răbdarea îngerească pe care o cere o zi întreagă de mânat oile, și la carele cu boi cu țărani pierduți în clăile de fân duse spre casă, de la botul boilor (cât talent să ai să pictezi umezeala lor?!) și până la peisajele înălțate spre cer în care apar siluete miniaturale, această expoziție este o poveste a frumuseții satului românesc, a românilor de cândva, a harului pe care l-a avut Nicolae Grigorescu.

În plus, au fost împrumutate în jur de 60 de clișee fotografice și în jur de 100 de piese vestimentare și decorative din colecția Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”. Fotografiile, așezate în ultima sală, confirmă științific prin documentarea unică făcută de sociologul Dimitrie Gusti, despre care Mircea Vulcănescu spunea că „a luptat toată viața împotriva mărginirii pe care o presupune unilateralitatea”, realitatea pictată din tablourile așezate în sălile precedente.

Expoziția beneficiază de programe educative, ghidaje și prelegeri cum sunt cele din Turul directorilor cu Erwin Kessler, Ioana Ciocan, Răzvan Popovici, Maia Morgenstern.

Las aici câteva dintre aceste opere, alături de rânduri critice despre autorul lor, îndemnându-vă să mergeți să vedeți această expoziție, care va rămâne la Muzeul Național de Artă până la 17 septembrie. Este atât de frumoasă, de amplu și de inteligent „regizată”, încât poate fi oricând un ambasador pe care să-l trimitem la marile muzee ale lumii, pentru a vorbi despre România.

Veți remarca faptul că ea se deschide cu o „Fată și zestrea ei”, care se sprijină pe o ladă în care sunt darurile strânse de părinți, de-a lungul vieții, pentru momentul nunții, și veți înțelege că așa cum ea se sprijină pe trecutul ei, și noi ne sprijinim pe tot ce ne-a lăsat Nicolae Grigorescu.

„«Iar dacă vrei să cunoști România în tot ce are ea mai pitoresc și mai specific al ei, caută numaidecât să vezi o colecție de tablouri de pictorul Grigorescu.» Sfatul acesta îl dădea un francez, care ne cunoștea țara, unui compatriot, care-și aduna deslușiri pentru o călătorie de două săptămâni prin meleagurile noastre. Nici nu se putea da un sfat mai bun unui turist grăbit să vadă, să afle cât mai mult în cât mai puțin timp. Nu știu dacă mai e pe lume vreo țară al cărei pitoresc să se oglindească așa de limpede și de puternic în opera unui artist, ceea ce pot spune e că Grigorescu, înfățișând cum a înfățișat, pe pânzele lui, podoabele și sufletul patriei noastre, a făcut, cu aceasta, neamului nostru unul din acele prețioase daruri care iau loc între puterile active ale unei națiuni. O putere vie, pururea fecundă, din ce în ce mai fecundă.” Alexandru Vlahuță, 1910

„Se spune despre Grigorescu – și cu drept cuvânt – că este un pictor specific român. Dar în tot ce s-a scris până acum despre Grigorescu, ca motiv principal al specificului său național, se invocă faptul că el a descoperit peisajul românesc, cu țăranca și ciobanul nostru. Nimic mai greșit ca această părere. De când există arta, nu SUBIECTUL tratat a determinat calitatea artistului. Chiar înainte de Grigorescu mulți pictori străini au trecut prin țara românească, trec și acum și vor mai trece. Dar pictând subiecte românești ei nu au devenit pictori români. […] Nu subiectele tratate fac pe Grigorescu un pictor român, ci ceea ce a pus din sufletul său, concepția față de lume și viață pe care a exprimat-o în operele sale. Grigorescu, MAI MULT DECÂT ALȚII, A EXPRIMAT ECHILIBRUL SUFLETESC AL POPORULUI NOSTRU, al acelui popor care este vesel, blând și iertător. Prin aceasta este el al nostru.” Liviu Rusu, 1933

„Cea mai gravă învinuire adusă lui Grigorescu e aceea că «s-a copiat singur – și că de dragul banilor își repeta de sute de ori același subiect». De aceea, mulți preferă tablourile din epoca Barbizon. Ultima epocă din viața lui – și tocmai cea mai luminoasă – e disprețuită în general pentru această vină, la care se mai adăuga acuzarea că artistul nu mai vedea bine, întrucât începuse să folosească ochelari speciali.

