Academicienii, despre Independența de 140 de ani

Sesiunea științifică omagială ,,140 de ani de la câştigarea Independenţei României. Regalitatea în România“, organizată astăzi de Academia Română a arătat ce rol au avut Kogălniceanu, preoții și intelectualii în acest act care a dus la Unire.

Evenimentul a elogiat realitățile, fenomenele și contextele istorico-politice de acum 140 de ani, când se năștea Independenței României, o rațiune politică dorită cu ardoare de națiune și consolidată ca urmare a concursului de factori geo-politici internaționali.

Prima alocuțiune i-a aparținut academicianului Victor Spinei, Vicepreşedintele Academiei Române, care a subliniat faptul că întreaga noastră istorie se confundă cu istoria luptei pentru independență, și pe care  Nicolae Iorga o vedea drept o ,,permanentizare a istoriei“.

Victor Spinei, vicepreşedintele Academiei Române, vorbind despre Independență

Discursul a avut în prim plan elogierea luptei exemplare din fiecare regiune românească ca precondiție pentru dobândirea independenței: intelectualii, preoții și poporul au avut un rol de seamă în atingerea acestei condiții politice ce a reprezentat drept un ideal pentru numeroase state și imperii. Dacă pentru anumite state independența a avut efecte inter-etnice negative, pentru poporul român ea a avut un efect interunghiular: fără independență nu se ajungea la realizarea Marii Unirii. În acest sens, a conchis Acad. Victor Spinei, este important să aprindem candela cunoașterii naționale.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a elogiat în discursul său rolul Bisericii în dobândirea idealului independenței poporului român: Biserica Ortodoxă Română a avut un rol semnificativ, acționând prin cuvânt și faptă, prin preoții, monahii și credincioșii săi la concretizarea acestui ideal. Preafericirea Sa a menționat argumente istorice: la 21 mai 1877, de sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena, la Sfânta Liturghie s-au citit rugăciuni de binecuvântare a armatei române, iar la 21 august mitropolitul primat Calinic Miclescu a binecuvântat ambulanțele Crucii Roșii. De asemenea, călugări și călugărițe au slujit ca infirmieri în armată, iar ierarhii au susținut financiar activitatea Crucii Roșii. Jertfa Bisericii s-a dat și pe front: trupele românești au fost mereu însoțite de preoți, la Plevna, Griviţa, Rahova şi Smârdan.

În final Patriarhul a exprimat legătura dintre cele două evenimente convergente: independența națională și autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Concluzia a fost că  actul de independență a fost un act de jertfă spre binele României și al românilor de pretutindeni.

Acad. Dan Berindei, Preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, a punctat în discursul său intitulat Independenţa în contextul istoriei României, evoluția Principatelor Române și străduința de a-și păstra administrația, credința și locașurile de cult în timpul cât au fost vasale sultanului. Semnalele de eliberare s-au dat de la Mihai Viteazul, apoi în contextul revoluției lui Tudor Vladimirescu din 1821 și al momentului 1848 s-au pus bazele modernizării unităților teritoriale locuite de români.

Dan Berindei, vorbind despre Independența României

Unirea Principatelor – susținută și acceptată de majoritatea puterilor politice— a reprezentat actul de naștere al României. Rezultatul a constat nu în strângerea la un loc a două treimi din populația românească, ci alinierea lor europeană și modernizarea statului.

Jumătate de veac mai târziu, aceștia aveau să devină cetățeni ai României Mari. A mai fost punctat faptul că încă înainte de recunoașterea independenței, România apare ca o entitate căreia i se confirmă un nou statut internațional. Atenția lui Cuza și a lui Carol asupra factorului militar a subliniat grija pentru independență, o dorință de afirmare a țării, respectiv o voință a unei culturi care să îmbrățișeze întreaga națiune, elemente ce au marchat contextul și susținerea populară. Concluzia a venit ca o actualizare, anume că trebuie să contribuim cu toții la procesul echilibrat al României în Europa, ceea ce presupune strădanie dar și concursul partenerilor. Ceea ce s-a întâmplat acum 140 de ani este un model cum să ne comportăm azi.

Acad. Ioan-Aurel Pop, Rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, a adus în discuție în prelegerea sa Raporturile politice româno-otomane în trecut, elemente istorice ce trebuie avute în vedere în perceperea confruntărilor din trecut cu otomanii. De multe ori nu se face distincție în cercetare, între regimul otoman de la nord și de la sud de Dunăre, percepțiile istoricilor și cercetători fiind influențate în acest sens de apartenența la țările, tradițiile și culturile proprii: de exemplu istoricii turci evocau slava otomană, pe când europenii de multe ori colorau hărțile dominației otomane cu aceeași culoare, neținând cont de diferențe și delimitări ale condițiilor politice.

Ioan Aurel Pop la Sesiunea Academiei despre Independența țării

Și în țara noastră au existat tendințe: dacă în perioada comunistă se accentua gloria poporului în confruntările cu otomanii, după 1989 s-a trecut la cealaltă extremitate. S-a mai discutat devenirea Imperiului Otoman și apogeul Țărilor Române evenimente paralele din punct de vedere temporal (perioada secolelor 14-16).

Țările Române s-au capacitat de fiecare dată în contextul de război.

Un factor de consacrare a ființei statale, specific Țărilor Române, a fost îmbinarea luptelor cu tratativele. În acest sens, s-a subliniat faptul că din această înțelepciune românească s-a născut sentimentul de rezistență. Țările Române au păstrat caracterul religios, dincolo de contextul otoman: călătorii străini sosind în Țările Române din partea de sud, simțeau că au intrat în creștinism, structura creștină și Biserica fiind parte la condițiile de existență a acestora. Concluzia a reprezentat îndemnul de a fi realiști în prezentarea faptelor istorice. Lumea premodernă trebuie înțeleasă conform valorilor sale, ci nu pe baza realităților moderne.

Kogălniceanu a fost mintea cea mai chibzuită a acestei epoci.

Acad. Eugen Simion, Preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură, a pus accentul în alocuțiunea sa Moment fast în istoria spiritualităţii româneşti, pe figura lui M. Kogălniceanu și a Academiei Române în contextul evenimentului din 1877. Kogălniceanu a însumat un bilanț al epocii sale. Tinerii epocii sale au reușit să realizeze Mica Unire alături de A. I. Cuza. Această generație ce a studiat în străinătate a transferat idei și impulsuri noi în țară, reușind să le adapteze la noua realitate sau să ajusteze cultura și tradiția românească la noutatea pe care ei o deprinseseră în Europa. Kogălniceanu a fost mintea cea mai chibzuită a acestei epoci. A fost mereu în centrul confruntărilor cu cei ce nu doreau să schimbe nimic din structura învechită a societății dar și cu cealaltă direcție a reformiștilor europeni.

Academicianul Eugen Simion

Kogălniceanu a dorit o reformă graduală, fără pripeală. El a fost cel care anunța în ședința de Senat din 9 mai 1877 că România este o țară neatârnată, independentă. Kogălniceanu și generația sa au luptat pentru acest act, nu cu arma în mână ci cu armele spiritului. În final, Acad. Eugen Simion a reflectat asupra literaturii de război din acea perioadă și asupra seminificațiilor textuale.