Basarabia la răscruce

Cu o clasă politică neexperimentată, aplecată mereu spre compromisul politico-etnic, nerăbdătoare mai mult să controleze economia decât politica statului, Republica Moldova alunecă ferm spre o nouă restauraţie a regimului pro-moscovit. Paradoxal, dar nici populaţiei năucite de deceniile de propagandă nu pare să-i displacă revenirea la un regim autoritar al partidului prosovietic al lui Voronin.

Dacă nu ar demonstra întreaga profunzime a propagandei sovietice, episodul în care sătenii dintr-un sat basarabean cereau, la sfârşitul lunii septembrie, repunerea pe soclu a statuii locale a lui V.I.Lenin ar fi subiect de can-can. Şi totuşi, realitatea Republicii Moldova cam aşa arată. Populaţia nu mai are răbdare cu partidele „democratice” şi vrea rezultate concrete, de azi pe mâine. În asta rezidă şi întreaga mentalitate impusă de deceniile de ocupaţie fizică şi psihică a ruşilor în Basarabia: totalitarismul poate face să se întâmple orice „peste noapte”, pe când democraţiei îi trebuie mulţi ani şi nişte lideri vizionari ca să facă acelaşi lucru. Ce-l interesează pe săteanul din Cotova (raionul Drochia) că Moscova jubilează la fiecare asemenea „lucrare”? Mai bine spus, ce-l interesează pe cetăţeanul din Drochia de problemele geopolitice? Pe el îl interesează cine-i va plăti mâine pensia şi salariul! De conotaţii etnice şi/sau politice el nu este interesat. Cetăţeanul comun din Republica Moldova are grija propriei familii şi mai apoi grija unui stat care nu-şi merită liderii democratici.

Conştiinţa politică a moldovenilor basarabeni a fost erodată până la dispariţie şi, în 2011, oricine le promite plata pensiilor şi salariilor (nu mărirea lor, ci simplul fapt de a fi plătite) şi mai alocă nişte cupoane de motorină ieftină poate fi sigur că va fi votat la alegerile următoare. Mai mult decât atât, din ce în ce mai mulţi cetăţeni regretă dispariţia Uniunii Sovietice, pentru simplul motiv că memoria de scurtă durată, cea care atinge doar ultimele două decenii ale regimului sovietic, înregistrează siguranţa locurilor de muncă, salariile garantate, repartiţiile de locuinţe şi relativa stabilitate economică.

Trei partide pro-europene care nu ştiu ce înseamnă Europa

De peste doi ani, forţele de la Chişinău care se opun comuniştilor nu reuşesc să dea cetăţenilor moldoveni o guvernare coerentă, nu reuşesc să aleagă un preşedinte şi alunecă din ce mai mult pe panta care duce spre o restauraţie deplină a influenţei Moscovei. Partidele politice de la  Chişinău au de făcut faţă unei situaţii deloc uşoare, chiar şi pentru multe din partidele din statele cu democraţii consolidate: dublul discurs. Propriile interese de afaceri, interesele particulare ale fiecăruia dintre liderii celor trei partide, dar şi apetenţa pentru un populism ieftin au făcut ca Alianţa pentru Integrare Europeană să fie la un pas de disoluţie.

Marian Lupu vrea să fie preşedinte „moldovean-politic”, cu bune relaţii cu Moscova, să fie şi acceptat de către Bucureşti ca român, dar să nu-şi pericliteze nici relaţiile de afaceri cu conglomeratele financiare moscovite. Vladimir Filat vrea să joace un rol băsescian, să fie şi premier, dar şi preşedinte, să dirijeze şi viaţa economică a Republicii, dar să aibă şi susţinerea PCRM în Parlament, în timp ce pentru urechile populaţiei româneşti cere „retragerea militarilor ruşi din Transnistria”. Mihai Ghimpu, singurul naiv din această triadă, ar vrea să mute Bucureştiul la Chişinău şi să aducă toţi cetăţenii din Republica Moldova în România, dar să nu piardă controlul Primăriei Chişinăului prin nepotul său, Dorin Chirtoacă.

Cele trei partide componente ale Alianţei pentru Integrare Europeană (Partidul Liberal, Partidul Liberal Democrat şi Partidul Democrat) par să-şi urmărească doar propria agendă politică compusă în mare parte din 3 obiective: alegerea preşedintelui, numirea primului ministru şi ocuparea funcţiilor cu relevanţă economică. Cu asemenea obiective, comuniştilor nu le-a fost greu să torpileze permanent alegerea preşedintelui (acesta se alege cu voturile a două treimi dintr-un Parlament de 101 parlamentari în care comuniştii au 40 de locuri) şi, mai mult decât atât, nu le-a fost greu să introducă teme false de discuţii sau să insereze conflicte în interiorul Alianţei.

