Jurnal Floriana Jucan. Într-un secol al vitezei, dar și al nevrozelor, cel mai mare pericol este să iubim repede…

31 Decembrie/1 Ianuarie. Cu excepția morții, totul este incert. Viața în sine este un dar, însă este și o luptă, vorba lui Coșbuc, este și căutare de comori, după care sapi în pământ, nu în nori, vorba filosofului de la Lancram, este și luptă surdă, și deznădejde, și bucurii, și armonie, și genocid, și război interior. 

• Putin are acum confirmarea: Raportul tehnic a stabilit că drona de la Galați era rusească
• În aceeași săptămână în care Polonia a semnat 29 de contracte de apărare cu propria industrie națională, România a semnat cu un singur furnizor german și a respins singurul proiect fabricat în țară
• 30% dintre români cred că 2026 va fi mai dificil decât 2025
• Devastarea Parisului. Marcela Feraru: Majoritatea sunt din imigrația sudică. Îți vine să votezi Marine le Pen
• Nadia, Steaua României

Dintre toate realitățile pe care le-am cunoscut empiric la mine sau la alții, iubirea durează mai mult decât viața însăși. Chiar și după ce un om moare, continuăm să îl iubim sau să credem că tot ceea ce ni se întâmplă bun se datorează iubirii pe care ne-o poartă din ceruri.

Mi-au scris deseori femei „rătăcite” pe drumul dintre ele însele și părinții sau copiii lor, sau partenerii de viață, sau, mai grav, spre propriul eu. Nu dețin formule psihanalitice explicative și nici măcar terapii savante în a căror aplicabilitate să cred.

Sfatul meu „medical” a fost întotdeauna Acatistul Acoperământului Maicii Domnului sau Acatistul Sfântului Nectarie. Nu mă pot substitui lui Dumnezeu și nici măcar medicina revoluționară n-o poate face, pentru că, așa cum ne spunea doctorul Dan Enescu, am văzut minuni dumnezeiești acolo unde medicina încetase să mai găsească rezolvare.

După ce citești „Jurnalul fericirii” sau poeziile lui Nichifor Crainic și Radu Gyr (scrise în închisoare), aproape te rușinezi când o femeie de 27 de ani, frumoasă, bogată și curtată, îți mărturisește nemulțumirea sa de a fi singură.

Gândiți-vă, înainte de-a nutri nemulțumirea, câți oameni sunt cu adevărat năpăstuiți și crucificați din timpul vieții, sondați în memoria vizuală până găsiți imaginile refugiaților din Rwanda, chipurile lor împietrite, care nu exprimă nici măcar durerea sau foamea sau disperarea, gândiți-vă câți oameni, cândva idoli sau ordonatori de credite și vieți, au ajuns uitați și anonimi pe la vreo gură de canal care emană aburi sau prin vreo garsonieră din care li se pregătește evacuarea!

Văzând zilele trecute un fost ministru al Culturii, cândva un bărbat cu trăsăturile unui David michelangelonian, abia târșâindu-și pașii pe Calea Victoriei, într-un palton ponosit și rupt, cu aerul decrepit al celui căruia nu i-a mai rămas nici măcar amintirea gloriei, mi-am dat seama că, într-o viață publică, cel mai greu este nu să ajungi undeva, sus, ci să sfârșești frumos. 

Gândiți-vă câte case nu au lumină, nemaivorbind în câte nu există instalația beculețelor colorate sau în câte spitale UPU este asaltată de moarte cu chip de suicid, de accident de muncă, de flăcări sau de înec!

Gândiți-vă câte mame își îngroapă copiii sau câți părinți și i-au pierdut neștiind unde să-i caute! Abia apoi lăsați-vă copleșiți de ceea ce considerați întâia dramă a lumii și cea mai mare dintre cele posibile!

În puținele clipe de luciditate, mulțumiți vieții și lui Dumnezeu pentru tot ceea ce aveți, puțin sau mult (cine cântărește?) și amintiți-vă că înșiși îngerii se îmbolnăvesc pentru ca nu cumva faptele lor sublime sau minunile pe care le înfăptuiesc să le inspire orgoliu.

Am descoperit adesea că oamenii nefericiți care mi-au scris pentru a-mi cere sfatul într-o problemă sunt bolnavi sufletește, nu trupește, și tocmai vocea ridicată cu care Îl certau pe Dumnezeu sau distanța la care se aflau de El le rodea măruntaiele prin boală. 

Depresia și deznădejdea sunt un păcat, poate cel mai mare, pentru că reflectă negarea Divinității, adică mai mult decât greșeala față de Ea.

Într-un secol al vitezei, dar și al nevrozelor, cel mai mare pericol este să iubim repede, să trăim repede, să ardem repede, să suferim repede, să uităm repede.

Dați-vă mai mult timp pentru oricare dintre stările pe care le-ați vrea sfârșite cât mai curând și fiți recunoscători chiar și pentru un moment scurt de grație divină în care ați fost îndrăgostiți.

