Medici și roboți, salvează vieți. La SANADOR. Fotoreportaj Q Magazine în sălile de operații și în sufletul medicilor

Deși în pandemie ne făcuserăm eroi din ei, în ultimul timp, prin cazul „Pantelimon”, tocmai umanitatea medicilor a fost pusă la îndoială. Documentarul realizat de Av. OTILIA SAVA, împreună cu fotoreporterii CRISTINA ANCULETE, BOGDAN DINCĂ ȘI ANDREI POPOVICI, vrea să arate că la Spitalul Clinic SANADOR se face nu doar chirurgie de înaltă performanță, cu roboți medicali de ultimă generație, ci, mai ales, că există oameni care sunt și medici de excepție! Veți vedea, la finalul lecturii, că Q Magazine „a scos sufletul” din ei! FLORIANA JUCAN

• Când ne dezvelim genunchii…
• O companie americană construiește la Cluj primul centru de date din lume cu Inteligența Artificială Cuantică
• Val de naturalizări fără precedent! Număr record de pașapoarte germane în 2025
• Putin: Nimeni nu poate spune proveniența unui aparat de zbor până când nu este efectuată o expertiză
• Radu Miruță anunță semnarea unor contracte de miliarde vineri noaptea, la 21.45

Dr. BOGDAN MARȚIAN: NU PUTEM FACE ACEASTĂ MESERIE FĂRĂ SUFLET

Doctor în Științe Medicale, dr. BOGDAN MARȚIAN s-a alăturat echipei SANADOR în anul 2016, fiind în prezent Șef Secție Chirurgie Generală, Director Medical al spitalului și Președinte al Consiliului Medical SANADOR. Foto Bogdan Dincă

În anticamera întâlnirii cu doctorul BOGDAN MARȚIAN am fost convinsă că mă voi lovi de rigiditatea statuii care se ridica cu fiecare performanță ce i-a pavat un parcurs impresionant în medicina românească. L-a condus de la stagiatura în Clinica de Chirurgie Pediatrică de la Spitalul „Marie Curie”, unde a lucrat cu regretatul profesor Alexandru Pesamosca, la medicina generală, apoi laparoscopică și, mai nou, robotică. Pentru că am descoperit o abordare rațional-empatică, cum avea s-o numească pe parcursul acestei discuții purtate pentru cititorii Q Magazine, am încercat să înțeleg care sunt resorturile umane care se ascund în spatele scutului unui chirurg.

„VIAȚA SE POATE TERMINA UN PIC MAI TÂRZIU”

Abordarea surprinzător de caldă te face să te gândești că, așa cum adevărata libertate se naște în captivitate, în egală măsură, cele mai curate izvoare de umanitate sunt ocrotite de fântâni care se deschid doar în prezența ochilor obișnuiți cu adâncimi.

„Existența mea este legată de cea a pacienților. Este firesc să fie așa și la fel simte fiecare doctor, pentru că tratăm oameni. Fiecare pacient al nostru este unic, sarcina noastră fiind să găsim un echilibru între standard, protocoale și suferința de moment a pacientului.

Medicina împrumută, astfel, conceptul de personal tailor, încercând de fiecare dată să croiască o situație potrivită pacientului.

Înainte de toate, trebuie să înțelegem care este rostul protocoalelor. Sunt construite pe baza experienței a sute de mii de cazuri, pe baza dovezilor științifice medicale, fiind culese din nenumărate studii enunțate de cei mai de vază ori cei mai credibili specialiști din fiecare domeniu medical și, prin urmare, însumează maximul nivelului de cunoștințe într-un anumit moment.

Pe lângă faptul că aduc informație și cunoștințe celui care le citește și trebuie să le aplice, protocoalele te conectează la ultimele noutăți dovedite a fi eficace.

Mai există o rațiune pentru care se aplică, fără să fie una medicală: protocoalele ne apără în fața justiției și împotriva acuzelor care pot fi absolut nejustificate.
Au și rostul de a dovedi că am făcut bine și corect din punct de vedere medical, atunci când vom fi întrebați. Sunt cazuri în care, oricât de corect ai acționat, totul poate fi contestat.

Pacienții mai și mor, oamenii mai și mor. Viața noastră, la un moment dat, se termină, dar, cu ajutorul medicinei, se poate încheia puțin mai târziu. Putem să amânăm decesul, dar toți murim până la urmă.

Când ai o boală care nu poate fi tratată, înseamnă că nu există posibilitate de tratament, iar nu că îmi lipsesc mie aceste cunoștințe.

Protocoalele au un alt avantaj: ne-au învățat că, în special, cancerele trebuie tratate în echipă multidisciplinară”, spune medicul.

COMISIA ONCOLOGICĂ TUMOR BOARD

„La SANADOR există o comisie oncologică, pe care o numim Tumor board, întrunind mai mulți specialiști din toate ramurile care pot interveni în tratamentul cancerului, și care are rolul de a identifica necesitatea și posibilitatea de tratament, dar, mai ales, identifică ordinea în care trebuie făcute tratamentele, pentru că în cancer este foarte important cu ce începi”.

Întrucât eu pot simți căldură și empatie în discuția noastră, sunt curioasă în ce măsură le pot avea și pacienții interlocutorului meu: „Uneori e greu. Unde sunt atât de mulți pacienți, și empatia se poate disipa. Dar, dincolo de cantitatea de care vorbeam, empatia trebuie dozată corect.

Pacienții au boli severe uneori. Noi știm că nu putem face prea multe în cazul lor, dar trebuie să existe aceeași empatie față de ei. Prea multă apropiere în aceste cazuri terminale îi sugerează pacientului că nu există soluție. Trebuie să ne adaptăm fiecărui pacient și fiecărei familii, pentru că sunt situații în care aparținătorii sunt mai dificili decât pacienții.

Nu putem face această meserie fără suflet. Oricât de bine ne-am cunoaște profesia, oricât de buni suntem în practică, oricât de docți am fi, oricât de instruiți, sau oricât de celebri, fără suflet nu putem fi.

Să știți că puțini dintre noi se nasc empatici. Ceilalți trebuie să ajungă la compasiune prin exercițiu. Gândindu-mă retrospectiv la cum eram în tinerețe, să știți că eram destul de rece.

Am devenind empatic practicând și dându-mi seama că, atunci când am reușit să mă apropii mai mult de un pacient, ne-a fost amândurora mai bine.

În meseria noastră încercăm să-i alinăm pe toți și cu medicina, dar și cu vorba. Încercăm să le inducem o atitudine pozitivă, dar una optimist-rațională.

Dacă pacienții au încredere în capacitatea lor de a se vindeca și în capacitatea doctorului de a le aplica cele mai bune tratamente, atunci lucrurile merg mai bine.

Noi nu suntem Dumnezeu. Noi facem ceea ce ar trebui făcut și sperăm întotdeauna să nu greșim. Au fost situații în care m-am întrebat, în fața unui caz care nu mergea bine, dacă am făcut tot ce trebuia, dacă aș fi putut să fac ceva altfel și nu am avut puține nopți în care m-am gândit la pacientul pe care l-am operat ieri, sau alaltăieri și care nu avea o evoluție bună.

Sunt sigur că majoritatea colegilor mei au astfel de introspecții”.

AVIATORUL DE NEUITAT

Trebuie să constat că aceasta este zona de umanitate, de vulnerabilitate și de frumos pe care cei de acasă n-au cum să o cunoască. Și pentru că am ajuns în zona de poveste, îl rog „să-mi dăruiască” un pacient pe care nu l-a uitat vreodată. Tonomatul amintirilor are aceeași precizie chirurgicală, extrăgând: „dintre toți oamenii, un pacient anume îmi este mai aproape, și pentru că am rămas prieteni timp îndelungat. Eram tânăr și eu când s-a internat un tânăr aviator, care făcuse un ulcer hemoragic. Deși colegii mei i-au propus alte variante, pacientul m-a ascultat și nu s-a operat, s-a tratat și s-a vindecat. La vreo doi ani a venit și cu tatăl său, care avea o tumoră de colon, destul de avansată. M-a ales pe mine, deși eram, încă, tânăr și existau legende la care putea să apeleze chiar în spitalul în care lucram.

Am făcut o operație foarte mare, în care am scos și stomac, și intestin gros, și intestin subțire, și, în mod surprinzător, a mers perfect. Peste vreo patru sau cinci ani a făcut un alt tip de cancer, pe care tot eu l-am operat și a trăit foarte liniștit până la 88-89 de ani”.

