VICTORIE DESECRETIZATĂ
Ceea ce s-a presupus 10 ani de zile a devenit acum o certitudine. Cum ar fi dacă nu ar fi fost?
Există o țară care nu m-a dezamăgit niciodată. Este o țară pentru care nu doar merită să trăiești, ci merită să mori! Această țară este Israelul.
La finalul lunii martie, cenzorul armatei israeliene IDF a decis desecretizarea uneia dintre cele mai sensibile și complicate operațiuni militare ale Israelului: distrugerea unui reactor nuclear construit în Siria.
Citește și ÎN INTERIORUL RĂZBOIULUI
Întrebarea fundamentală pe care ar trebui să ne-o punem la finalul acestei lecturi este: CUM ar fi arătat lumea dacă Israelul nu ar fi realizat această operațiune?
Primele informații despre existența unui reactor nuclear construit în Siria, la Deir ez-Zor, cu ajutorul Coreei de Nord, au fost descoperite de Mossad (serviciul israelian de informații externe – n.r.), în 2006. Au fost prezentate urgent prim-ministrului de la acea vreme, Ehud Olmert, și celor mai importanți oficiali din comanda militară. Ce a urmat?
Sefiul Forțelor Armate Israeliene din Tel Aviv
În noaptea de 5 spre 6 septembrie 2007, Olmert a sosit în „arena” sediului IDF Kirya din Tel Aviv. Lângă el erau Ministrul Apărării Ehud Barak, Ministrul de Externe Tzipi Livni și reprezentanți ai diferitelor servicii de securitate.
Înainte de miezul nopții, patru avioane F-15 și patru F-16 au decolat de la baza aeriană Ramat David, din nordul Israelului. Ținta marcată pe computerele lor era o clădire pătrată și izolată din deșertul nord-estic sirian. Avioanele au zburat spre nord, de-a lungul Mării Mediterane, și apoi au virat spre est, la granița dintre Siria și Turcia.
Între orele 00.40 și 00.53, piloții au repetat numele de cod „Arizona” înainte ca 24 de tone de muniție să cadă asupra Al-Kibarului – un reactor nuclear care fusese construit în secret de Președintele Siriei, Bashar al-Assad, în zona Deir ez-Zor, cu ajutorul și sub îndrumarea Coreei de Nord. Reactorul a fost bombardat. Toți piloții s-au întors la sol în siguranță. Programul nuclear sirian era distrus. Privind înapoi la acel moment, acum, că avem acces la mărturiile oficiale, lumea răsuflă ușurată. Ce ar fi fost Orientul Mijlociu cu acest reactor funcțional?
Reactorul nuclear Al Kibar, inainte si dupa bombardament
De-a lungul deceniului care a trecut de atunci, Israelul a refuzat, în repetate rânduri, să își asume, în mod oficial, responsabilitatea operațiunii. „A fost (încă) un caz tipic de ambiguitate subtilă în care Israelul este specializat când vine vorba despre probleme de securitate: nu se fac declarații și nu se asumă răspunderea, însă din când în când se bat niște apropouri”, a scris site-ul Ynetnews.
Operațiunea reconstituită neoficial
La scurt timp după raid, ministrul Apărării a ținut un toast deosebit de festiv și vesel în cinstea Anului Nou Evreiesc, împreună cu Olmert, Barak și Gabi Ashkenazi, șeful Statului Major General.
Benjamin Netanyahu, pe atunci liderul opoziției, a declarat într-un interviu pentru Channel 1 – în mod intenționat sau nu – că fusese informat cu privire la succesul raidului; și la o lună după ce reactorul a fost distrus, a fost făcută publică informația conform căreia Israelul atacase Siria, însă ținta atacului era încă neprecizată.
Dar presa internațională și oficialii americani, care, în mod evident, nu erau sub incidența cenzurii israeliene, nu au manifestat aceleași rețineri ca Ierusalimul.
În aprilie 2008, reprezentanți ai serviciilor de informații americane deja informaseră Congresul cu privire la rolul lor în raidul israelian împotriva reactorului, iar câteva surse din administrația lui George W. Bush (inclusiv președintele însuși) au abordat problema în diferite moduri în cărțile pe care le-au scris și în interviurile pe care le-au acordat ulterior.