Toate cele trei partide au clamat, încă din 2009, faptul că sunt pro-europene, că doresc integrarea în Europa, că doresc performanţă economică, dar că, în acelaşi timp, doresc şi relaţii privilegiate cu Moscova. Un non-sens politic, am putea spune noi, atâta timp cât tocmai Moscovei îi displace orice „integrare europeană” şi orice „perfomanţă economică” care nu este legată de interesele giganţilor industriali ruşi.

Incapabilă să genereze o politică economică coerentă, bazându-se în politica externă exclusiv pe promisiunile unui Parteneriat Estic mort înainte de a se naşte şi pe demagogia unui preşedinte român care nici el nu înţelege prea bine resorturile politicii ruseşti, Alianţa pentru Integrare Europeană a fost o victimă sigură pentru vechii activişti de partid sovietici.

Răul pe care această alianţă  l-a făcut propriilor cetăţeni este că a lăsat să se înţeleagă că va veni o perioadă în care va „curge lapte şi miere”, că regimul de vize europene va fi desfiinţat (adevărata problemă a cetăţenilor moldoveni!) şi că Republica Moldova va beneficia de nenumărate fonduri din partea U.E.  Iar comuniştii n-au avut decât să aştepte topirea treptată a acestor promisiuni, cu concursul discret al Moscovei care a ştiut când şi unde să „pună  presiune” pe economia Republicii Moldova, astfel încât veniturile din exporturi (majoritar către Federaţia Rusă) să scadă dramatic, gazele să nu mai aibă presiunea necesară în toiul iernii sau să se scumpească taman în perioada sărbătorilor de iarnă.

România – eterna sperietoare

Vladimir Voronin, liderul de necontestat al comuniştilor pare să trăiască o nouă „primăvară politică”, mai ales odată cu lămurirea succesiunii puterii la Moscova. Comuniştii au ştiut să lege în mod inteligent orice mică ruptură în relaţiile economice cu Rusia de fenomenul „românizării”, alegând să propage un mesaj insidios: „Rusia ne dă gaze, România ce ne dă?”

Şi, oricât ar părea de absurd, tocmai România, prin non-acţiunea ministerului nostru de externe, dar mai ales prin declaraţiile nefericite ale preşedintelui au alimentat propaganda comunistă, care nu militează neapărat pentru un regim etatist al economiei, ci pentru o rupere completă de influenţa românească şi reintrarea, cu surle şi trâmbiţe,  în noua eră politică rusească definită de Vladimir Putin la ultimul congres al Partidului „Rusia Unită”.

Discursul politic al comuniştilor este extrem de simplu: nu ne trebuie Europa, căci feciorii voştri nu lucrează mai mult în Europa decât în Rusia, România vrea să ne cucerească podgoriile lui Ştefan cel Mare, „dacă vin românii”, o să fiţi bătuţi la fel cum i-au bătut jandarmii români pe bunicii voştri, Transnistria o să fie recunoscută de către Moscova, teritoriul Găgăuz o să-şi declare independenţa, Ucraina o să închidă fluxul de bani dinspre băncile austriece de la Odessa către Chişinău, iar gazele o să se scumpească. Un discurs destul de calm, dar percutant, căruia liderii AIE nu au nimic să-i opună decât propriile lor orgolii şi propria lor neputinţă de a vedea în viitor.

PCRM pune deja condiţii la Chişinău, nu mai vrea negocieri cu conglomeratul politic AIE, ci doar cu cele trei partide în mod separat. De fapt, doar cu PL şi PLDM, căci PD-ul lui Marian Lupu este privit ca un partid de „trădători” (toţi provenind din PCRM). Iar conducerea politică de la Chişinău a acceptat acest şantaj.

După doar doi ani de conducere „democratică”, democraţia din Republica Moldova şi-a atins limitele. Partidele politice au preferat să-şi împartă funcţii şi contracte economice, în loc să pornească o campanie reală de conştientizare a populaţiei. AIE va fi forţat până la urmă să declanşeze alegerile anticipate în lipsa unui consens parlamentar pentru alegerea preşedintelui sau să accepte candidatura unui comunist la funcţia supremă în stat. Toate eforturile se vor fi dovedit zadarnice, în lipsa unei clase politice realiste. De aceea, nu este exclus să avem parte de  un scenariu politic care să impună o nouă răcire a relaţiilor cu Bucureştiul, ca o condiţie pentru liniştirea apelor la Chişinău, mai ales că nici Bucureştiul nu a excelat, din 2009 încoace, într-o politică matură faţă de Republica Moldova.