Eu, când am iubit, am suferit cel mai mult și atunci mi-au picurat din degete cele mai frumoase cuvinte. Așa încât, vorba poetului nemuritor la zidul morții: „Doamne, nu-mi lua durerea!”.

Am publicat acest text cu câțiva ani în urmă, în Jurnalul Național. L-am reluat acum, aici, pentru a vă îndemna la începutul acestui nou an să… nu trăiți repede!

Mergeți să vedeți CONCLAV!!!

Scena umbrelelor albe este de referință.

11 Decembrie. Un fel de „House of cards” al Vaticanului, în care alegerea noului Papă dezvăluie slăbiciunile cu care pot fi șantajați cardinalii, dar și păcatele pe care scopul de a păstra încrederea oamenilor în Biserică e gata să le ascundă.

Cei mai morali nu se consideră demni de autoritatea supremă, în timp ce imoralii o revendică drept cuvenism.

Un film care, în mod sigur, va câștiga câteva premii Oscar. 

Acțiunea sa se bazează exclusiv pe talentul nemărginit al actorilor Ralph Fiennes, Stanley Tucci, Isabella Rossellini, fără efecte de calculator, în doar câteva locații – o sală de mese, un culoar cu dormitoare austere și Capela Sixtină – cu suspans permanent și introspecții cu răspuns dilematic.

Un film care vă va face să priviți chiar și alegerile prezidențiale altfel și în care orice tăcere sau replică vă va deschide un lung șir de mirări și întrebări.

Dincolo de fumul alb nu stă doar certitudinea „Habemus Papam”, ci și incertitudinea că cel ales merita onoarea…

Andrei Șerban, regizor de regine si erou  al vremurilor „corecte politic”

13 Decembrie.  Mary Stuart, cea „mai presus decât îi era reputația”, a rămas prin moarte o umbră peste conștiința reginei Elisabeta I de-a lungul întregii vieți a acesteia. Și iată-le împreună și 437 de ani mai târziu. 

Inseparabile în destin și în cărțile de istorie, cele două personaje sunt centrul ultimei piese montate de Andrei Șerban pe scena Teatrului Național din București, unde a revenit după 32 de ani. 

În rolul reginei Angliei a fost Raluca Aprodu, iar în cel al reginei scoțiene, Nicoleta Lefter. Dar cine pe cine interpretează este o loterie înainte de orice reprezentație. 

Pe o scenă cu decor minimal, în care timpul, închisoarea și eșafodul au fost sugerate prin simboluri, impactul asupra spectatorului a rămas exclusiv în sarcina actorilor și a textului. 

Că Schiller a fost un dramaturg de forță al clasicismului german nu mai sunt dubii, dar și adaptarea pe care a făcut-o britanicul Robert Icke textului original al piesei „Mary Stuart” nu este cu nimic mai prejos decât forța originalului, chiar dacă a fost prelucrat prin „modernitate”. 

Spiritului tânăr al celor doi creatori li s-a adăugat experiența lui Andrei Șerban, care a știut să aleagă actorii, dinamica, accentele și costumele epocii, de la 2024 la 1587, astfel încât să creeze un spectacol de referință pe scena Teatrului Național, în care trăiești ubicuu și atunci, și acum. 

Replicile, ura și frica, iertarea și rangul, aparența castității versus asumarea voluptății, trăirea extrovertită și negarea vibrației, sufocarea cu „lanțul regalității”, față de libertatea inexplicabilă chiar între zidurile celulei, fac din dualitatea celor două regine un regal actoricesc în care Raluca Aprodu – divin de frumoasă – excelează, dar Nicoleta Lefter ia toți laurii lumii. 

Deși ambele roluri sunt dificile, Mary Stuart îți rămâne în minte după ce călăul reușește să-i desprindă capul de trup, în sfârșit, la a treia lovitură. 

Toți ceilalți actori au fost foarte buni: Ștefan Mihai, Marius Bodochi (înțelept sfătuitor al Elisabetei, care demisionează în semn de revoltă față de valorile lumii noi, în care crimele pot fi justificate prin conservarea regalității), Mihai Călin (al cărui joc de scenă devine tot mai robust pe măsură ce înaintează în vârsta teatrului și care a dat o probă de măiestrie regizorală în „Procesul lui Eichmann” – care nu înțeleg de ce nu se joacă mai des, fiind un spectacol-eveniment și atât de necesar tinerilor, cei mai vulnerabili în siajul unor mituri deformatoare), Mihai Calotă, Ciprian Nicula (în rol scurt, dar expresiv). 