Investigații detaliate și interviuri publicate în revistele The New Yorker și Newsweek, în cotidianul British Daily Telegraph și în săptămânalul Der Spiegel, de-a lungul timpului, au arătat o imagine clară a mișcărilor de dinaintea raidului și a operațiunii în sine.
Într-un articol a fost denumită Operațiunea Livada, iar în altul, Operațiunea Arizona; într-un articol, activitățile preliminare de culegere a informațiilor realizate de Mossad avuseseră loc în Austria, iar în altul, în Londra; un articol afirma că în raid fuseseră implicate 8 avioane, iar altul dădea numărul 10 – dar imaginea de ansamblu era destul de clară, deși guvernul nu confirmase niciodată știrea și nu își asumase răspunderea pentru raid.
A fost extrem de important pentru Israel să evite un anunț public privind responsabilitatea distrugerii acestui reactor. Și, în ciuda disputelor politice dintre cei implicați, de-a lungul anilor, nimeni nu a lăsat să se scurgă vreo informație.
La un deceniu după operațiune, acest scenariu poate părea detașat sau nerealist, dar la momentul respectiv exista o temere reală la nivelul conducerii politice și al apărării cu privire la faptul că operațiunea ar atrage represalii din partea Siriei, care ar duce la un conflict în zonă și la un eventual război.
Israelul a dorit să elimine sau măcar să reducă motivul unor represalii pe cât de mult posibil și a fost condus de supoziția conform căreia cu cât ecourile create de raid erau mai mici, cu atât erau șanse minime ca Assad să reacționeze.
Assad înfrânt
Președintele sirian era într-o dilemă, deoarece faptul că a omis să menționeze construirea reactorului constituia o încălcare a angajamentului luat în fața Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA). Israelul a estimat că pentru a evita complicații la nivel internațional, ca să nu mai vorbim de umilința de a-i fi fost spulberate ambițiile nucleare de un raid israelian, Assad ar prefera să aștearnă tăcerea asupra problemei. Dacă Israelul nu se lăuda cu raidul în public, atunci Assad putea să nege în mod credibil orice acuzații și se preveneau, astfel, represaliile sale – motiv pentru care diferitele organizații de securitate (sprijinite cu entuziasm de Ministrul de Externe Livni) au susținut o operațiune „discretă”.
Citește și CUM S-A OCUPAT O ȚARĂ FĂRĂ NICIUN GLONȚ
Reacția lui Assad a fost confuză. La început, a reacționat prin a nega vehement („Avioane ale Forțelor Aeriene israeliene au intrat în spațiul aerian sirian, dar au fost alungate” a declarat el în presa siriană a vremii). Apoi a susținut că ținta raidului a fost o tabără militară părăsită. Până la urmă, a lansat o amenințare neconvingătoare spunând că își rezervă dreptul de a reacționa, dar nu neapărat conform unei filosofii de tipul „bombă pentru bombă”.
Au trecut zece ani, și încă nu au existat represalii siriene. De-a lungul acestei perioade, Israelul a fost cel care a desfășurat operațiuni în Siria de nenumărate ori – în mod oficial sau conform unor știri externe.
Imad Mughniyeh
Totul a început cu asasinarea Șefului de Stat Major Hezbollah, Imad Mughniyeh, în Damasc, și a continuat – de la începutul războiului civil – cu atacuri asupra depozitelor de armament și convoaielor ce se îndreptau spre Liban, cu reacții la deversări de cartușe de obuze și atacuri împotriva prezenței militare a Iranului și Hezbollahului în Golan, precum și cu asasinarea lui Jihad Mughniyeh, fiul lui Imad.
