Avem un deficit bugetar. Ce facem cu el?

Oată cu ultima rectificare bugetară promovată de noul guvern liberal, a apărut și poza reală a economiei românești: anul 2019 se încheie cu un deficit bugetar de 4,4% din PIB.

Un demers onest și transparent, de natură să prezinte o realitate nefardată, fără a mai proceda la „rostogolirea” tacită și artificială a cheltuielilor de la un an la altul.

Soluțiile de finanțare, mai costisitoare

În acest context, zilele trecute, prestigioasa agenție de rating Standard & Poor’s a revizuit perspectiva României de la stabilă la negativă, echivalând practic cu o invitație la precauție și la prudență în a investi in România, adresată în special investitorilor nerezidenți.

În mod cert, soluțiile de finanțare vor fi mai greu de identificat și de accesat și, oricum, mai costisitoare. Acest fapt, coroborat cu nivelul deficitului de cont curent extern cu care se va închide anul 2019 (în raport de care nu avem deloc motive de optimism, având în vedere evoluția acestuia pe parcursul anului 2019), va conduce – în opinia mea – la tendințe inflaționiste și la devalorizarea leului în raport de monedele convertibile.

Amplitudinea în sine (mai mare sau mai mică) a fenomenelor respective este discutabilă și depinde și de cum se va acționa în continuare, la nivelul agregat al politicilor fiscal-bugetare și monetare.

Dacă tot am aflat unde suntem și de unde pornim, întrebarea este ce e de făcut începând de anul viitor.

Din păcate, se merge în continuare pe ideea justificării deficitului bugetar sub pretextul că bănuții la buget sunt puțini și nevoile mari.

Poate ar fi bine ca, mai întâi, să se analizeze modul de utilizare și de alocare a resurselor financiare publice, prioritizarea acestora și urmărirea atingerii țintelor de eficiență economică și de utilitate socială ca urmare a angajării lor. Numai după ce eliminăm din calcul cheltuielile inutile și pe cele frauduloase, supraevaluate putem aprecia cu obiectivitate dacă resursele bugetului general consolidat sunt sau nu suficiente. Și tot atunci vom putea stabili și dacă lipsesc bani pe partea de venituri sau dacă sunt bani în plus pe partea de cheltuieli.

Îmi place să cred că actuala guvernare liberală va avea în vedere identificarea și eliminarea funcțiilor birocratice guvernamentale lipsite de utilitate, dar consumatoare de resurse financiare publice (conform accepțiunii statului minimal, promovată de Milton Friedman sau Friederich Hayek).

Totuși, cu surprindere am constatat că, la ultima rectificare bugetară din 2019, nu s-a mers prea mult pe ideea diminuării cheltuielilor, dimpotrivă; dacă pot accepta asta pentru anul 2019 (deoarece nu poți promova o consolidare fiscal – bugetară obiectivă pe ultimele 2 luni din an și doar pe baza unei analize sumare) mă aștept ca situația să se schimbe odată cu bugetul aferent anului 2020.

Deși nu am găsit, până în prezent, o formă publicată a proiectului de buget pe anul 2020 (înțeleg, din mass media, că o primă formă a acestuia va fi dezbătută în sedința de guvern de astăzi, 13 decembrie 2019), așteptările s-ar putea însă să nu fie confirmate, deoarece Legea plafoanelor bugetare (pe care Guvernul tocmai și-a asumat răspunderea) stabilește un deficit bugetar de 3,6% din PIB în 2020 și de 3,34% în 2021.

Revoluția fiscală din 2020

Niciodată mediul de afaceri nu va putea oferi către buget atâtea impozite și taxe pe cât își propune să cheltuie autoritatea publică. Spun asta în condițiile în care ritmul de creștere al veniturilor curente de natură fiscală a fost (atenție – în termeni reali, nu nominali) cel puțin la nivelul ritmului de creștere economică (cifrele finale privind execuția bugetară pe 2019 cred că vor confirma această realitate). Atâta doar că acest ritm de creștere nu a putut ține pasul cu ritmul de creștere al cheltuielilor.

Până acum s-a mers pe ideea de creștere a nivelului cheltuielilor și „forțarea” veniturilor să crească în contrapartidă (fie și numai din pix) pentru a susține și a justifica (din păcate, pe hârtie, în statistici) aceste cheltuieli. Mi-ar plăcea ca actuala guvernare să schimbe această paradigma.

Că tot este vehiculată mediatic ipoteza unei crize economice, mă gândesc să o așteptăm cu o reducere de impozite. Da, să începem anul 2020 cu o noua „revoluție fiscală”, dacă tot am avut câte una la începutul anilor 2018 (prin mutarea contribuțiilor sociale de la angajator la angajat) și 2019 (prin celebra OUG nr. 114). Desigur, și ritmul de scădere al cheltuielilor să fie mai mare decât ritmul de scădere al veniturilor, după atâția ani în care ritmul de creștere al cheltuielilor a fost superior ritmului de creștere al veniturilor.

Să adaptăm astfel principiile politicii economice intervenționiste promovate de John Keyness la măsuri economice de dreapta; adică să influențăm creșterea cererii agregate, dar nu pe partea guvernamentală, ci din sectorul privat, ca efect natural al reducerii de impozite. Va funcționa?!? Părerea mea este că da, iar economia se poate autoregla chiar în condiții de criză. Chiar cred că factorul de multiplicare al cheltuielilor din mediul privat îl poate substitui cu succes pe cel al cheltuielilor publice. Cu o mențiune însă: în condițiile reducerii drastice a tuturor cheltuielilor bugetare care nu aduc plusvaloare în societate (și nu mă refer numai la cea economică, direct cuantificabilă, ci și la cea socială, educațională etc.). În sprijinul acestei teorii, voi veni în continuare și cu exemple concrete în acest sens.