Pentru a rămâne în poveste, sunt curioasă de începuturile unei „profesii care amână sfârșitul”.

„Mi-am dorit să devin chirurg de când eram în liceu. Am început meseria cu profesorul Pesamosca, și încă din vremea studiilor universitare îmi doream chirurgia pediatrică.
Mă loveam mereu de întrebarea dacă aș fi în stare să tai copii. Răspunsul a rămas unul foarte simplu: trebuie să-i facem bine!”.

Și pentru că vorbim de făcut bine, aș vrea să știu când simte medicul din fața mea cea mai mare satisfacție profesională: „Când un pacient complicat s-a vindecat, indiferent dacă vorbim de pediatrie sau de oncologie. De fapt, iubesc pacientul și omul. Cred că acestea sunt bateriile care mă încarcă. Cu cât este mai complicat, cu atât bucuria este mai mare. Mă feresc să-i spun satisfacție, pentru că poate conduce într-o zonă de infatuare. Or, infatuarea este foarte periculoasă, nu doar pentru chirurgi, ci pentru medici, în general.

O spun eu, care am fost acuzat în tinerețe că eram infatuat profesional. Îmi amintesc de perioada revenirii de la specializarea din Elveția, fiind acuzat că m-am întors cu niște idei care nu erau concordante cu ceea ce făceau medicii mai vârstnici. Nu m-am simțit niciodată un infatuat, dar cred că am fost.

Și pentru că suntem acuzați că ne credem Dumnezeu, să știți că în sala de operații nu am timp să mă gândesc la divinitate. Acolo trebuie să fiu rece și să nu-mi tremure mintea!”, spune interlocutorul meu, amintindu-mi o glumă care circulă prin spitale: Știți care e diferența între un medic și Dumnezeu? Dumnezeu nu se crede medic.

Cu cât este mai complicat, cu atât bucuria este mai mare.

DOZA DE ADEVĂR

„Deși ar trebui să nu-mi tremure nici vocea, uneori este dificil să-i spun pacientului adevărul, mai ales pentru că și legea ne obligă. Dar încă există familii care ne roagă să nu le spunem pacienților că au cancer, pentru că sunt speriați și le explic că dacă un bolnav este deja luat în stăpânire de frică, înseamnă că el bănuiește că are cancer. De ce să-l mințim? Pacientul trebuie să știe ce are, dar trebuie să știe și că îi rămâne, de cele mai multe ori, șansa de a se vindeca”.

Dacă știm ce are, se poate trata pacientul român aici la fel ca în străinătate? Este una dintre întrebările recurente pe care ne-o punem toți. Doctorul Marțian ne oferă și răspunsul: „În bună măsură, da”.

„De ce să plece românii în străinătate, când să te tratezi în țara ta îți dă confortul de a sta de vorbă cu un compatriot și de-a te putea vindeca în limba ta maternă, ca un cetățean egal?

SANADOR, de pildă, este locul în care cei care vor să facă lucrurile corect, pot să le facă așa cum trebuie, pentru că au la dispoziție tot ce-și doresc. Pacienții trebuie doar să aibă încredere. Dar ei pot fi tratați la fel de bine la noi. Chiar am văzut destule cazuri care ar fi putut fi tratate mult mai bine aici.

Unul dintre motivele pentru care am plecat de la Spitalul de Urgență Floreasca și am venit la SANADOR era strădania zilnică de a găsi și de a avea instrumente cu care să fac ceea ce știam că pot face.

Lupta asta genera, în primul rând, o oboseală mentală, nu neapărat fizică, pentru că noi, chirurgii, suntem oameni rezistenți”, spune medicul.

Ce i-ar plăcea să se mai întâmple? Ce-ar mai vrea să prindă? „Nepoți!”, răspunde cu umor.

„Îmi este imposibil să spun unde va ajunge chirurgia peste cinci ani. Încerc să mă adaptez în fiecare zi, așa cum am încercat să lucrez cu robotul, față de care nu mi-am exprimat vreun mare entuziasm la început. După ce am început să lucrez, mi-a plăcut foarte mult și îmi place. Dacă vorbim de căsnicii bune, robotul mă ascultă de fiecare data!”

Pentru că am ajuns la căsnicii, e timpul potrivit să aflu dacă profesorul va rămâne nemuritor doar în viața profesională, sau are și copii.

„Am o fată care este doctor și care face o meserie grea – medicina de urgență. Cred că i-am transmis seriozitatea pentru profesia pe care și-a ales-o. Nu din ce i-am spus, ci, mai degrabă, din frământările pe care le-a simțit în casă.

Și pentru că vorbim despre moștenirea noastră, cea mai mare părere de rău este că nu mai putem fi erudiți, așa cum erau maeștrii noștri”.

Pentru că ne-am ajuns din urmă sfârșitul și întâlnirea cu un profesionist care a transformat medicina în artă a luat sfârșit, aș vrea să terminăm pe o acută cinefilă. I-au plăcut foarte mult The Sting (Cacealmaua) cu Paul Newman și Snatch, în regia lui Guy Ritchie, al cărui titlu ne-am chinuit să ni-l amintim în ultima parte a interviului.

Dr. CIPRIAN CRISTESCU: NAȘTEREA NU POATE FI ASISTATĂ DECÂT DE MEDIC, DEȘI AR FI FOST BINE SĂ FIE DAT ÎN JUDECATĂ ȘI UN ROBOT…

Doctorul CIPRIAN CRISTESCU s-a alăturat echipei SANADOR la 1 ianuarie 2024, fiind coordonatorul Secției de Chirurgie Ginecologică Laparoscopică.

Medicul CIPRIAN CRISTESCU s-a obișnuit în 30 de ani neîntrerupți de profesie să nu vorbească despre omul din spatele performanțelor care au făcut diferența între viață și moarte, lăsând sarcina calculării dozei de umanitate și empatie în dreptul pacientelor. Și acestea-l sună după șapte ani să-i spună că viața poate să învingă și cel mai încăpățânat diagnostic, ori să-l roage să le asiste propriile fiice, după 25 de ani de când au venit pe lume în mâinile lui, și care se pregătesc acum să devină mame.  

PREȚUL DE „NEPREȚUIT”

În anticamera pregătirii interviului citisem pe forumurile de specialitate despre bonomia cu care-și întâmpină pacientele și despre optimismul contagios care ajută la vindecare, cot la cot cu înțepăturile laparoscopice. Dar nimic nu m-a pregătit suficient pentru întâlnirea cu efervescența unui medic îndrăgostit iremediabil de viață, cu atât mai mult cu cât am stabilit împreună, prin calcule, că este „medicul primar” al unui „oraș” de 10.000 de suflete, pe care le-a ținut pentru prima dată în palme când au coborât dintr-un alt univers.

L-am întrebat de la început care este prețul cel mai mare pe care-l plătește un medic. Răspunsul s-a rostogolit cu energia unui superkinetic: Timpul.

„Specialitatea noastră ne cere să fim în stare de alertă 24 de ore din 24. Din punct de vedere al pacientelor gravide, suntem ca ambulanța.

Și nici nu poate să fie altfel, pentru că noi ne-am confundat viețile cu singura specialitate în care avem doi pacienți într-unul: femeia gravidă și copilul. Suntem singurii medici care ne ocupăm de două vieți: una mică, una mare. De asta este atât de frumoasă specialitatea noastră.”

Întoarcerea la rădăcini mă determină să-l întreb despre începuturi. Eram convinsă că un om cu o empatie aparte nu putea să aibă decât un motiv subiectiv. „Mi se trage din anul întâi de facultate. Eram în anul 1997, iar soră-mea mea era gravidă și trebuia să nască la actualul Spital Universitar. Din lipsă de personal, studenții la medicină erau obligați să facă două săptămâni de practică în spitalele din fiecare oraș. Ne-au repartizat pe fiecare secție, ne-au îmbrăcat în halate albe și eram atât de respectați, de parcă n-am fi fost doar studenți, ci deja doctori. Ne strigau tovarășul doctor!, iar noi întorceam capul uitându-ne după un doctor adevărat. Și, încet – încet, învățai meserie, până ajungeai să devii unul”

PRIMA NAȘTERE

„Prima femeie pe care am asistat-o la o naștere naturală a fost o gravidă care era la al cincilea copil. A adus-o salvarea repede, am pus-o pe masă la camera de gardă și înainte să apuc s-o examinez a tușit de două ori și mi-a trântit copilul în brațe.