Distrugerea reactorului în 2007 s-a dovedit a avea un impact dramatic asupra viitorului regiunii. Schimbările petrecute în Siria de-a lungul ultimilor 6 ani ridică întrebări alarmante cu privire la ce s-ar fi putut întâmpla dacă Assad și-ar fi dus la capăt planul, sub nasul comunității internaționale, și ar fi avut astăzi arme nucleare. Este la fel de alarmantă și posibilitatea ca reactorul să fi căzut în mâinile grupărilor islamice radicale, care se luptă cu regimul. Generalul de Stat Major Amos Yadlin, fostul șef al Serviciilor Militare de Informații la vremea operațiunii, a declarat recent că raidul a prevenit apariția unui „Orient Mijlociu în care nu și-ar fi dorit să trăiască nimeni”.
Amos Yadlin (stanga) la un dineu dat de ambasadorul Israelului la Washington
Deloc simplu
Reactorul Al-Kibar a fost distrus ca urmare a unei serii de operațiuni informative, diplomatice, politice și militare ce au durat multe luni tensionate, în perioada 2006-2007. Acestea au avut loc în deșertul sirian, în sediile Mossadului din Israel, la Casa Albă, la reședința prim-ministrului de la Ierusalim și în sediile Forțelor Aeriene; și, conform știrilor externe, și în hoteluri din capitalele europene. Acum, aceste operațiuni au devenit informații publice.
Cu mult înaintea raidului, Statele Unite și Israelul au devenit îngrijorate cu privire la ambițiile nucleare ale lui Bashar al-Assad. Tatăl lui, fostul Președinte Hafez al-Assad, încercase să cumpere reactoare nucleare, pentru cercetare, de la Argentina și Rusia, în anii 90, dar acele tentative au fost abandonate sub presiunile americanilor.
Spre sfârșitul lui 2006, Israelul a început să primească informații cu privire la o posibilă reluare a activității nucleare în Siria. Conform declarațiilor lui Amos Yadlin și ale oficialilor Mossad de la vremea aceea, tot atunci au apărut și rapoartele inițiale privind o clădire în renovare, care era suspectă și misterioasă, fiind localizată în deșert, în nord-estul Siriei.
Citește și SCENARIILE ARMATEI ISRAELIENE
Clădirea din Deir ez-Zor fusese construită în 2002, iar activitatea Coreei de Nord, ce dorea să o transforme într-un reactor nuclear, fusese declanșată în 2004. Se presupunea, la acea vreme, că pentru a o ascunde sirienii au încercat să dezvolte arme nucleare prin centrifugare, și nu sub forma unui reactor mare.
Proiectul secret, care era dezvoltat chiar sub monitorizarea sateliților israelieni și americani, era condus de Assad și un grup limitat de asociați ai săi, fapt de care Israelul a profitat mai târziu.
Conform jurnalistului de la Yedioth Ahronoth, Ronen Bergman, persoanele implicate în proiect mențineau legătura prin intermediul unor plicuri sigilate, transmise prin curieri, pentru a preveni posibilitatea de a fi descoperiți prin intermediul calculatoarelor sau internetului.
Dar informațiile primite de către Mossad în 2006 au înlăturat orice dubii: circa 10 imagini din interiorul clădirii arătau că era un reactor nuclear pe bază de plutoniu. Era localizat departe de orice comunitate numeroasă, la mai puțin de un km de Eufrat, la mijlocul distanței dintre granița iraniană și cea turcă. Imaginile arătau lucrători nord-coreeni, iar pentru oficialii serviciului israelian de informații clădirea părea a avea aceeași infrastructură ca reactorul nuclear Yongbyon, care fusese construit de Coreea de Nord cu decenii înainte.
La începutul lunii martie 2007, s-a semnalat faptul că directorul agenției de energie atomică a Siriei, Ibrahim Othman, a participat la o întâlnire a AIEA de la Viena, Austria. Într-una dintre zilele cât a durat conferința, a plecat din apartamentul în care stătea de ceva timp și – din motive necunoscute – și-ar fi uitat acolo calculatorul personal. Conform revistei The New Yorker, spioni ai Mossadului au pătruns în apartament, au copiat materialele găsite în laptop, au instalat un program de acces de la distanță la computer și au plecat. Israelul încă nu a confirmat oficial faptul că ar fi avut loc o astfel de operațiune.
