Anticar, de dragul ficțiunii literare

17 februarie, vineri seara, Sala Franceză a Muzeului Național de Artă a României a fost arhiplină pentru Stelian Tănase, care lansa ultima sa carte, Negustorul de antichități, și aniversa și ziua nașterii sale. Publicată de Editura Corint, citisem deja cartea, așa încât mi-am permis luxul mai mult să observ, decât să aflu.

• Ce așteptări au antreprenorii români de la viitorul guvern. „Sunt sufocați de taxe și impozite”
• Ministrul Culturii, Demeter Andras Istvan, a demisionat
• Air China ar putea lansa ruta Beijing – Otopeni
• CSM atrage atenția asupra situației din justiție: creșterea volumului de cauze pe rolul instanțelor, deficit de judecători
• Cinci țări din NATO se opun ajutorului militar obligatoriu pentru Ucraina

Drumul facerii

Cartea spune povestea lui Candid Ițescu, un negustor de antichități care și-a agonisit colecția ca un avar, de-a lungul timpului, fie luând pe nimic obiecte de artă de la cei care fugeau în străinătate în vremea comunismului, fie de la nomenclaturiștii care, după 1989, scăpau de averi ca să aibă din ce trăi, cel puțin în anii 1990.

Ovidiu Șimonca, jurnalist și moderatorul evenimentului, a dovedit o intuiție extraordinară în alegerea fragmentelor care au introdus publicul în atmosfera cărții. A știut să asculte, intervenind doar acolo unde intuia potențial de interes pentru oamenii din sală, rugând invitatul să detalieze ideea. Rar am mai văzut așa abilitate de a pune în valoare autorul, invitații și cartea.

Ana Antonescu, coordonatoarea colecției Corint Fiction, a povestit cu onestitate cum s-a născut Negustorul de antichități. Se pare că nu a fost un proces deloc ușor, dar și călătoria e importantă, nu doar destinația. Inclusiv povestea din spatele poveștii.

Iată cum povestea însuși scriitorul chinurile facerii, la 30 septembrie 2019:

„Scriu de câțiva ani Negustorul de antichități (titlu provizoriu). Un roman despre lumea licitațiilor, a negoțului cu artă, despre anticari, artiști plastici. Despre un mediu boem, cu colecționari, șarlatani și falsificatori, granguri. Un roman, firește, balzacian. Am simțit la un moment dat (când pur și simplu m-am blocat) că am un deficit de documentare, pesemne și de imaginație. Așa că m-am făcut negustor de antichități. Mă duc la târguri începând din vară (voi continua), am un stand unde vând cărți, CD-uri, filme, discuri, ceramică, sticlărie și diverse obiecte vechi, scoase din pivniță. Am intrat brusc într-o lume necunoscută, cu ritualurile și ceremoniile ei, cu ierarhii proprii. O lume misterioasă, relativ închisă, în care se pătrunde greu și trebuie neapărat să te faci acceptat dacă vrei să afli ceva. Or, eu sunt aici amestecat printre negustorii de antichități ca să mă documentez pentru un roman care altfel riscă să eșueze.

Unul dintre aspectele cele mai interesante – dacă nu cel mai interesant – este contactul cu tot felul de lume care îți vine la stand și începe să te iscodească. Se uită mai întâi lung la tine. Unii cred că te afli în dificultăți financiare și vinzi lucruri din casă. Se și bucură că îți merge prost. Ion Caramitru, vechiul meu amic, colecționar veritabil, m-a întrebat dacă am dat faliment și m-a deplâns. Apoi și-a negociat la sânge prețul pentru Repertoarul amorului. Nu am cedat un leuț, ca să îi fie învățătură de minte. Și alții reacționează la fel. Mă recunosc de la televizor, și-și pun tot felul de întrebări. Ce caut acolo? Mă simt ca Anton Pann și Cilibi Moise care-și vindeau cărțile prin târguri. Toți cer autograf și fac fotografii. Alții – după ce te recunosc – revin a doua zi cu un teanc de cărți vechi și noi de Stelian Tănase și cer să le semnez pe toate. Alții se duc fuguța prin librării, le cumpără, ce mai gasesc, și vin la autograf. Mă gândesc că nu e treaba unui negustor să dea autografe, ci să vândă. Cel mai greu mă descurc cu cei care țin mortiș să-ți povestescă viața lor cap-coadă. Nu sunt deloc puțini. Trebuie să zâmbești răbdător – face parte din meserie. Dar trebuie și să scapi de pisălog și să te ocupi de clienți.

Peisajul uman obișnuit este apariția cuiva care se uită circumspect, pipăie câteva lucruri de pe tarabă, întreabă de preț, cumpără un fleac sau se scuză că n-are bani la el. Poate altă dată!, îl încurajez.”

Scriitorul Bedros Horasangian a fost pentru mine surpriza serii. Părere posibil subiectivă pentru că sunt teribil de pasionată, în ultima vreme, de istoria poporului armean.