Și când am văzut cât de ușor este să naști, mi-am spus că mi-am găsit vocația: mă voi face obstetrician.

A venit Revoluția, am terminat facultatea, am ales obstetrica și am învățat meserie de la maestrul  meu, doctorul Sorin Puia, Dumnezeu să-l ierte! Este cel care m-a ghidat să fac chirurgia minim invazivă laparoscopică, deși nu-mi plăcea deloc.”

Reîntâlnirea cu cei care l-au zidit face ca vocea să coboare cu un ton spre starea de recunoștință și de pioșenie cu care privim în ochi un trecut bun cu noi. Pentru că ochiul doctorului Puia părea să vadă mai departe decât timpul lui, am fost curioasă dacă-l putem numi vizionar.

„Cu adevărat vizionar. Pentru că vedea laparoscopia viitorul medicinei, ne-a luat și ne-a plimbat prin toate spitalele, în ciuda opoziției noastre de a ne vedea lucrând fără tăieturi ample. Și a avut dreptate. Cu excepția operației de cezariană, am ajuns să lucrăm cu roboți. ”

Pentru că roboții reci s-au inserat într-o discuție caldă, am fost curioasă cu ce ochi vede medicul Ciprian Cristescu prezența robotului în viața profesională.

„Sunt la vârsta la care o văd cel mai bine. Mai ales pe noi, medicii ajunși la o vârstă, robotul ne ajută enorm, pentru că vede mai bine decât noi. Cred că am venit la timp la SANADOR, unde avem acces la chirurgia robotică de cel mai înalt nivel, pentru că în spitalele de stat roboții sunt foarte rari.

Singura limită a robotului în obstetrică este că nu poate să facă operații de cezariană. Deci, medicul nu poate fi înlocuit.

Deși, în situațiile în care gravida năștea în taxi în drum spre spital, marele profesor Bogdan Marinescu avea o glumă: Vezi ce bine iese copilul când nu intervine medicul?

Nașterea nu poate fi asistată decât de medic, deși ar fi fost tare bine să fie dat în judecată și un robot și să primească sancțiunea de a fi scos din priză trei luni. Medicii tineri ajung să se ferească de obstetrică, pentru că este locul în care se înregistrează cele mai multe reclamații.”

Îl provoc pe interlocutorul meu să-și amintească o situație paradoxală pe care a luat-o cu el peste timp.

„Într-o noapte în care eram de gardă a venit cu salvarea o doamnă de la Ploiești, care știa că are o sarcină gemelară, prematură. Am internat-o și, după burta mare pe care o avea, nu am chestionat numărul copiilor pe care urma să-i aducem pe lume. A ieșit primul copil și atât. Dimineață, devreme, am fost chemat la camera de gardă, unde familia mă acuza că am furat un copil.

Dacă ați fi întrebat atunci un doctor cum se pune diagnosticul de sarcină gemelară, ca să fii sigur, îți spunea simplu: după ce se naște al doilea copil!

O altă pacientă știa că are sarcină gemelară. După ce au ieșit primii doi copii, de noi s-a apropiat al treilea cap. Avea tripleți.

Deci, în medie, am avut două nașteri bune, cu compensările de rigoare, în care plusurile și minusurile m-au convins și mai mult că sunt pe drumul cel bun.”

După discuția despre roboți, este momentul cel mai potrivit să aflăm care este lentila prin care vede doctorul Ciprian Cristescu viața care se poate naște în laborator, cu conotațiile ei suprarealiste pentru vechii maeștri old school.

„Pot spune doar că fetița mea, care are șapte ani, este concepută prin fertilizare in vitro. Prima oară s-a făcut fertilizare in vitro la Timișoara, unde doctorul Munteanu vedea doar 15%  dintre femei plecând cu copiii lor acasă. Procentul s-a dublat acum, reușind să punem copii în brațele mamelor care, pe vremea noastră, puteau doar să se roage, ori să înfieze.”

VIAȚA MERGE MAI DEPARTE

Fiind un atlet care participă la venirea vieții pe pământ, trebuie știut că doctorul Ciprian Cristescu se simte cu adevărat învingător când reușește să salveze o viață de sub dărâmăturile și ruinele unui diagnostic. „Stiți cu ce rămîne un medic? Cu telefonul primit după șapte ani de la o intervenție fără speranțe, la capătul căruia este vocea unei femei care-mi spune că este bine.

La fel de uimitor este să operăm femei tinere, care n-ar mai putea să aibă copii și totuși se încăpățânează să ne contrazică în clipa în care ne sună din postura de mame.

Pentru că sunt impresionată de starea naturală de bucurie din care vorbește cu poftă despre o nouă zi, o nouă provocare și un motiv în plus de a iubi cu pasiune profesia căreia și-a dăruit viața, îl întreb în ce măsură folosește pacientelor acest jois de vivre.

„Este important să avem paciente relaxate, mai ales că vin speriate de boala halatelor albe. Înainte să fie speriate de un diagnostic, sunt speriate de medic.

În specializarea noastră mai avem de trecut un examen dificil, pentru că pacientele noastre sunt puse în situația ingrată de-a se dezbrăca.

Una dintre ele a înțeles că trebuie să se dezbrace de tot și am găsit-o în pielea goală, motivând că avea doar o rochie. Ne-am amuzat că putea doar să o ridice, dar revenind la fondul problemei, având în vedere disconfortul unei femei de a fi într-o postură în care se simte vulnerabilă, cu atât mai mult ține de medic să creeze un spațiu de firesc, care să nu-i submineze stima de sine.

Devine o problemă mai ales când medicul ginecolog e un bărbat. Am paciente care spun că le este rușine de mine, dar le asigur că îmi păstrez ochii doar pentru că nu le pot consulta fără să văd. Umorul poate fi cea mai bună anestezie în situații incomode.

La fel de incomodă ar putea părea situația în care am operat 15 femei care-și doreau să aibă în buletin CNP masculin.

Încerc să operez oameni și să nu operez cu discriminări și concepte care ne depart de problemele unei paciente.

Unele dintre ele erau ajunse la menopauză, ca dovadă că timpul nu rezolvă toate neajunsurile. Uneori primeam un telefon de la o voce mai groasă decât a mea, care-mi cerea să-i fac o histerectomie. În regulă, continuam eu, dați-mi, vă rog, soția la telefon! Nu, pe mine trebuie să mă operați!”

Pentru că sunt în prezența unuia dintre medicii care au scris istorie, îl întreb dacă are idee câte vieți a adus pe lume.

„Nu m-am gândit vreodată.  Dacă punem o medie de 30 de ani, cred că în jur de 8-10.000 de vieți. N-am numărat gemenii aici. Și nici tripleții.

• Deci putem spune că aveți un oraș?
• Da, un fel de Lehliu – Gară.
• Gară, bine spus, pentru că vă aflați mereu între două lumi și exact în gara în care vine viața pe pământ.
• Pot să vă spun că cea mai mare bucurie a mea este să scot viitorul țării.”

Pentru că „scoate viitorul” în fiecare zi, îl întreb cum arată prezentul  după ce părăsește munca la spital.

„Sunt un tată de fete. De două fete. Și nu voi mai face altele, pentru că și acum sunt unii care, când mă văd pe stradă cu fetița mea de șapte ani, îmi urează să-mi trăiască nepoțica. Mă uit cu fetele la desene animate, de exemplu la Micul ticălos IV, Minionii.

De când sunt la SANADOR am reușit să trăiesc și pentru mine. Niciun prieten nu a crezut că, la cât eram de zbuciumat și de superkinetic, îmi voi găsi ritmul într-o clinică privată. Însă regula și norma te ajută să ai timp să te bucuri de realizările muncii tale, pe care, în ritmul vieții din spitalul de stat, nici nu mai apuci să le înregistrezi. Faptul că aici am timp destul să mă ocup de fiecare caz mă transformă într-un medic și mai bun pentru pacientele mele.”

Dr. CONSTANTIN GÎNGU, OMUL CARE LOCUIEȘTE ÎNTR-O PROFESIE

Conf. dr. CONSTANTIN GÎNGU este doctor în științe medicale, medic primar Urologie, coordonator pentru Chirurgia Urologică, Oncologică și Reconstructivă la Spitalul Clinic SANADOR

Conf. dr. CONSTANTIN GÎNGU a înregistrat nenumărate succese în ultimii 20 de ani în chirurgia urologică reconstructivă, făcând intervenții în premieră și reconstrucții de uretră cu grefe, la limita dintre chirurgia plastică și urologie. Între medicina clasică, laparoscopică sau robotică, alege simplu: „Calea cea mai adecvată!”

