Catalonia, independenţă, da, nu şi de ce

Au fost prezentate ca un fel de plebiscit asupra posibiliei sau/şi viitoarei independenţe a Cataloniei ca stat independent de cel spaniol. Alegerile au avut ca rezultat victoria partidelor care reprezentau poziţii pro-independenţă, astfel că învingătorii vorbesc de iniţierea unui proces destinat disocierii de Spania imediat şi care ar trebui să conducă în câţiva ani la naşterea unei noi naţiuni în lume.

Cum s-a ajuns la această situaţie? Din afară, pentru mulţi, Spania este – simplificând – o ţară asociată zilelor festive şi în care se merge în vacanţă. O tânără democraţie ieşită din cenuşa lungii perioade de dictatură a lui Franco. Ce determină deci o regiune anume să voteze disocierea de restul statului? Există două feluri de motive: economice şi istorice.

Dată fiind condiţia mea de cetăţean spaniol ce a locuit, studiat şi lucrat atât în Madrid, cât şi în Catalonia, şi vorbind limba ambelor regiuni (un lucru deloc minor, după cum vom vedea), pot explica ambii factori.

Ce trebuie să ştim în primul rând despre Catalonia? Că are o limbă proprie, catalana, diferită de spaniolă, sau aşa cum ar trebui de fapt să o numim, castiliană. Ambele sunt limbi latine şi au deci multe cuvinte comune, dar catalana se găseşte, având în vedere poziţionarea geografică sau legăturile istorice, mai aproape de franceză sau de italiană decât de castiliană. Se calculează că totalul vorbitorilor de catalană este de unsprezece sau douăsprezece milioane de persoane în statul spaniol, pe un teritoriu, cornişa mediteraneană, care presupune opt sute de km, de la Perpignan, actualmente în Franţa, până în Alicante. Într-un fel este asemenea Portugaliei, de partea cealaltă a Spaniei.

Imprimarea de cărţi sau studierea catalanei în şcoli a fost interzisă încă din 1715 după pierderea războiului Succesiunii, care i-a opus pe Burboni şi pe Habsburgi. Victoria finală a candidatului francez a presupus importarea modelului centralist francez în detrimentul modelului federalist austriac. Astfel, o limbă cu tradiţia literară, şi care fusese folosită în administraţie, de exemplu, a fost proscrisă de pe o zi pe alta. Această interzicere oficială a limbii catalane a durat din acel 1715 până în 1978, când, după moartea dictatorului Franco, se scrie o constituţie care depenalizează editarea ei şi folosirea oficială. Faptul că după secole de interzicere a limbii catalane ea este încă vorbită de milioane de persoane înseamnă că are o importantă valoare simbolică pentru cei care o folosesc. Chiar dacă se cunoaşte şi se vorbeşte şi castiliana în Catalonia, locuitorii ei încă apreciază catalana. Acesta este un factor care cântăreşte prea puţin în Spania. Puţini ştiu că practic ansamblul vorbitorilor de catalană la nivel statal este de unul la patru. Orice canadian ştie că în Quebec se vorbeşte franceza, ca să nu mai vorbim de cazul elveţian, dar cei mai mulţi oameni din regiunile din Spania unde castiliana este limbă maternă ignoră câţi oameni vorbesc catalană în alte regiuni.

La nivel economic vedem de asemenea că sunt divergenţe. Madridul, precum şi restul teritoriului naţional majoritar, cu excepţia Ţării Bascilor, s-a dezvoltat mai târziu. Spania intră în secolul XX aflându-se cu mulţi paşi în urma altor state din Europa. În timp ce Spanaia se afla în mijlocul războaielor coloniale, Europa se ocupa cu Revoluţia Industrială. Poate din cauza apropierii geografice a teritoriului catalan sau al spiritului întreprinzător, această regiune s-a industrializat, spre deosebire de celelalte regiuni naţionale, de la început. S-a creat astfel un fel de opoziţie între un centru agricol şi administrativ (şi vorbitor de castiliană) faţă de o regiune catalană industrializată şi exportatoare.

Catalonia a văzut în ultimele decenii cum se încerca o diminuare a atribuţiilor guvernului său recent recuperat precum şi cum anumite ziare sau mijloace de comunicare conservatoare care încă visau la o Spanie imperială şi vorbitoare doar de castiliană încercau să o pună într-o lumină proastă. Este un şoc al personalităţilor şi limbilor.

Cel mai probabil, victoria poziţiilor pro-independenţă la alegerile din 27 septembrie nu va duce la o independenţă a Cataloniei ci la o poziţie întărită la negocierile viitoare, cu cineva mai deschis la schimbări de tip federalist sau cote mai ridicate de autoguvernare decât cele pe care este dispus să le conceadă guvernul conservatorului Partid Popular al lui Mariano Rajoy.

Lluis Alemany Giner este profesor de limba spaniolă la Braşov.