Horasangian vine cu o viziune originală asupra cărții lui Stelian Tănase.  Simte mai degrabă influența lui Flaubert decât a lui Balzac, este impresionat de „umanitatea care fojgăie” în roman, dar nu și de motanul, atât de elogiat, de restul invitaților. Consideră că Negustorul de antichități este o proză bună „colectată din realitate” și prelucrată de autor în manieră proprie, chiar dacă Bucureștiul lui Stelian Tănase este diferit de cel al lui Bedros Horasangian.

Încă o dată, mi se confirmă că nu doar cititorii obișnuiți se raportează la o carte prin prisma experiențelor personale, ci și invitații lui Stelian Tănase. Pâna la urmă de aici frumusețea lecturii. Suntem diferiți și simțim diferit.

Despre Stelian Tanase ce aș putea să spun? A devenit anticar (timp de 3 ani) ca să documenteze Negustorul de antichități. Profesionalismul cu care a tratat această pasiune se simte în carte. Un autor incisiv dublat de un fin analist. În roman, anticarul și profesorul Candid Ițescu ține în spate o întreagă galerie de personaje negative. Să nu vă îmaginați însă că Ițescu este un candid! În scenă apare și motanul Balzac, după mine, personajul cel mai simpatic al cărții.

„Mai era în sală Țuki Kuțitachi, bancher cu pretenția de a părea altcineva. Trata fără rușine faptul că avea bani. Dorea să treacă drept un rafinat, d-aia vorbea în șoaptă. După ce ruinase companii, bănci, industrii, își propusese să arate ca un mare iubitor de artă, să facă uitată imaginea de șacal care îl însoțea la bursă, bordel, în hoteluri, la masa de pocher. Așa se face că frecventa galeriile, atelierele de artiști, sălile de licitații – nu rata niciuna.”

Așa se vede, în cartea lui Stelian Tănase, un potențial cumpărător de antichități. Nu e prea mult, se vor întreba unii cititori? Pentru mine, nu. Am să vă mărturisesc o experiență personală de la o licitație de artă. Multă vreme, am trăit cu ideea că un astfel de loc este frecventat doar de cunoscători rafinați. Erau probabil și astfel de persoane în sală, dar nu lângă mine. În fața mea, stătea un domn de 50+, extrem de vocal (spre deosebire de Țuki Kuțitachi), însoțit de două domnișoare care, e drept, nu au scos un cuvânt, dar au anulat totul prin chicoteli. Uneori, stârnind mai mult interes decât obiectul licitat. Trebuie să recunosc că am rămas mută de admirație la abilitățile de care a dat dovadă domnul respectiv. Era atent și la obiectele expuse (omul chiar cumpăra), dar nu neglija nici tinerele care îl însoțeau. Aptitudini întreținute generos de câteva pahare de șampanie. Dacă scopul domnului (descrierea fizică a personajului vă invit să o citiți în carte) a fost să anihileze definitiv conversația discretă a celorlalți participanți, ei bine, i-a reușit. Trasmitea informații, foarte ferm, peste rânduri, unor domni mai tineri, dornici, probabil, să intre și ei, cât mai rapid, în lumea iubitorilor de artă. M-am consolat cu gândul că, asemenea indivizi, au plecat acasă cu o replică a unei lucrări pe care și-o doreau, nu cu originalul. Cum se procedează în astfel de situații vă invit să descoperiți în Negustorul de antichități.   

Destinul tragic al unui personaj balzacian în lumea plină de mistere a colecționarilor și negustorilor de antichități din București

„Am citit primele zeci de pagini ale cărții. Am sub ochi o scriitură plină de forță, ce conturează, cu tușe groase, personaje și epoci ce se înfig adânc și definitiv în sufletul cititorului.”, scrie Paul Palencsar, ziarist și regizor.

Pentru că am citit cartea, cu siguranță, vă așteptați să dau un verdict. Spun doar că în luna aprilie voi modera Negustorul de antichități la clubul de lectură #emiliacarticafea.

Cel mai bun prozator al momentului

În final, redau un portret elocvent al scriitorului, publicat de Bel-Espirt, și semnat de Cristian Sandache, conferențiar universitar doctor la Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie, Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați:

„La 17 februarie, Stelian Tănase va împlini 71 de ani. Un om pe care nu am avut onoarea de a-l cunoaște personal, dar pe care am încercat să-l descifrez, atât din cărțile sale, cât și din interviurile pe care i le-am urmărit de-a lungul anilor. O impresie evidentă: omul este extrem de dificil, dar nu în sensul burghez/ comun al termenului, ci- din perspectiva cât se poate de firească a unui scriitor pur sânge, care nu va putea niciodată încăpea confortabil pe un Pat al lui Procust- efigia majorității. Un om cu numeroase dileme, cu o sumedenie de experiențe care l-au marcat încă de timpuriu, dar pe care le-a depășit – atât printr-o neobișnuită capacitate de rezistență interioară, cât și prin pasiunea sa extraordinară (și constantă!), pentru lectură și scris.

