Barack Obama va amâna recunoaşterea statului palestinian

Vineri, 23 septembrie, ar fi trebuit să fie „ziua cea mare” pentru palestinieni, dar blocajul existent în negocierile cu Israelul va torpila orice iniţiativă de reccunoaştere a Palestinei de către Adunarea Generală ONU.

Aflat în situaţia imposibilă de a balansa între loialitatea faţă de Israel şi promisiunile făcute anul trecut palestinienilor, preşedintele american a ales o tactică mai prudentă şi se va opune pe moment (chiar şi prin folosirea dreptului de veto) acceptării statului palestinian.

Discuţiile dificile dintre israelieni şi palestinieni par să fi intrat într-un impas pe care Mahmud Abbas (liderul Autorităţii Palestiniene) vrea să-l depăşească în mod brutal prin „tăierea nodului gordian”, prin obţinerea recunoaşterii Adunării generale a ONU, un pas extrem de riscant pentru stabilitatea unei zone cu potenţial exploziv major. Problemele enorme pe care le au cele două entităţi (una recunoscută, Israelul, şi cealaltă nerecunoscută, Palestina) nu au fost încă rezolvate şi fără acestea orice declarare unilaterală a independenţei poate inflama şi mai mult situaţia. New York Times opinează că „Statele Unite şi aliaţii săi trebuie să fie gata să preseze atât Israelul cât şi pe Palestinieni. Căci, după luni întregi de discuţii, aşa numitul Cvartet (SUA, Rusia, ONU şi UE) nu a ajuns la un acord palpabil asupra unor principii de negociere asupra graniţelor, securităţii regionale, a problemei refugiaţilor sau a stautului Ierusalimului”.

Prin anunţarea unui eventual veto în Consiliul de Securitate, preşedintele american îşi asumă un risc personal în relaţia cu Orientul Mijlociu, dar este practic unica variantă de lucru pe care o are la dispoziţie. Acceptarea micului şantaj la care este supus de către Mahmud Abbas nu ar face decât să piardă credibilitatea în ochii Israelului, o credibilitate mult mai importantă decât ar părea la prima vedere. Căci nu este vorba doar de interesele americane în zonă pe care le protejează de atâţia ani Israelul, ci de distrugerea echilibrul fragil al forţelor în Orientul Mijlociu, mai ales în lumina anului de foc prin care au trecut mai toate statele musulmane (cu excepţia notabilă a Iranului).

Este greu de previzionat cum se va comporta statul palestinian pe scena politică internaţională. Va avea un comportament moderat pe plan extern şi va construi un stat laic sau va permite crearea unui stat islamist, cu reacţii impredictibile în relaţia cu Occidentul. Va accepta acesta o co-existenţă paşnică cu Israelul sau va începe  imediat o ofensivă împotriva statului evreu, de această dată cu legitimitatea unui stat suveran  şi independent ? Se va lăsa acest nou stat atras în sfera de influenţă iraniană (aşa cum ar dori-o Mahmud Ahmadinejad!), va gravita în sfera saudită, în cea siriană (aşa cum deja pretind unele voci politice de la Damasc) sau îşi va construi un parteneriat solid cu Occidentul (un scenariu utopic, am spune noi)?

Toate acceste dileme pe care le are comunitatea internaţională sunt  şi mai mult întărite de permanentele declaraţii evazive ale palestinienilor pe aceste teme. Autoritatea Palestiniană se concentrează mai ales pe aspectele tehnice ale creării propriului stat (terenuri, oraşe, Ierusalimul, refugiaţii, accesul la resurse etc), evitând însă să ofere nişte clarificări clare la aceste întrebări pe care Israelul le aşează  în fruntea listei.

Cine oferă garanţiile de securitate ?

Este clar că finalmente SUA şi partenerii săi vor trebui să emită nişte principii clare şi fără echivoc referitoare la spinoasa problemă palestiniană. Iar acestea nu trebuie să fie cantonate doar în sfera teoriei, ci trebuie să conţină date clare de punere în practică, dar  şi termene limită pentru recunoaşterea statului palestinian. Devine din ce în ce mai clar că principala întrebare nu este „dacă” Palestina va fi recunoscută, ci „când” va fi făcut acest lucru. Propunerile la care ne refeream ar trebui să fie ferm susţinute nu numai de către Consiliul de Securitate, dar şi de către Liga Arabă. Ori, în condiţiile profundei crize arabe izbucnite în 2011 peste tot în Maghreb şi Orientul Mijlociu, este puţin probabil ca Liga Arabă să îşi asume această responsabilitate.

Cea mai gravă problemă rămâne însă problema lipsei totale de încredere nu numai între politicienii celor două popoare, ci şi între popoare ca atare. Deceniile de lupte dintre cele două părţi au cimentat o atmoseferă de descurajare a dialogului şi un sentiment acut de respingere a celeilalte părţi. Soluţiile pe care „Cvartetul” le va propune (dacă le va identifica !) vor trebui acceptate de ambele părţi. Din nefericire este puţin probabil, atâta timp cât multe din statele musulmane neagă în mod public dreptul Israelului de a exista ca stat.

Raportorul special al ONU pentru drepturile omului în teritoriile palestiniene, Richard Falk, făcea apel joi (22 septembrie) la statele membre ale  de a recunoaşte Palestina şi i-a cerut Israelului ”să asculte voinţa poporului palestinian”. Dincolo de mesajul emoţionant, ce îngrijorează nu este această „voce a poporului”, ci vocea politicienilor  arabi care nu doresc să renunţe la logica distrugerii statului Israel.

Iar ceea ce cere comunitatea occidentală de la palestinieni, adică recunoaşterea în schimbul abţinerii de la orice gesturi viitoare împotriva Israelului, pare foarte improbabil să se întâmple. Autoritatea Palestiniană nici nu doreşte şi nici nu poate să promită asemenea garanţii. Şi cel mai bun exemplu este tocmai discursul ţinut de liderul iranian, Mahmud Ahmadinejad, chiar astăzi în faţa Adunării generale, discrus în care a reiterat aceleaşi acuzaţii la adresa americanilor, Occidentului şi evreilor. Un discurs care face orice numai să sprijine realmente cauza palestinană nu.

Soluţia de amânare aleasă de către preşedintele  american pare să fie singura variantă posibilă. Atâta timp cât niciuna dintre părţi nu este dispusă la concesii majore, dar şi la oferirea de garanţii de securitate, statul palestinian va fi doar o utopie