„MEDICINA ȘI CHIRURGIA NU SUNT MATEMATICĂ”

„Noi preferăm să iasă bine operația, iar pacientul să fie bine, deziderat pe care îl poți atinge doar dacă alegi calea cea mai adecvată. Specialiștii din străinătate, care încep direct cu medicina robotică, nu mai au experiență de chirurgie clasică, oncologică, iar asta vine la pachet cu neajunsuri, pentru că sunt situații în care trebuie să intervii clasic și să fii stăpân pe tine pentru a repara problemele care apar.

Trebuie să știți că există mai multe trepte ale profesiei de chirurg. În afară de titluri și diplome, care pot fi obținute de oricine, chirurgia reprezintă o coordonare între partea tehnică, pe care trebuie s-o stăpânești, și capacitatea de a lua decizii rapide, care trebuie executate corect și, nu în ultimul rând, necesită o precizie maximă. Operațiile extrem de dificile probează cel mai eficient aptitudinile unui chirurg, fiind turnesolul potrivit pentru treapta profesională pe care a reușit să urce”.

Dacă muzica e și matematică, medicina e multă variabilă. „Nu putem spune că avem boala X și, după ce facem câțiva algoritmi, am rezolvat problema. Cu predilecție în chirurgie, lucrurile sunt extrem de complexe. Unii prieteni matematicieni își imaginează că, în medicină, cineva inventează ori descrie un tip de operație, iar noi, ca niște furnici într-un șir indian, nu trebuie decât să facem la fel. Aș invita orice matematician care minimalizează chirurgia să ia un bisturiu în mână și să vadă că nu este suficient să știi un script. Pe pacient nu îl știi niciodată. Este suficient să înceapă o sângerare care nu era trecută în manual și pe care trebuie să știi s-o controlezi, pentru a înțelege că doar dacă urci toate treptele profesionale despre care vorbeam mai devreme poți fi un chirurg performant”.

Niciun pacient nu are o singură boală, spune medicul. „Cele mai mari satisfacții rămân rezultatele bune, de care ne dăm seama intraoperator. Ne lovim de multiple afecțiuni, fără ca toate să se poată rezolva chirurgical, astfel că avem sarcina dificilă de a naviga către un rezultat bun printre afecțiunile cardiace, de exemplu.

Mi-aș dori, în profesia mea, să văd pacienți oncologici care vin la spital cât mai aproape de primul stadiu de diagnosticare. În stadii avansate, putem să mai ajutăm doar pe jumătate. Îți rămâne să preiei cazul de unde ți s-a adresat și să vezi ce se mai poate redresa. Când îți asumi un pacient, ajungi să faci operații care îți depășesc toate limitele specialității și atunci ai mare noroc de echipa pluridisciplinară. Din acest punct de vedere, SANADOR este extrem de operativ, putându-se mobiliza pe toate planurile. Se face imediat orice fel de investigație și, dacă este nevoie, specialiștii care nu sunt de gardă vin și de acasă pentru a monta, de exemplu, stenturi. Găsim pacienți tineri cu atât de multe afecțiuni încât poți măsura cât de bolnavă este populația”.

Uneori se confruntă cu situații care scapă unei logici medicale, pentru că sunt pacienți care au un parcurs incredibil de bun, în ciuda investigațiilor imagistice care relevă un caz extrem de dificil, cu multiple comorbidități, în timp ce alți pacienți, care ar trebui să aibă un parcurs previzibil și lin, asociază un lanț întreg de complicații ce nu se pot rezolva chirurgical. În cazurile extreme, reușita se datorează, mai ales, unei echipe multidisciplinare care se poate constitui ad-hoc la SANADOR.

Conf. dr. Constantin Gîngu s-a alăturat echipei SANADOR, deși activează încă și la Institutul Clinic Fundeni, unde colaborează de mult timp cu cel care i-a fost și mentor, reputatul profesor universitar emerit Ioanel Sinescu, așa încât poate face lesne diferența între sistemul de stat și cel privat.

„Comparația nu poate fi făcută niciodată între SANADOR și sistemul de stat, ci între SANADOR și spitalele din alte țări. Cea mai bună comparație o pot face doar pacienții care au fost tratați în străinătate și care constată că nu au găsit chiar ce s-ar fi așteptat. Diferența se face între chirurgii excepționali și cei care au doar titluri, fără treptele profesionale care să-i aducă la performanță.

În mod categoric, la SANADOR se poate opera ca în afara țării.

Ca exemplu, eu n-am fost niciodată tentat să operez într-un spital din străinătate, pentru că de la bun început am fost angrenat într-o muncă extrem de complexă, susținută de mentorul meu, profesorul Sinescu. Iar asta mi-a ocupat atât de mult timpul, încât n-am mai apucat să mă gândesc nici în ce țară locuiesc. Se poate să aveți dreptate când spuneați că am ajuns să locuiesc într-o profesie!

Medicii nu sunt corect percepuți, din păcate. În realitate, intrăm într-un tunel în care nu mai vedem stânga sau dreapta și care nu-ți mai lasă loc de evadare.

De multe ori nu poți să dormi, pentru că te macină problemele care te urmăresc, oriunde te-ai afla. Niciodată nu ești liniștit și n-ai niciun fel de scăpare. Problemele sunt mereu la locul lor, în mintea ta, și așa ajungi să comunici mai puțin cu cei mai apropiați, pentru că ai alte voci cu care vorbești. Ai mereu lucruri care nu te lasă deloc în pace. Chirurgia îți dă mereu peste nas: când te crezi mai deștept, îți demonstrează cât de mult mai ai de învățat.

Ce este de învățat și pentru pacienți este că, indiferent de solicitarea lor de a fi operați cu tehnologii moderne, sunt situații în care medicina clasică oncologică este soluția corectă. Chiar dacă medicina robotică oferă pacientului, în loc de o incizie foarte mare, posibilitatea unei recuperări mai ușoare, o calitate a vieții mai bună și o integrare mai rapidă în viața socială, confortul pălește în fața singurelor soluții ce îi pot salva viața”.

De multe ori nu poți să dormi, pentru că te macină problemele care te urmăresc, oriunde te-ai afla. Niciodată nu ești liniștit și n-ai niciun fel de scăpare.

„CÂND EȘTI ÎN SALĂ, NU MAI EXIȘTI PENTRU TINE”

„Dacă facem diferența între tehnologii, sigur nu facem niciodată diferențe între pacienți”, spune medicul Gîngu. „Fiecărui pacient trebuie să-i dai tot. În sala de operații, ești conectat la viața pacientului tău și nu există loc pentru compromisuri. Ești ca pe front. Cei care ne critică ar trebui să stea de gardă la urgențe 24 de ore și să nu doarmă o secundă; să vadă venind salvare după salvare și medici care nu ies bine dintr-o sală de operație ca să intre într-alta, fiind chemați pentru că pacientul sângerează, iar la 3 dimineața sunt solicitați pentru o urgență. Nu poți să abandonezi pacientul, indiferent ce urgență ar apărea în viața ta.

Stai uneori și câte opt ore în sala de operație, timp în care uiți de foame, de oboseală și de tine. După aceea, vin și consecințele. Se lucrează pe datorie, cum se spune în medicină, pentru că facem febră musculară și nu există timp de recuperare. Încerc să dorm cât se poate de mult și de bine și cam asta e tot ce pot face pentru mine”.

Ești ca pe front. Cei care ne critică ar trebui să stea de gardă la urgențe 24 de ore și să nu doarmă o secundă; să vadă venind salvare după salvare și medici care nu ies bine dintr-o sală de operație ca să intre într-alta, fiind chemați pentru că pacientul sângerează, iar la 3 dimineața sunt solicitați pentru o urgență.

Pentru că vorbim despre metode de recuperare, Conf. dr. Constantin Gîngu îmi vorbește despre cei doi copii, ambii studenți. „Fata este studentă la Medicină și nu cred că i-am influențat profesia, pentru că fiecăruia i se dă un bagaj de cunoștințe și de aptitudini care îl pun pe propriul drum. Copiii nu pot fi influențați. Trebuie iubiți și atât. Nu pot să spun că le-am dedicat prea mult timp, pentru că nu am avut. E greu să te abați de la ce ți-e dat”. Dragostea de profesie nu poate fi separată de respectul pentru viața pacientului. „Este dificil să spui unui pacient că se află într-o situație limită din punct de vedere oncologic, dar întotdeauna speranța pe care i-o dai trebuie să fie legată de adevăr și de lucruri raționale. Când reușim să-i salvăm aproape în mod miraculos, marketingul merge către nu știu ce ierburi și ceaiuri care le-au dat viață. À propos de cazuri pe care nu le poți uita, țin minte o pacientă tânără, care a stat pe tratamente de apă vie până a ratat momentul util pentru operație. Nu auzim destul de des că pacienții înțeleg faptul rațional că operația oncologică i-a salvat de la moarte”.