Spre exemplu, o măsură de reducere a fiscalității ar putea fi (am susținut acest fapt cu mai multe ocazii) introducerea unui sistem de impozitare a profitului în cote regresive. Practic, cu cât se obține un profit mai mare, cu atât cota de impozitare să fie mai mică (evident, pe tranșe ale profiturilor).

Astfel, se încurajează fenomenul de scoatere la suprafață a bazelor impozabile ale profiturilor și de declarare voluntară ale acestora. În acest sens, trebuie analizat nivelul profitului de la care apare tentația și posibilitatea externalizării acestuia prin intermediul mecanismelor off- shore și stabilirea unei sarcini fiscale care să facă neatractivă această externalizare (analizată corelativ și cu remunerarea riscurilor asociate).

La o primă vedere, propunerea poate suna chiar revoltător, putând fi aduse în discuție argumente proletare de genul „adică tot ăia bogați să nu plătească”. Dacă tot au fost înfierate multinaționalele că își transferă profiturile (în opinia mea, prin discursuri politicianiste, lipsite de consistență, deoarece trebuie analizat concret, cu legea în față, fiecare caz în parte și nu la modul generic) și nu putem dovedi ce texte de lege încalcă (ca să le putem și sancționa și să aducem bani la buget), nu este oare mai bine – pragmatic vorbind – să le creăm condiții atractive pentru a-și transfera profiturile în România ?!?

Da, știu că există directive europene anti-abuz și de denunțare a schemelor de planificare fiscală agresivă, dar cred că merită efortul unei analize privind pragurile și cotele pe care putem merge în acest sens, pentru a rămâne în interiorul marjele de libertate de acțiune pe care le conferă directivele europene și cele OECD în domeniu. În acest context, recunosc că aplicarea cotelor reduse de impozitare pe tranșe ale profiturilor ar putea fi gândită și condiționată în raport și de un număr minim al salariaților firmelor, pentru a încuraja astfel efectiv investițiile directe, productive și care aduc plus valoare și nu pe cele speculative.

De partea cealaltă, privind reducerea cheltuielilor, aș propune ca transferurile consolidate către unitățile administrativ teritoriale, în cazul rectificărilor bugetare, să opereze doar în cazuri limitative prevăzute explicit de cadrul normativ – spre exemplu, pentru asigurarea co-finanțării necesare în cazul accesării de fonduri europene nerambursabile. Problema unei unități administrativ teritoriale că nu se încadrează în bugetul inițial și nu mai are bani nici măcar de salarii până la sfârșitul anului nu trebuie să fie decât problema strict a acelei entități. Că poate așa se va ajunge și la concluzia privind necesitatea comasării a unora dintre ele. Sigur, ar fi foarte, foarte multe de spus privind posibilitățile de reducere în privința cheltuielilor  – cel mai elocvent exemplu putând fi o standardizare a costurilor raportat la atribuțiunile specifice, în raport de fiecare sector de activitate.

Bunăstare prin politicile publice

Spre exemplu, se poate gândi un sistem prin care să stabilesc că o unitate teritorială a ANAF -ului mă poate costa x lei, pentru a aduce venituri curente de natură fiscală de y lei.

Corelativ, se impune însă și o analiză comparativă privind raportul dintre sumele încasate ca urmare a conformării voluntare (pentru care nu-ți trebuie decât un sistem informatic funcțional) și debitele fiscale (principale sau accesorii) atrase suplimentar (ca urmare a inspecției fiscale sau a măsurilor de executare silită), raportat, evident, și la numărul de contribuabili care intră în administrarea sa.

În urma unei astfel de analize, este posibil ca unele să nu-și mai justifice eficiența, cum la fel de bine este posibil să apară necesitatea înființării unora noi. Pe de altă parte, dacă stabilesc că o unitate administrativ-teritorială poate consuma într-un an x lei (mă refer la transferuri consolidate, fără a lua în calcul veniturile din impozitele locale) pentru a servi un număr standardizat de y cetățeni, cele care se află peste această medie nu cred că-și mai justifică rațiunea de a exista. Desigur, nuanțele sunt mai complexe și parametrii care trebuie luați în calcul mai numeroși, dar am simplificat pentru exemplificare.

De asemenea, mai este vorba și de creșterea salariilor din sectorul bugetar și a pensiilor, dar discuția este mult prea amplă pentru a putea fi rezumată în câteva rânduri.

Referitor la costurile salariale din sistemul bugetar, în opinia mea, problema nu este nici măcar nivelul în sine al salariului, ci numărul, competențele și pregătirea celor care lucrează în sistemul bugetar. Sunt de acord să dai salarii bune în sectorul bugetar, celor care muncesc și își fac treaba, dar nu pot fi de acord ca acest sistem bugetar să fie “o gaură neagră” care „înghite” pilele și incompetenții, pe niște salarii generoase.

De aceea cred că se impune un audit riguros și obiectiv privind organigrama și atribuțiunile salariaților din sectorul bugetar, conform fișei postului, coroborate cu studiile și competențele fiecăruia (raportat și la domeniul în care lucrează), pentru a vedea, punctual, dacă există astfel de situații. 

În concluzie, e frumos să distribui bunăstare, prin intermediul politicilor publice promovate. Dar, mai întâi, trebuie să creezi această bunăstare. Statul bunăstării (așa numitul „welfare state”) nu poate exista ca atare, de la sine, ci poate fi doar o consecință sau un efect al unei democrații consolidate și al unei economii reale funcționale și competitive, atractivă din punct de vedere investițional și stabilă la nivelul indicatorilor macroeconomici, care să-ți permită să faci asta.