Câteva zile mai târziu, șeful de atunci al Mossadului, Meir Dagan, a prezentat informațiile descoperite Prim-Ministrului Olmert. Acesta și-a amintit doctrina predecesorului său, Menachem Begin, cel care autorizase distrugerea unui alt reactor nuclear, în 1981, în Irak, și care, în rezumat, arăta că „Israelul nu va permite niciunui stat inamic, interesat să îl distrugă, deținerea de arme nucleare”.
Olmert a decis aproape instant că Israelul avea să atace locația cât mai repede posibil, înainte ca reactorul să intre în funcțiune și ca radiațiile sale să polueze zona și Eufratul. Operațiunea era pe cale să demareze.
Ezitările americanilor
În perioada respectivă, popularitatea lui Olmert era în scădere, ca urmare a celui de-Al Doilea Război Libanez. În încercarea de a rezolva problema pe cale diplomatică, purtase discuții cu liderii arabi și musulmani de-a lungul lunilor ce au precedat descoperirea reactorului.
Conform The New Yorker, în februarie 2007, s-a întâlnit la Ankara cu prim-ministrul Turciei de la acea vreme, Recep Tayyip Erdogan, și l-a rugat să încerce să afle dacă Assad ar fi dispus să inițieze discuții secrete cu Israelul. Dar reacția pozitivă a președintelui sirian a venit două luni mai târziu, după ce lui Olmert i se prezentaseră descoperirile cu privire la reactor și după ce începuseră deja discuțiile despre raid.
Olmert a început să împărtășească informațiile și să se consulte cu foștii prim-miniștri – Shimon Peres, înainte să devină președinte, Barak, înainte de a intra în coaliție, și Netanyahu, liderul opoziției. După ce a fost obținută informația, discuțiile lui Olmert pe această temă s-au mutat din „acvariul” expus al biroului prim-ministrului în reședința prim-ministrului, din Ierusalim, de pe strada Balfour.
Se întâlnea în fiecare vineri cu Amir Peretz, ministrul Apărării de la acea vreme (raidul a avut loc după ce Peretz demisionase și fusese înlocuit de Barak), cu Dagan, șeful Mossadului, cu Yuval Diskin, directorul Shin Bet, cu Ashkenazi, șeful Statului Major General, și cu Yadlin, șeful Informațiilor Militare. Persoanelor implicate li s-a cerut să semneze acorduri de confidențialitate.
Decizia de a ataca fusese deja luată, dar era neclar încă, la momentul respectiv, cine avea să participe la raid sau cine urma să îl execute. La mijlocul lui aprilie, s-a decis să fie informate SUA și să fie întrebată conducerea acestora dacă doresc să execute raidul sau dacă vor să participe la el. Amir Peretz a vorbit personal cu Secretarul Apărării, Robert Gates, care era într-o vizită în Israel.
Amir Peretz și Robert M.Gates la o conferință de presă în Tel Aviv, 2007
În același timp, Dagan a fost trimis la Washington cu doi dintre secretarii lui Olmert – Yoram Turbowicz și Shalom Turgeman –, pentru a-i ține la curent pe directorul CIA, Michael Hayden, Vicepreședintele Richard Chaney și Consilierul de Securitate Națională Stephen Hadley. Dagan le-a arătat imaginile reactorului și le-a citit uimirea pe chip.
Președintele Bush le-a dat oamenilor săi sarcina să verifice credibilitatea afirmațiilor Israelului. Avea încă proaspătă în minte situația jenantă dată de faptul că nu fuseseră găsite arme de distrugere în masă în Irak, în ciuda faptului că administrația sa susținuse în mod repetat acest fapt. CIA a desemnat o echipă specială pentru a studia problema. Fotografiile au fost comparate cu imagini din satelit ale clădirii siriene și au fost examinate de Agenția Națională de Informații Geospațiale și de experți nucleari. Echipa CIA a ajuns la concluzia că informațiile israeliene erau corecte. „Dacă nu este un reactor nuclear, atunci este o copie a unui reactor nuclear”, a afirmat o sursă americană.