Dr. ELIZA GANGONE: UN CHIRURG NU POATE LUCRA FĂRĂ DUMNEZEU

Dr. ELIZA GANGONE este primul chirurg care s-a alăturat echipei Spitalului SANADOR, în urmă cu 14 ani, având competențe în chirurgia oncologică, laparoscopică, proctologică  și chirurgia hepato-bilio-pancreatică.

Medicul ELIZA GANGONE nu pare să știe că are buletin de SANADOR (după 14 ani de activitate aici), după cum pare că a uitat cât poate să fie de frumoasă. Se grăbește să mă contrazică: „Înainte eram mult mai frumoasă, pentru că aveam mai mult timp liber”, iar eu mă grăbesc să înregistrez căldura cu care topește orice distanță în comunicare.

„ȘTIU CĂ NU MAI OPEREZ SINGURĂ”

Știam că omul n-a fost niciodată mai aproape de eroism decât atunci când a îmbrăcat halatul alb, dar nimeni nu m-a prevenit că voi fi atât de aproape de o profesie văzută ca o misiune sfântă.

 Înțeleg că nu a venit singură din clipa în care îmi spune: „Nu există chirurg care să nu fi simțit vreodată ajutorul dat de Dumnezeu. Nu de puține ori suntem în impas, în sala de operație, și se întâmplă ca rezolvarea să vină fără explicație și fără să ne mai așteptăm, ca și cum ar veni de la Sine. Tocmai de aceea am devenit foarte reținută să mai dau un prognostic sigur pentru situațiile de sfârșit. Acum știu că nu mai operez singură și nici nu mai am ultimul cuvânt.

Șeful echipei este mult mai Sus”.

Sunt curioasă cum sunt ceilalți colegi alături de care operează și aflu că „dacă nu ai o echipă pe care să te bazezi, care să fie lângă tine zi și noapte, cu care să fii obișnuit, nu reușești, indiferent cât de bun ești tu ca medic chirurg.

Așa sunt eu cu doctorul Gabriel Mitulescu și dumnealui cu mine, cu doctorul Mihai Stroe, sau cu doctorul Nicolae Plămădeală, rezidentul nostru”.

DRAGOSTEA PENTRU PACIENT ESTE DIVINĂ

Mă întreb ce fel de echipă face cu pacientul și am parte de un răspuns pe care nu-l găsești nici în lăcașurile în care mergi să te spovedești: „Există și momente când sunt supărată, ori e foarte târziu, sunt foarte obosită, și bate la ușă ultimul pacient, care nu are nicio vină că am avut o zi grea. Când simt că nu mai pot, mă gândesc la un singur lucru: Dacă la ușa mea ar veni Dumnezeu, cum l-aș trata?

Îmi iubesc atât de mult pacienții, încât uneori le spun adevărul pe jumătate, pentru că, în oncologie, adevărul doare. Cealaltă jumătate este ocupată de speranță, singura frânghie de care se mai agață un om bolnav. Trebuie să ai inteligența necesară să găsești o portiță pe care să intre și pacientul, și aparținătorul. Dacă aparținătorul înțelege întotdeauna 100%, pacientul fie nu vrea, fie nu poate, pentru că el duce lupta cea mai grea.

Cel mai important este să fii onest cu pacientul, să-i prezinți toate etapele chirurgicale și, dincolo de asta, să fii corect intraoperator. Degeaba ai talent oratoric, dacă intraoperator nu faci absolut tot ce se poate pentru el din punct de vedere oncologic”.

Fiind femeie, mi-a fost de o sută de ori mai greu decât oricărui alt doctor chirurg.

Îmi spun că dragostea pentru pacient trebuie să fie strâns legată de împrejurarea că sunt în fața unei femei și nu m-am înșelat prea mult. „Femeile au mai mult har pentru chirurgie decât bărbații. Pun și suflet, sunt mult mai calde, mult mai liniștite, mult mai ascultătoare și mult mai înțelegătoare cu pacienții. Sunt obișnuite, genetic, să se îngrijească și să se preocupe, astfel că pot dărui omului care trece printr-o boală sensibilitate, încredere și mai mult timp.

Evident că femeia are și o sumedenie de neajunsuri. Pentru o femeie este foarte greu, din punct de vedere fizic, în operațiile care presupun o anumită forță în timpul intervenției, și atunci, între un bărbat și o femeie, evident că bărbatul are mai multă rezistență și forță.

Singura greutate pe care am simțit-o, de când am început și până în ziua de astăzi, este aceea că sunt femeie. Dacă Dumnezeu m-ar fi lăsat bărbat, aș fi fost departe!”

„AM VISAT SĂ POT SALVA VIEȚI”

Să fii atât de dăruit unei profesii încât să-ți pară rău că n-ai putut să o slujești cu puterile unei bărbat, mă face să merg la începuturile unei astfel de vocații. „Întotdeauna am visat să operez cancere. Nu neapărat pentru că sunt intervenții complexe, iar pe mine mă provoacă operațiile mai dificile, ci pentru a putea salva viața cuiva.

Pe tataie al meu n-am putut să-l ajut. Făcuse un cancer bronhopulmonar inoperabil, care era invaziv, fiind diagnosticat prea târziu. Am văzut tot parcursul extrem de dureros până a decedat și atunci mi-am dorit să fac tot ce pot ca să salvez alte vieți.

Cred că tataie doar a amplificat o chemare, pentru că eu mă simțeam chirurg încă din copilărie. Aveam vreo șapte ani, părinții erau mai mereu plecați de-acasă și, într-o dimineață, am strâns toți puii de sub cloșcă, i-am băgat într-o săliță și i-am disecat pe toți, ca să înțeleg cu fiecare pui sacrificat pe altarul miniștiinței cum funcționau toate piesele din interior. Când a venit mama, a găsit scena crimei cu sânge pe pereți și a sperat, probabil, să mă apuc doar de medicină!”, povestește dr. Eliza Gangone pentru Q Magazine.

Visul ei a fost să devină chirurg și, dincolo de toate neîmplinirile vieții, îi mulțumește lui Dumnezeu că a așezat-o pe acest drum.

Și tot despre felul în care această femeie sublimă a pus început bun unui drum îmi doresc să aflu mai multe.

„Am venit la SANADOR în anul 2011, după șase ani de rezidențiat cu profesorul Irinel Popescu, după patru ani de doctorat și după alți ani în care am așteptat cu nerăbdare un post la Spitalul Fundeni, unde era un centru de chirurgie în excelență.

Am fost primul chirurg angajat la SANADOR.

În primele trei-patru luni nu am avut nicio intervenție chirurgicală. Intram în sală și cu cei de la ginecologie, și cu cei de la urologie, și în fiecare seară plângeam că vreau să mă întorc la Fundeni. Simțeam că nu puteam trăi fără să petrec zece ore în sala de operații. Toată agonia asta a durat până a apărut Primul Colecist.

Au fost ani atât de frumoși! Am fost independentă și nu am avut un șef de secție care să fie un despot. Fiind liberă, mi s-a permis să mă dezvolt. Și am învățat să am răbdare, pe care dacă n-o ai, pierzi tot.

Dacă aș fi rămas la Fundeni, nu cred că m-aș fi simțit la fel de împlinită, pentru că aici ai tot suportul tehnic, ai orice pensă, orice fir și toată calitatea este la superlativ. Vrei sânge? Este sânge. Ai nevoie de albumină? Există. Din acest punct de vedere, SANADOR este ca oricare spital de top din străinătate”.

ROBOTUL

À propos de superlativ, știu că la SANADOR există și chirurgia robotică, cu care mă întreb dacă doamna doctor a reușit să se împrietenească. „Este foarte greu pentru un chirurg, obișnuit să opereze cu mâna, să ajungă, dintr-o dată, să opereze cu vârful degetelor.

Primul meu contact cu tehnologia da Vinci Xi m-a lăsat fără cuvinte. Prima dată când m-am așezat la simulator aveam impresia că o să mă doară mâinile, brațele, obișnuită fiind din chirurgia clasică și laparoscopică să-mi contorsionez cotul, umărul, toate articulațiile, să mi se umfle picioarele, să nu-mi mai simt coloana, sau să nu pot să mai mișc degetele.