S-a definit în ultima vreme drept mizantrop și cred că are dreptate, atâta timp cât tot mai mulți dintre noi riscăm să devenim astfel, dezamăgiți de falșii prieteni, dezgustați de o societate pe care o visam cu mulți ani în urmă, altfel decât ceea ce este acum.

O vreme l-am considerat pe Stelian Tănase chiar arogant și mă gândeam să-l elimin din lista mea de prieteni de pe Facebook. Mi-am dat seama că ar fi fost o reacție de puști lipsit de minte. Ulterior, aroganța scriitorului mi-a devenit clar că era mai curând o formulă de autoprotejare, a unei persoane care fusese dezamăgită de mult prea multe ori în viață, în condițiile în care la rândul său- Tănase se manifestase cu onestitate și loialitate.

Cu riscul de a enerva pe mulți- cred că Stelian Tănase este cel mai important prozator român al momentului, după cum cred că este și cel mai avizat cunoscător al nostru, în sfera Istoriei comunismului românesc. Pe mine m-au interesat mai mult cărțile sale cu tematică istorică, dar i-am descoperit ulterior și creațiile ficționale, caracterizate printr-o scriitură extrem de vie.

Stelian Tănase este un stilist care modelează limba română după plac, ingenios și tragic, fermecător și cinic- niciodată plictisitor. M-a șocat uneori apetența sa pentru argoul pur. Mărturisesc că nu mi-l imaginam astfel, cu ani în urmă. Dar gheara leului este vizibilă și aici, iar rezultatele sunt remarcabile. Pe de altă parte- atunci când scrie o carte cu tematică istorică, Stelian Tănase nu-și abandonează uneltele scriitoricești. Documentația impresionantă (este unul dintre cei mai buni cunoscători ai arhivelor noastre) este mereu potențată de această forță a prozei sale, care prinde cititorul de guler și-l obligă să nu mai lase lectura, până la final. Oamenii săi trăiesc , se agită, fiecare personalitate are povestea ei de viață sentimentală, amestecul de abjecție și romantism este dozat cu abilitatea unui alchimist. Autorul analizează totul cu o luciditate necruțătoare, care nu are însă nimic de-a face, nici cu rigiditatea, nici cu informațiile seci.

Vibrant, percutant, cu o unică poezie discretă a evidențierii fragilității ființei umane zdrobită ca o gânganie de o Istorie imperturbabilă, scrisul lui Stelian Tănase este aproape imposibil de trecut cu vederea. Mi se pare că el însuși a migrat în ultima vreme în unele dintre mediile ficționale pe care le-a creat, împrumutându-le câte ceva din demnitatea unui melancolic prin excelență, un pic din forța unei priviri care nu mai crede în miracole, unele tușe ale unei sensibilități uriașe, care are însă oroare absolută de exteriorizări.

Reputatul profesor universitar, specialistul în științe politice, teleastul, analistul politic echilibrat și perspicace, publicistul sclipitor – toate aceste ipostaze s-au topit în postura pe care (de fapt), Stelian Tănase a avut-o dintotdeauna: aceea a omului care nu încetează de a scrie, pentru că nu poate trăi altfel.”

„Lansarea de aseară, de la Muzeul Național de Artă a fost o bijuterie. Ceva de purtat multă vreme în gând. Mulțumesc tuturor celor care ne-au dăruit timp.”-Elena Vijulie, soția sciitorului Foto Facebook EV

Soția scriitorului a făcut, chiar în ziua evenimentului, o mărturisire emoționantă, alături de o fotografie a scriitorului din anii ’90:

„My revolution, my love și o poză din 1989. Elevă de liceu, eram fascinată de numele lui Stelian Tănase. Din șirul de anti-comuniști ai epocii, pe mine nu mă interesa decât acest nume. Era legat de Libertate, Piața Universității, Regele Mihai. Dar eu nu mă învârteam în cercurile Revistei 22 pe care a înființat-o, și nici nu aveam voie să merg la manifestația maraton Piața Universității – a cărui manifest Nu Perestroika, fusese semnat de același Stelian Tănase ( numarul 3 al Revistei 22). Scriitorul Stelian Tănase era, așada, un fel de erou de roman, personaj de baladă, fantastic.

Ei, dar viața e o cutie de minuni. Ne-am cunoscut pe 01.10 2010, la un post de televiziune. La prima întrevedere m-am auzit uimită spunând Gândesc acum cu voce tare. Mă simțeam în absolută siguranță. Greșit, a replicat o prietenă la cafea, Stelian Tănase, e singurul care îți poate pune probleme.

12 ani împreună și 12 cărți mai târziu, îi puteți ura azi La multi ani! la evenimentul de lansare a celui mai recent roman al sau Negustorul de Antichități.”