Cu toate acestea, americanii erau încă nesiguri dacă trebuia acționat cumva și cum anume. Luând în considerare o mutare diplomatică, Consilierul de Securitate Națională Hadley a reunit un comitet care îi includea pe adjunctul său, Elliott Abrams, James Jeffery, expert în probleme ale Orientului Mijlociu din cadrul Departamentului de Stat, și pe Eric Edelman, secretarul lui Gates și fost ambasador al SUA în Turcia. Discuțiile ce au avut loc la întâlnirile lor nu au fost dezvăluite nimănui, emailurile lor au rămas confidențiale și li s-a interzis să scoată vreun document din Camera de Criză de la Casa Albă.
Unii dintre membrii comitetului erau sceptici cu privire la succesul unei posibile discuții diplomatice, afirmând că Assad ar încerca să tergiverseze pentru a pune în funcțiune reactorul. Însă nu își doreau ca SUA să fie implicate activ într-o operațiune militară. Câteva zile de marți consecutive, Hadley a reunit un for cu și mai mare vechime, care se opunea, la rândul său, unei operațiuni militare americane. „Fiecare administrație duce câte un război de prevenire cu o țară musulmană, iar această administrație a dus deja unul”, a spus cu amărăciune Gates la vremea respectivă.
Unul dintre motivele pentru care americanii se temeau de o operațiune militară era neîncrederea cu privire la abilitățile IDF, din punctul de vedere al celui de-Al Doilea Război Libanez, dar mai existau alte două motive importante. Primul ținea de opinia publică americană, care era oarecum sătulă de intervenții militare în Orientul Mijlociu, iar celălalt ținea de două inițiative internaționale conduse de Secretarul de Stat Condoleezza Rice și care puteau fi sabotate de un atac asupra reactorului sirian: discuțiile marilor puteri mondiale cu Coreea de Nord în ceea ce privește proiectul său nuclear și o conferință pentru pace în Orientul Mijlociu, care urma să fie ținută la Annapolis.
„Dacă voi nu atacați, o vom face noi!”
Pe data de 19 iunie 2007, Olmert i-a făcut o vizită lui Bush, pentru a discuta despre reactorul nuclear sirian. Cu două zile înainte, președintele american convocase o ședință cu consilierii săi. Conform celor de la Washington Post, Hayden l-a informat că reactorul din deșertul sirian era într-adevăr parte dintr-un program nuclear („nu putem găsi nicio altă utilitate pentru el”, a spus acesta), dar pentru că restul componentelor din program – precum puncte de îmbogățire – nu fuseseră descoperite, ceea ce aflaseră israelienii ar fi trebuit privit în continuare cu „nu prea multă încredere”.
Ehud Olmert și președintele George W Bush
Deși administrația a admis că reactorul ar fi putut intra în funcțiune în decursul următoarelor luni, Bush a considerat că lipsa unor dovezi neechivoce nu îi oferea justificarea publică și politică pentru a întreprinde o operațiune la mii de kilometri distanță de casă. În cadrul întâlnirii lor din 19 iunie, Olmert a încercat să îl convingă pe Bush de faptul că SUA ar trebui să conducă raidul asupra reactorului, susținând că o astfel de operațiune ar împușca doi iepuri dintr-o lovitură: le-ar permite americanilor să amintească lumii de regimul malefic al lui Assad și ar transmite un mesaj de descurajare pentru Iran în privința inițierii unui program nuclear. Acesta i-a comunicat clar lui Bush că dacă americanii nu vor ataca, o va face Israelul.
În memoriile sale, Bush a scris că îi spusese lui Olmert că nu putea să lanseze un atac asupra unui stat suveran, decât dacă organizațiile sale de informații îi comunicau clar că era implicată o armă nucleară. Dar în cadrul acelei întâlniri, i-a promis că îi va da un răspuns rapid în ceea ce privește acest aspect.
La 13 iulie, președintele american l-a sunat pe premierul israelian și i-a spus că dacă SUA ar fi dorit să bombardeze reactorul, administrația ar trebui să explice Congresului că informațiile veniseră de la Israel. Olmert, care era hotărât să mențină totul confidențial, nu a fost de acord. Elliott Abrams a dezvăluit mai târziu, într-un interviu cu Amnon Levy, pentru Channel 10, că Olmert ar fi replicat: „Dacă nu bombardați voi, o vom face noi. Asta este tot ce vă spun. Nu vreți să știți când sau cum”.