Când m-am ridicat de la simulator nu am avut nicio durere. Doar ochii mă dureau. Atât. Din cauza atenției, a focalizării, a concentrării.

Robotul creează un confort uriaș pentru medic. Chirurgul nu se mai îmbracă în doctor, nu mai stă aplecat și nu mai stă în picioare”.

Interlocutoarea mea simte nevoia să facă dreptate perioadei de aur a chirurgiei clasice, fără de care medicina ar fi fost mult mai săracă: „Performanțele în chirurgie nu se limitează doar la robot. Să nu înțelegem asta, pentru că sunt chirurgi care nu operează cu robotul și care sunt, într-adevăr, dumnezei, sau chiar extratereștri, pentru că au făcut operații pe care alți chirurgi, cu veleități laparoscopice și robotice, nu le vor face vreodată. Sunt niște pionieri și adevărați avangardiști, care au forțat limitele chirurgiei generale și fără de care chirurgia românească ar fi avut foarte mult de suferit”.

N-am cum să nu mă întreb de cât de mult efort este nevoie ca un astfel de chirurg să țină pasul cu toate schimbările din viața profesională? „Trebuie să înveți până mori. Uneori nu ne este ușor, pentru că intri într-o zonă de confort, chirurgicală, în care știi foarte bine să faci anumite lucruri ce îți aduc realizări, îți aduc succese și nu ai complicații. La un moment dat vine peste tine robotul. Apar întotdeauna tehnici și tehnologii noi, extrem de avansate, care sunt solicitate de pacienți, pentru că tot ce e nou este și bun. Atunci trebuie să ții pasul”.

Sunt aproape convinsă că eforturile profesionale constante ale marilor chirurgi presupun tăierea cu bisturiul în viața personală.

NEÎMPLINIRILE UNEI FEMEI CHIRURG

„Sunt așezată sufletește, chiar dacă nu am copii, pentru că am încercat să-mi înțeleg rostul de femeie în misiunea de a face mai mult pentru alții și din ce în ce mai puțin pentru mine. Nu sunt căsătorită și, gândindu-mă la ce spuneați mai devreme, nu se poate spune că acum am o căsnicie cu SANADOR, pentru că SANADOR nu mi-a făcut nimic rău.

Nu mai am timp pentru ființa mea, pentru sufletul meu, pentru mintea mea și, între timp, sunt și un om obosit.

Nu mai pomenesc de lucrurile care trebuiau să se întâmple, care erau atât de frumoase în viața mea personală și care s-au sfârșit, pentru că uneori nu le poți cere celor pe care-i iubești să aibă aceeași viața haotică. Întotdeauna l-am sacrificat pe cel de lângă mine pentru chirurgie”.

BUCURIA DIN VIAȚA UNEI FEMEI CHIRURG

„Mi-a trebuit foarte mult să înțeleg și să mă împac cu realitatea. Acum sunt fericită. Și nici n-aș numi-o fericire, pentru că, în viața mea, fericirea este legată de credință. Aș numi-o bucurie. Dacă aduci bucurie cuiva este mai important decât orice. Sunt mulți pacienți care mă sună și după zece ani ca să-mi transmită salutări prin fetele de la Call center. De asta spun că, în chirurgie, cel mai important este omul”.

„Singura mea tristețe este că n-am avut un copil. Mă gândesc de foarte multe ori cum ar fi fost copilașul meu. Ar fi semănat cu mine? Ar fi fost la fel ca mine?

Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că mi-a arătat calea cea bună și că nu m-a lăsat să mă pierd, pentru că m-aș fi transformat în ceva trist, urât și întunecat. Acum simt căldură și lumină, devenind un om mai bun, care înțelege altfel rostul existenței pe pământ și probabil că și pacienții mei simt aceeași căldură”, mi-a spus cu ochii plini de lacrimi medicul Eliza Gangone.

Dr. MĂDĂLINA COMĂNESCU: MĂ BUCUR SĂ AJUT, DAR TREABA CEA MAI IMPORTANTĂ TOT DUMNEZEU O FACE

MĂDĂLINA COMĂNESCU este medic primar obstetrică-ginecologie, cu o vastă experiență clinică și de competențe în histeroscopie, colposcopie, ultrasonografie obstetricală și ginecologică, precum și în chirurgia laparoscopică ginecologică.

Medicul MĂDĂLINA COMĂNESCU s-a alăturat echipei SANADOR în anul 2019 și, dincolo de performanțele profesionale notabile, se raportează subiectiv la profesie prin prisma contaminării cu emoția celor 2000 de nașteri pe care le-a asistat.

PRIMA NAȘTERE

La prima naștere n-a avut niciun rol, fiind doar observator. „Am avut, astfel, timp să simt emoție. Faptul că ești aproape de trăirea unei femei căreia i se întâmplă cel mai înălțător moment te face să simți că ești în prezența unei clipe în care te conectezi la bucuria absolută. Și n-am simțit emoție doar la prima naștere. Mi-a luat mult timp să mă obișnuiesc cu emoția din sala de nașteri. Și acum zâmbesc când scot un copil. Dacă n-ar fi copiii, nimic nu ar mai avea sens. Eu n-aș putea trăi fără copiii mei!”

Relația cu pacientul se bazează exclusiv pe încredere, este filosofia medicului Comănescu.

„Am făcut mereu tot posibilul pentru pacientul meu. Te străduiești din răsputeri, pentru că așa este firesc și pentru că oamenii vin la tine cu toată încrederea. Asta te obligă să fii responsabil. Însă, în obstetrică, din punct de vedere al medicinei și al specialității, suntem responsabili pentru două vieți și vrem să fie amândouă bine. Mi s-a mai întâmplat ca, fiind de gardă, să primesc paciente cu feți morți în burtică și – vă pot spune – este traumatizant.

Indiferent cât de lucid și obiectiv trebuie să rămâi când îmbraci halatul alb, nu are cum să nu te afecteze.

Cred că fiecare medic este un om bun. Dacă în gena ta este să fii OM, așa rămâi, dincolo de zilele mai proaste.

Și când avem zile mai grele trebuie să îmbrăcăm empatia odată cu halatul, pentru că n-are nicio vină pacienta care tocmai trebuie să vină. Pacienții sigur au zile mai proaste când vin la noi. Dar ca să poți să faci asta, trebuie să-ți placă ce faci. De aceea le spun mereu copiilor mei să fie conștienți că medicina este grea. Până la urmă, nimic nu este ușor. Măcar să aibă un rost viețile lor”.

Le-a spus mereu copiilor să nu se facă medici decât dacă le va plăcea cu adevărat.

„Fetița mea va intra în clasa a X-a, iar fiul meu are 21 de ani. Din păcate, m-am trezit cu el mare cam repede. Acum mi se pare că este prea mare. Este student la medicină, în anul al IV-lea. Deși m-au văzut mereu plecată de acasă și au fost oropsiți de lipsa mea, iată că a uitat greutățile și a plecat spre medicină. Dar cum ți-e scris, așa ți se așază.

Copiii mei sunt făcuți cu examene. Primul este făcut în anul al VI-lea de facultate, în sesiunea de vară. Mi-am luat trei luni să stau cu el, apoi mi-am dat rezidențiatul în toamnă și a trebuit să încep să lucrez.

Fiica mea este făcută cu examenul de ultimul an de specialitate. Sper să am timp să stau cu copiii copiilor mei. Practic, copiii și-au făcut loc printre spațiile din meseria mea. Pe cât au fost ei lipsiți de mine, pe atât de buni au ieșit.

Până la urmă, nimănui nu-i este ușor. Poate acesta a fost și „declicul” fiului meu, care spunea că nu se va face medic pentru că eu nu am fost niciodată acasă. Soțul meu nu este medic și asta m-a ajutat enorm. El a fost de gardă la copii, eu la spital mereu”.

RITMUL PROFESIONAL

„Ni se mai întâmplă să avem și nopți. Telefonul este mereu deschis și dormim cu el lângă cap. Când apare o urgență, te trezești noaptea teleghidat. Pacientele sunt, de regulă, extrem de stresate. Nu se simt confortabil decât cu tine. La noi trebuie să existe chimie, astfel că nu poți să delegi decât foarte greu, pentru că oamenii trebuie să aibă încredere.