Beethoven a putut compune după ce surzise lucruri geniale – mai putea să picteze Grigorescu bine după ce vederea îi slăbise? Eu cred că în această ultimă epocă a realizat cele mai personale opere […]. Cât despre șablon, despre faptul că Grigorescu se repeta până la autocopiere – aceasta nu dovedește decât ce puțin se înțelege, chiar azi, pictura lui Grigorescu prin care se caută cu lumânarea nespecificul. Grigorescu e cel mai original în aceste serii de ciobani, de boi și de peisagii albe.” Adrian Maniu, 1938

„Vina cea mare a neînțelegerii operei grigoresciene o poartă exclusiv contemporanii săi, care au vrut și au izbutit în bună măsură să facă din omul modest al atelierului, un personaj de circulație mondenă. I-au luat unele pânze, poate nu totdeauna dintre cele mai reprezentative, le-au multiplicat industrial, bagatelizând tocmai ceea ce se pretindea că constituie definirea specifică rasei. […] Artistul însuși, amețit de acest succes, cedând oboselii în anii săi din urmă, a justificat și încurajat tendințele contemporanilor.

Impietatea a mers atât de departe încât opere menite să prețuiască prin unicitate au fost răspândite pe piață sub forma capacelor ilustrate ale cutiilor de bomboane și a ambalajului artistic al pachetelor de ciocolată.

Nu trebuie să ne mire că în asemenea împrejurări publicul a început să se îndoiască de valoarea operei lui Grigorescu. S-a făcut confuzia între frecvența artificială a temelor grigoresciene și caracterul specific al pământului românesc.” Henri Blazian, 1947

„[Grigorescu] e primul care poate face, suveran, tot ceea ce VREA să facă, la capătul unei sârguincioase serii de înaintași care se mulțumeau să facă strict ceea ce PUTEAU. De aceea, opera sa e primul monument artistic al ambianței românești care a atins performanța – tipic modernă – a DIVERSITĂȚII. Obsesivității andreesciene, Grigorescu îi opune exercițiul unei uriașe disponibilități stilistice și tematice, al unei ADAPTABILITĂȚI tehnice din speța celei mai certe virtuozități.” Andrei Pleșu, 1985

„În vara lui 1874, Grigorescu revine în țară și sosește la Bacău, unde începe să studieze tipuri din comunitatea de evrei de aici, portretele sale probând o bună cunoaștere a operei lui Rembrandt (după care Grigorescu executase copii la Luvru). Ele pregătesc marea compoziție pictată TÂRGUL DIN BACĂU, exemplu pregnant de naturalism, prin factura lisă ce permite precizarea expresă a detaliului, prin studiul psihologic și de atmosferă al grupurilor etnice, prin acribia cu care sunt descrise animalele. În forfota târgului de țară, pictorul surprinde o scenă animată de tipuri tradiționale, cu negustori evrei negociind mărfuri cu țăranii români. Naturalismul aduce în prim-plan, și în cazul lui Grigorescu, eroi de la periferia societății, nevoiași, cerșetori, copii ai străzii, cu intenția vădită de a semnala și corija tarele sociale.” Mariana Vida, 2016

„Considerat, încă din anii maturității sale creatoare, un «clasic» de necontestat, «una dintre cele mai mari și mai curate glorii ale patriei și neamului», Grigorescu avea să fie totuși nu o dată înțeles într-un mod superficial și unilateral, fiind cunoscut și prețuit de publicul larg – și chiar de unii comentatori – nu atât prin ceea ce opera lui aduce nou și esențial în domeniul viziunii și al măiestriei artistice, cât mai mult prin temele pe care le-a ilustrat, prin imagini convenționale, scăldate într-o aură idilică, pe care le-a cultivat uneori, îndeosebi în ultima parte a vieții, la cererea anumitor amatori de artă. Așa se face că, în diferite momente, același Grigorescu a putut să apară, în judecata critică a contemporanilor sau a posterității, rând pe rând în alte ipostaze, bucurându-se adeseori de elogii superlative, dar trecând și prin perioade de scădere a interesului pentru opera sa, când s-au exprimat de altfel și unele rezerve îndreptățite, fără însă ca vreodată consemnarea – oricât de severă – a slăbiciunilor artistului să poată diminua prestigiul sau estompa meritele reale.” George Sorin Movileanu, 1978

„Sufletul delicat, bun și duios al lui Grigorescu nu putea servi în altarul Frumosului decât așa cum a servit până în ceasul din urmă: încredințând artei numai lamura vieții. N-a «înfrumusețat» natura. Se poate gândi un artist la o asemenea absurditate? Dar și-a ales întotdeauna ceea ce era drag, ceea ce CÂNTA poruncilor inimii lui. Era un omagiu pe care îl aducea lucrului aceluia punându-l pe pânză – un fel al lui de a-și exprima admirația și recunoștința acelei clipe de fericire, de cucernică închinare în fața Frumosului. Niciodată nu s-a preocupat de gustul publicului.” Alexandru Vlahuță, 1910