Bush a scris în memoriile sale că Olmert a fost dezamăgit de preferința SUA pentru diplomație. Olmert ar fi spus: „Un reactor nuclear într-o țară inamică este ceva ce atinge un punct foarte nevralgic al acestei țări”.
De-a lungul anilor, Israelul privise cum SUA ezitaseră în privința politicii de prevenire a armelor nucleare în Coreea de Nord și în Pakistan („prea devreme, prea devreme se transformase în… prea târziu”). Discuțiile diplomatice l-ar fi făcut pe Assad să își dea seama că fusese prins și apoi nu l-ar fi oprit nimic în a folosi armele anti-rachetă de lângă reactor sau chiar în a amplasa o grădiniță în apropierea acestuia.
Olmert se temea că acum, când SUA afirmaseră clar că nu vor participa la operațiunile miliare, orice reprezentant al oficialităților americane, care nu era de acord cu raidul ar fi putut încerca să saboteze operațiunea dând informații pe surse. Și-a exprimat îngrijorarea față de Bush, acesta i-a promis că americanii nu vor spune nimic, nu s-a opus operațiunii, iar Olmert a înțeles acest lucru ca pe un acord tacit.
Jurnalistul american care a declanșat raidul
Israelul a început să se pregătească pentru a ataca singur. IDF-ul a luat în considerare mai multe strategii posibile și până la urmă s-a decis utilizarea unui raid aerian.
În luna aceea, Barak l-a înlocuit pe Peretz ca ministru al Apărării, după ce primul pierduse șefia Partidului Laburiștilor. Barak era singura persoană implicată în pregătirile secrete care se exprimase că are dubii în privința urgenței acestei operațiuni. A declarat oficial că se temuse de represalii siriene și de încă un război în nord, dar, în culise, oponenții săi au susținut că sperase ca raportul Comisiei Winograd cu privire la Al Doilea Război Libanez să îi slăbească puterea lui Olmert și să ducă la demisia lui, pentru ca, ulterior, Barak să conducă operațiunile.
Israelul nu este lipsit de lupte politice subterane, însă nimic nu trece înaintea securității statului. Într-un interviu recent pentru Ynet, Ehud Barak a negat totul și a spus că a fost de la bun început de acord cu distrugerea reactorului.
Cine a condus operațiunile?
Teama lui Barak de război total în nord nu era nemotivată. Înainte de operațiunea de distrugere a reactorului, IDF a început să se pregătească pentru un război cu Siria. În vara lui 2007, forțele terestre au desfășurat exerciții și pregătiri doar în batalioane și brigade, pentru a nu ridica suspiciuni la Damasc. Doar câțiva gradați superiori știau care este adevăratul motiv pentru pregătiri.
La începutul lui septembrie însă, Cabinetul a realizat că trebuie să acționeze rapid. Conform datelor unui ofițer de informații de grad înalt, un jurnalist american pusese o întrebare purtătorului de cuvânt al Ambasadei Israelului din Washington: Israelul știa că Siria construia pe teritoriul său un reactor nuclear în scopuri militare?
Gabi Ashkenazi, Ehud Olmert si Ehud Barak în timpul unei vizite la Comandamentul de Nord, granița cu Siri, 2007.Foto: Moshe Milner/GPO/Flash90
Chiar dacă în cadrul Cabinetului se luase în considerare varianta amânării operațiunii, în acel moment opțiunea aceea nu mai era valabilă. O astfel de știre în media avea să îi dezvăluie lui Assad că fusese descoperit și îi dădea posibilitatea de a acționa.
La 5 septembrie, Cabinetul de Securitate a deliberat pentru ultima oară și a votat să le acorde lui Olmert, Barak și Livni puterea de decizie pentru a aproba manevrele militare și momentul raidului. Cu puțin timp înainte de miezul nopții, în aceeași zi, avioanele de luptă au decolat cu direcția Siria.