Tot timpul trebuie să mă pun în pielea pacientului, pentru că sunt cazuri în care unele femei nu pot aduce copii pe lume. Încerc să fiu aproape de ele și să le explic posibilitatea fertilizării in vitro. Oricum ar fi, lumea nu se termină aici, ci poate continua cu drumul către un copil pe care nu are cine să-l îngrijească. Pentru că pe mine m-a condus emoția către meseria asta, încerc să pun și eu ceva în loc. Măcar puțină speranță.

Soțul meu nu este medic și asta m-a ajutat enorm. El a fost de gardă la copii, eu la spital mereu!

Certitudinea că ai făcut lucrurile bine este catalizatorul oricărei vieți profesionale: „Primesc de la o pacientă o poză cu copilul ei și toată oboseala dispare. Sau vin paciente cu copiii și mă prezintă așa: «Uite mami, doamna doctor este cea care a pus prima dată mâna pe tine!». Pe unii dintre copii chiar i-am botezat, astfel că sunt și nașă”, îmi povestește Mădălina Comănescu.

Crede că echipa este esențială.Viața a adus-o la SANADOR în anul 2009, după rezidențiat. E un om constant, care are două relații de lungă durată: una acasă, cealaltă la serviciu.

„Pentru mine contează enorm echipa, pentru că ea te ține într-un loc. Suntem o mână de oameni care avem încredere unii în ceilalți și cu care am evoluat în mod constant. Un alt avantaj este că suntem într-un spital multidisciplinar. Dacă ai – Doamne ferește! – o complicație cu un pacient, se poate rezolva aici, fără să dăm disperați din mâini. În profesia noastră, poți fi depășit ușor dacă nu te pregătești în mod constant, iar lucrurile se schimbă cu viteză și în ginecologie. Acum sunt în plin training de medicină robotică”.
Ce poate schimba robotul în ginecologie? e cea mai firească întrebare pe care i-o pot adresa interlocutoarei mele, care s-a descurcat în sute de situații și fără această mașinărie. „Taie foarte mult din emoția ta. Plecând de la faptul că poate vedea mult mai bine, are o altă ergonomie, te ajută să pătrunzi în spații înguste și ai acele instrumente care se rotesc la 540 de grade. Este o treaptă spre evoluție binevenită, pentru că și bolile evoluează.
Eu mă uit la oameni prin prisma chirurgiei minim invazive, pentru că nu tot timpul reușim să operăm minim invaziv”.

Revenind la trainingul de medicină robotică, spune că durează până te obișnuiești. Prima parte se face pe simulator. Sunt câteva examene online pe care le va susține, iar, în octombrie, merge la Barcelona pentru examenul de certificare, după care urmează curba de învățare. „Adică, nu e ușor deloc, deși m-aș fi gândit că mi-e mai ușor din punct de vedere al chirurgiei laparoscopice. În plus, creierul trebuie să se obișnuiască cu toate manevrele”.

Robotul poate vedea mult mai bine, are o altă ergonomie, te ajută să pătrunzi în spații înguste și ai acele instrumente care se rotesc la 540 de grade. Este o treaptă spre evoluție binevenită, pentru că și bolile evoluează.

Pentru a ieși din curba de învățare, hotărâm să urcăm pe munte, unde doctorul Mădălina Comănescu ajunge mai rar decât și-ar dori. Îi pare rău că s-a apucat așa de târziu, abordând traseele marcate abia în 2018. Greu nu i se pare să urci pe munte, ci să vezi că lumea este contaminată de anxietate: „Cel mai trist mi se pare să văd tinere de 20 de ani care sunt depășite de situație. Asta le influențează menstruația. Tot stresul conduce la instalarea prematură a menopauzei, care poate începe de la 38 de ani. A scăzut prea mult pragul la care femeile rămân cu o rezervă ovariană proastă. Sfatul pe care îl ofer pacientelor mele este să nu amâne prea mult momentul maternității, pentru a nu se întâlni cu cele mai mari frustrări”.

Duce grija pacientelor și ziua, și noaptea, fără să creadă ca atinge o stare excepțională. Se bucură să poată ajuta, dar „treaba cea mai importantă tot Dumnezeu o face. EL este primordial!”

Își amintește cu duioșie de copilul Neghiniță: „Cel mai mic omuleț a fost Matei, care avea 800 de grame. Acum are 7 ani și este foarte inteligent, în ciuda deficitului de prematur mare”. Un altfel de deficit, care o va urmări mereu, este regretul că n-a fost aproape de copiii ei în momentele grele: „Ce m-a întristat cel mai mult este că am lipsit de lângă copiii mei când aveau o problemă. Dacă aș fi avut o altă profesie, aș fi putut să stau cu fata mea când era mică și făcea febră mare, care părea că nu mai scade cu nimic. Dar era necesar să plec de gardă și să aleg mereu între copiii mei și ceilalți copii pe care trebuia să-i aduc pe lume. Mă consolez cu gândul că voi fi cea mai bună bunică. Și tot ce-mi mai doresc este să rămân întreagă până la sfârșit, să nu devin o povară.

Între timp, mă bucur că văd copii. Cred că de asta m-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Dacă aș lua-o de la capăt, tot asta aș face”.

Dr. TEODOR BULIGA: PENTRU UNELE BOLI, DIN PĂCATE, NE NAȘTEM CU 10 ANI MAI DEVREME

Dr. TEODOR BULIGA este medic primar chirurgie generală la Spitalul Clinic SANADOR, cu competențe în chirurgia laparoscopică, chirurgia robotică și chirurgia oncologică.

Chirurgia oncologică a intestinului gros (cancere de colon, de rect) și chirurgia oncologică a sânului sunt punctele de interes din chirurgia clasică ale medicului TEODOR BULIGA. După experiența unor stagii de pregătire efectuate în clinici din Germania, dar și într-unul dintre cele mai mari spitale de urgență din România, s-a supraspecializat în chirurgia minim invazivă (laparoscopică și robotică).

PREGĂTIREA CONSTANTĂ

„Dacă nu citești foarte mult, nu poți să faci față, pentru că tot timpul se schimbă ceva. Sunt situații în medicină când ce era astăzi alb, peste trei ani este negru, și ce era indicat astăzi, peste trei ani poate fi contraindicat.

Ajungem la situații în care aceeași problemă medicală poate fi rezolvată diferit, în funcție de medicul pe care îl întrebi, pentru că fiecare dintre specialiști are în spate o experiență, un bagaj de cunoștințe și studii care-i susțin punctul de vedere. Mai mult, nu poți să știi niciodată dacă varianta ta va funcționa mai bine în cazul unui pacient, în comparație cu cea oferită de alt medic, motiv pentru care mă feresc tot timpul de absolutisme în medicină. Rămâne o decizie grea să mergi pe o cale.

În meseria noastră, este important să transmitem pacientului că și el trebuie să-și asume calea pe care i-o propunem. Sunt niște riscuri care trebuie asumate de ambele părți, chiar dacă cei doi se văd de pe baricade diferite.

Nu știu dacă este subliminal sau în subconștient, dar pacientul nu vede în doctor un om bun. Deși nu ești acolo să-l chinui, el te asociază cu boala lui. Medicul nu este omul căruia să-i sari de gât”.

Pentru că aveam această perspectivă a pacientului, rămâne întrebarea: Un medic bun este, înainte de toate, un om bun, conform dictonului?

„Absolut. Și doctorii sunt oameni, chiar dacă nu arată. Cred că această imagine mai puțin comunicativă este doar o modalitate de autoprotecție. În sinea lor sunt niște oameni foarte calzi, pentru că n-ai putea să faci medicină dacă nu iubești oamenii”, precizează doctorul Buliga.

„Putem spune, clar, că pacientul este cea mai importantă parte a echipei. A pleca cu optimism înseamnă că bătălia este pe jumătate câștigată”.

Când bătălia este pierdută, „e groaznic”. „Pentru că există atașament. Inerent, te gândești dacă ai făcut tot ce puteai mai bine. În viața tuturor doctorilor sunt mereu nopți nedormite, de frământare, mai ales în cea a chirurgilor. Toți chirurgii vă vor spune asta, dacă sunt onești. Cei mai mulți dintre ei sunt niște oameni foarte sufletiști, motiv pentru care înregistrăm un procent la fel de mare de cancere, AVC-uri și infarcturi, pentru că un chirurg se consumă foarte mult. A devenit o profesie care nu mai este aleasă și practicată tocmai din cauza suferinței interioare.

Uitați-vă la părul meu: sunt niște ani de Floreasca aici. Și niște ani de SANADOR”.