Nicoleta Lefter, în rolul Mariei Stuart. Foto Florin Ghioca

Înainte de premieră, regizorul spunea: „Revin după mai bine de 30 de ani la Național cu un proiect extrem de ambițios – Mary Stuart, o adaptare actuală a prietenului meu, Robert Icke, după faimoasa piesă istorică a lui Schiller. E drama a două femei puternice, Mary și Elizabeth – două regine, a Scoției, și, respectiv, a Angliei. Ambele ajung la o confruntare cu cele mai extreme consecințe ale puterii. […]

O piesă despre situația acestor femei, fascinate una de cealaltă, prinse într-o rețea complexă de atracție, rivalitate și gelozie. O națiune divizată, când istoria își pierde sensul și totul pare condus de șansă, un adevăr al tuturor timpurilor, cât și al momentului pe care îl trăim în prezent. […] Icke oferă o șansă extraordinară femeilor să joace alternativ două roluri uriașe: regina care trebuie asasinată (Mary) și pe cea care trebuie s-o asasineze (Elizabeth). Alegerea oferă și surpriza unui element pur teatral, o demonstrație de virtuozitate actoricească. […]

Pentru Icke, șansa are o importanță primordială în felul în care evoluează piesa. De aceea, în anumite seri, în spectacol, toți actorii află în ultimul moment, în același timp cu publicul, distribuția celor două regine prin simpla învârtire a unei monede! Aruncarea monedei subliniază simbolic natura arbitrară a destinului, cât și înrudirea celor două femei, singure într-o lume care aparține bărbaților. Aceste femei sunt, de fapt, două fețe ale aceleiași monede. În timp ce moneda se învârte, timpul și istoria rămân suspendate”.

Faptul că Andrei Șerban face un spectacol mare era de așteptat. El este omul tragediilor antice, al dramelor istorice, al operelor colosale – țin minte și acum monumentala lui „Turandot”, de la Royal Opera House, deși au trecut vreo 15 ani de când am văzut‑o –, dar este mai ales omul care a rămas fidel principiilor și valorilor sale, preferând să demisioneze de la Columbia University, după o colaborare de zeci de ani, când i s-a cerut să facă selecția candidaților după culoarea pielii și a opțiunilor sexuale, obligatoriu minoritare, nu după criteriul valorii profesionale. 

Într-un interviu din 2022, pentru Europa liberă, amintea că într-o altă piesă montată la Teatrul Maghiar din Timișoara, „Doctorul” – tot a lui Icke – a putut să atingă „toate temele dureroase ale lumii de azi: rețelele sociale și efectul lor deformator în cultură, adevărul alternativ pentru a servi o agendă, amuțirea dialogului public, frica de a spune liber ce crezi de frica marginalizării, câștigarea și pierderea reputației într-o clipă, identitățile impuse, rasiale, sexuale, politice, gender, așa încât nu mai știm ce suntem și cine suntem”.

Andrei Șerban este nu doar un regizor mare, ci și un erou al vremurilor pe care le traversăm… în care „călăii politicilor corecte” nu s-au sfiit să-l ghilotineze profesional, în timp ce istoria îi consemna și demnitatea și martiriul și gloria. 

P.S. Victor Rebenciuc, în sală… slăbit, aproape stins, împuținat, mergând greu… dar găsind, probabil, energia necesară și pentru viitoare, nu doar trecute, mitinguri civice pentru apărarea valorilor democratice și înfricoșarea alegătorilor de venirea rușilor.

Chris Simion, după 20 de ani la TNB

Șerban Pavlu, Amalia Ciolan, Mihai Munteniță, Irina Movilă, Ioan Andrei Ionescu, Robert Herea și Bianca Marinescu

23 decembrie.  

„- În societatea de astăzi, nimeni nu-și jertfește onoarea publică pentru cel pe care-l iubește!

– Și totuși, zeci de femei o fac!”.

Sunt replicile cu care am plecat astă seară de la Teatrul Național, unde am văzut „Nora”, de Ibsen, de această dată în viziunea regizoarei Chris Simion.

O montare care în primele minute seamănă cumva cu spitalul de nebuni din „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, care te înșală cu impresia că e un alt experiment de teatru modernist, dar care se dovedește, în final, un parcurs ce crește drama, tensiunea, culminând cu senzația că ai trăit eliberarea unei femei în care te poți regăsi.

Irina Movilă dă viață unei Nore copilăroase, disperate, resemnate și capabile să lase în urmă o căsnicie și un soț care nu prețuiește că i-a salvat viața, cât timp se dovedește că „ce spune lumea” e mai important pentru el.

Irina Movilă, o actriță minunată, profundă, naturală, fiind ea însăși motiv suficient pentru a alege o piesă.

Una dintre marile întrebări pe care ți le pune, nerostit, acest text ibsenian este, desigur, dacă merită să faci sacrificii pentru cel pe care îl iubești?! 

Chris Simion s-a reîntors la Teatrul Național București, în sala Atelier, după 20 de ani, care au trecut pentru ea „ca o respirație”.

Îmbogățită cu experiența călătoriei pe „granița dintre viață și moarte”, Chris Simion știe să scoată dintr-un text clasic emoția și trăirea care pun pe gânduri și reverberează în conștiință.

Scena spectacolului și efectul ușii rotative mi-au rămas în minte din scenografia aparent simplă.

O montare care nu promite nimic la început, dar care te răvășește până la final.