La scurt timp după ce avioanele s-au întors în Israel, Olmert l-a contactat pe Președintele Bush – care era într-o vizită în Australia în săptămâna aceea – și i-a spus: „Voiam doar să vă raportez faptul că un lucru care a existat, acum nu mai există. A fost un succes total”.
Prima imagine din satelit, care a ajuns în „arena” Kirya, în dimineața următoare, arăta ce anume era ascuns în clădirea pătrățoasă: reactorul fusese distrus și rupt pe jumătate, într-un mod ce îl făcea inutilizabil pe viitor.
Reziduurile de uraniu din sol
A doua zi, știrile siriene oficiale au raportat că avioane israeliene încălcaseră spațiul aerian al țării, dar că fuseseră izgonite după ce lansaseră muniție într-o zonă de deșert, fără să fi făcut victime sau pagube materiale.
Trei săptămâni mai târziu, Assad a dat un interviu pentru BBC și a spus că avioanele de luptă israeliene atacaseră o clădire militară neutilizată și că Damascul „își rezerva dreptul la represalii”. Ambasadorul sirian la Națiunile Unite, Bashar Ja’afari, a insistat asupra faptului că nu fusese bombardat nimic în Siria și că avioanele israeliene fuseseră „întâmpinate de tirul forțelor noastre aeriene” și forțate să își abandoneze muniția și rezervele de combustibil.
Citește și GENERAL ISRAELIAN:LUMEA NU MAI ARE LIDERI ADEVĂRAȚI
Israelul l-a ajutat pe Assad să nege și a depus eforturi să nu se facă declarații publice privind această temă. Olmert însuși a zburat la Moscova pentru a-l informa pe Vladimir Putin, care deja de atunci avea legături strânse cu Assad.
Statele Unite aproape că au dat de gol Israelul ca fiind țara responsabilă de distrugerea reactorului, când Vicepreședintele Cheney, care era nerăbdător să prezinte lumii rolul Coreei de Nord în proiectul nuclear al lui Assad, a susținut desecretizarea. Dar Condoleezza Rice, dorind să mențină discuțiile diplomatice despre pace la nivel mondial și cu Pyongyangul, a insistat să respecte solicitarea lui Olmert cu privire la discreție.
Jocul negărilor de ambele părți a mai durat multe luni. Assad a respins cererile repetate ale AIEA de a vizita locația bombardamentului, după care a permis accesul la locație, în iunie 2008, unui grup de observatori internaționali. Aceștia au găsit la fața locului urme de materiale radioactive, dar Siria a pretins că erau urmele atacului israelian. A mai trecut încă un an înainte ca o investigație oficială AIEA să ajungă la concluzia că locația avea urme similare cu ale unui reactor nuclear.
În 2013, rețeaua Al Jazeera a publicat ceea ce s-a dovedit a fi o documentație de la locația clădirii, după ce fusese cucerită de Armata Siriei Libere (rebeli considerați relativ moderați) de la regimul lui Assad. Conform acestui raport, nu s-au găsit urme care ar fi indicat existența unui reactor nuclear, dar s-ar fi găsit acolo rachete Scud de rază lungă. De atunci, zona a fost sub controlul diferitelor forțe și organizații care se luptă în războiul civil sirian. Trei dintre aceste forțe au fost implicate în lupte în acea zonă în lunile recente: armata regimului Assad, organizația Statul Islamic (ISIS) și kurzii conduși de Forțele Siriene Democrate, susținute de către SUA.
Observatorul Siriei pentru Drepturile Omului a raportat recent că forțe din consiliul militar al Deir ez-Zor reușiseră, în cooperare cu forțele kurde, să preia controlul asupra satului Al-Khobar Jazira, nu departe de reactor.
Însă de atunci, armata lui Assad a reușit să recâștige posesiunea asupra unor părți semnificative din zona Deir ez-Zor, care fusese în principal sub conducere ISIS înainte să înceapă decăderea sa. La un deceniu de când reactorul a fost distrus, operațiunea pare mai relevantă ca niciodată.
Este una dintre operațiunile prin care Israel a rescris istoria lumii. Nu prin a porni războaie, cum au făcut-o alte țări, ci prin a le evita!
Articole Similare
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