Un chirurg se consumă foarte mult. Este o profesie care nu mai este aleasă și practicată tocmai din cauza suferinței interioare.

„Lumea trebuie să înțeleagă că, în spatele oricărui bisturiu, oricărui robot, oricărui tomograf, stă un om. Sunt convins că decizia finală îi va aparține unui medic și peste 300 de ani”.

Revenind la SANADOR și la pregătirea constantă, doctorul Teodor Buliga n-a privit roboții cu entuziasm la început. „Ca să fiu cinstit, am fost un pic neîncrezător. Dacă aveam la dispoziție niște metode deja dovedite și consacrate, care dădeau rezultate, erau minim invazive și lucrurile mergeau bine, de ce ar fi trebuit să mă complic? L-am privit cu neîncredere, chiar cu teamă, părând încă ceva foarte îndepărtat, iar când am aflat și cât costă, nici n-am vrut să-l ating. Pe măsură ce timpul a trecut, am devenit foarte buni prieteni, pentru că îți oferă o paletă de artificii tehnice pe care celelalte procedee nu ți le pot oferi.

Un robot este manipulat întotdeauna de un medic, neexistând un robot independent, de sine stătător. Chirurgul este cel care operează în continuare pacientul, nu robotul, dar are avantajul să aibă la dispoziție un instrument prin care poate face lucruri aproape imposibile în anumite situații. De exemplu, este foarte frustrant să stai câteva ore într-o operație, să ajungi într-un punct foarte avansat al acelei intervenții și să îți dai seama că ai putea avansa dacă totul n-ar depinde de 1 mm, sau de un fir de vas, ca să nu zic de un fir de păr.

„Lumea trebuie să înțeleagă că, în spatele oricărui bisturiu, oricărui robot, oricărui tomograf, stă un om. Și sunt convins că decizia finală îi va aparține unui medic și peste 300 de ani.”

Îmi amintesc o situație din vremea în care eram rezident. Șeful meu trebuia să opereze un pacient cu un cancer pancreatic, aparent perfect rezecabil, operația mergea bine și toată lumea era mulțumită, până când șeful meu a ajuns într-un punct în care a realizat că tumora invada un vas mare, acesta fiind un criteriu de nerezecabilitate. Țin minte cum a ridicat piesa și cum toată tumora stătea într-o arteră majoră pe care, la momentul respectiv și cu tehnica de atunci, nu puteai s-o tai, pentru că pacientul ar fi murit. A chemat toți profesorii în sală, în timp ce el însuși era un mare profesor și un foarte bun profesionist și a fost extrem de frustrant când au trebuit să închidă pacientul.

Robotul îți aduce lucruri în plus, dar nu poate să-ți dea predictibilitate vreodată. M-aș bucura să lucrez în cea mai mare parte a timpului cu roboții și absolut toți pacienții să beneficieze de tehnica asta, însă este o tehnologie inovativă care ridică mari probleme financiare. Pentru că nu am fost învățați, va trebui să învățăm că medicina costă. Nu există medicină gratuită nicăieri în lume.

Pentru unele boli, din păcate, ne naștem cu 10 ani mai devreme.

Îți pui această problemă mai ales în fața unui pacient tânăr, care are și o familie. Te gândești la ghinionul lui, care ar fi avut o altă șansă 10 ani mai târziu.

Mi se mai atrage atenția că nu pot să-i salvez pe toți, dar, fără nebunia de a vrea să faci asta, să-i salvezi pe toți, nu poți trece dincolo de speranță.

De unde știi dacă omul pe care îl salvezi nu va avea un copil care va salva lumea, ori va fi erou, sau va face o descoperire revoluționară? N-ai cum să știi. Avem o mare responsabilitate, pentru că noi, medicii, influențăm în fiecare moment viitorul”, spune doctorul Buliga.

Atunci când salvezi un pacient este important să vezi ce face cu intervalul de viață pe care îl câștigă. „Am avut o pacientă cu cancer de colon în stadiul III. O pacientă oncologică, care mi-a spus: Domnule doctor, am o rugăminte: măcar un an dacă aș mai trăi! Venind la control în fiecare an, o întrebam ce s-a mai întâmplat în ultimul an. Și așa aflam că în ultimul an a venit un nepot, în următorul an a venit pe lume al doilea nepot, apoi s-a căsătorit fata cea mare, iar pacienta a plecat la fata cea mică în străinătate, unde avea alți nepoți. De cele mai multe ori, pacienții te includ în familia lor extinsă.

Ajungi să îndrăgești, de exemplu, o pacientă de 31 de ani, care vine cu un cancer de rect depășit, fără nicio șansă de supraviețuire. Dar are un copil mic de 4 ani și un soț care e disperat și ar face orice să o salveze. Evident că te străduiești să-i găsești cea mai bună soluție. Și te bucuri nemăsurat când, după nenumărate terapii, care culminează cu o operație, pacienta ta e bine.

Apoi trec cinci ani, și încă doi, și vezi că băiatul ei a crescut. Ești rugat să te apleci și asupra unor probleme minore pe care le are copilul pacientei tale. Vezi, astfel, că viața își urmează cursul ei și că ai participat și tu, în mică parte, la acest curs”.

„De unde știi dacă omul pe care îl salvezi nu va avea un copil care va salva lumea, ori va fi erou, sau va face o descoperire revoluționară? N-ai cum să știi.”

Pentru că am ajuns cu discuția la familia extinsă, sunt curioasă ce valori transmite doctorul Teodor Buliga generației de acasă și cât timp reușește să fie părinte.

„Am doi copii. Un băiat și o fată. Da, pentru copii îmi fac timp întotdeauna; ei sunt cei mai importanți în viața mea. Trebuie să menții o graniță și o cale de mijloc între cele două lumi, altfel ajungi să fii posedat, fie de partea personală din viața ta, fie de viața profesională. Cu fiul meu merg la pescuit. Îi învăț pe copii să se uite în jur, pentru că nu mergi acolo doar să prinzi pește. Le spun să vadă cum natura își vede de treaba ei, indiferent dacă tu ai reușite, sau insuccese, probleme sau bucurii. Te ajută să cobori cu picioarele pe pământ.

Le spun întotdeauna că, dacă sunt corecți, lucrurile se vor așeza.

O altă valoare pe care încerc să le-o transmit este că, după corectitudine, cel mai important este să respecte viața. Viața nu putem să o creăm noi, cel puțin la momentul actual, și, prin urmare, trebuie să o respectăm!

Există oameni care nu știu să își respecte ori să își aprecieze viața; oameni care vor să apeleze la eutanasie, de exemplu, doar pentru că au un sindrom depresiv, iar cu asta nu pot fi de acord. Ceea ce avem cel mai mult și mai bun este viața. Sunt doar realist. Când vezi mulți morți, ajungi să respecți cu adevărat viața. Toți colegii mei au fost afectați de războiul cu moartea, fiindcă nu poți să lupți cu ea pentru a salva viața și să accepți că cineva este dispus să-și ia viața de dragul oricăror idealuri, mai mult sau mai puțin corecte”.

Pentru că am ajuns cu discuția la colegi și la confraternitate, aflu că „în mod special, în chirurgie, frăția este legată de faptul că un chirurg nu operează niciodată singur. Chirurgul are tot timpul nevoie de cel puțin un ajutor, pentru că, între timp, nu ne cresc mâini în plus. Și mai avem nevoie să nu ne lipsească nimic atunci când intrăm într-o operație. Or, aici, la SANADOR, avem șansa de lucra în ceea ce se poate numi un spital complet. Sunt sigur că, dacă aș ajunge pacient la SANADOR, nu va exista niciun fel de tehnologie medicală, investigație sau procedeu, care să nu poată fi făcute asupra mea, iar acesta este un sentiment extraordinar de siguranță. Ca o dovadă suplimentară de încredere, mi-am tratat toată familia aici”.

Spre surprinderea mea, la întrebarea „Ce și-ar mai putea dori un medic devorat de viața profesională?”, răspunsul s-a îndreptat către pacienți: „Medical vorbind, mi-ar plăcea ca tuturor pacienților mei să le meargă bine, iar oamenii să aibă mai multă speranță și încredere în medici. Știți cum e: pacient fericit, medic fericit!”

Sunt sigur că, dacă aș ajunge pacient la SANADOR, nu va exista niciun fel de tehnologie medicală, investigație sau procedeu care să nu poată fi făcute asupra mea, iar acesta este un sentiment de siguranță extraordinar.