Ce mai pregătește Guvernul: înregistrările făcute de SRI și certificatele ORNISS vor influența dosarele penale. Prof. Radu Chiriță: Justiția secretă e justiția abuzului

Un fapt de o gravitate extremă, revenirea în forță a serviciilor de informații în justiție, se pregătește prin Proiectul de Lege pentru modificarea și completarea Legii 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative, aflat pe masa Guvernului și în drum spre Parlament. Q Magazine a consultat mai mulți avocați, întrucât noile modificări, dacă vor fi adoptate ca atare, vor împiedica dreptul avocaților care nu au certificat ORNISS (adică acces la informații clasificate) să își apere clienții, alternativa fiind ca judecătorul să le pună un avocat din oficiu care are acest certificat.

• Roman Gofman a devenit noul director al Mossad. Netanyahu: Ridică-te și strălucește!
• Prof. Mariana Badea revine cu „Bumerang de manele… lingvistice”
• Generalul Gheorghiță Vlad: Resping toate acuzațiile! Nu pot ignora faptul că afectarea imaginii conducerii instituției Statului Major al Apărării într-un asemenea moment produce efecte care depășesc persoana mea
• Sindicaliștii din TVR amenință cu greva generală. Adriana Săftoiu, acuzată că dorește eliminarea drepturilor angajaților
• Ștefan Avrămescu, AUR: Atâta vreme cât nu suntem parte a unui guvern, nu înţelegem de ce să-l votăm

Potrivit noului proiect, după articolul 139 se introduce un nou articol, art. 139 indice 1, cu următorul cuprins:

„Art. 139 indice 1. Înregistrările obținute din activități specifice culegerii de informații

(1) Înregistrările rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal (…)”

Această viitoare dispoziție procedurală introduce de facto SRI-ul printre organele de cercetare penală, aducând „activitățile specifice culegerii de informații” și materializarea acestora printre mijloacele de probă care vor fi permise să fie administrate în instanță.

Însă cu mult mai grav este faptul că la articolul 345 Cod procedură penală, după alineatul (1) se introduc două noi alineate, alin. (1 indice 1) și (1 indice 2) – modificare ce va fi aplicată art. 374 C.p.p.:

„(11) În cazul în care actul de sesizare se întemeiază pe probe ce constituie informații clasificate, judecătorul de cameră preliminară solicită autorității competente, de urgență, declasificarea sau trecerea acestora la un nivel inferior de clasificare și, după caz, acordă apărătorilor părților și ai persoanei vătămate accesul la informațiile clasificate, condiționat de deținerea autorizației de acces prevăzute de lege. Dacă aceștia nu dețin autorizația de acces prevăzută de lege, iar părțile sau, după caz, persoana vătămată nu-și desemnează un alt apărător care deține autorizația prevăzută de lege, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unor avocați din oficiu care dețin această autorizație.”

Practic, apărătorii părților trebuie să fie autorizați pentru a avea acces la probele dosarului, în caz contrar dacă „părțile sau, după caz, persoana vătămată nu-și desemnează un alt apărător care deține autorizația prevăzută de lege, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unor avocați din oficiu care dețin această autorizație.”

„(12) După consultarea autorității competente, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate refuza motivat accesul la informațiile clasificate dacă acesta ar putea conduce la periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea securității naționale ori a unui alt interes public important.”

„Judecătorul consultă autoritatea competentă???????”, se întreabă avocatul Dan Chitic, într-o postare pe contul său de Facebook. „Ce înseamnă consultarea autorității competente de către un judecător? Cum se realizează ea? Verbal? Prin dosare galbene? Cum se desfășoară procesul de consultare și în ce se materializează? Părțile cum iau la cunoștință despre procesul de consultare, când are loc și în ce constă?”, continuă avocatul.

Apoi, judecătorul, după ce se „consultă” cu „autoritatea competentă” poate „refuza motivat accesul la informațiile clasificate”? este una din întrebările care se nasc din aceste modificări.

Poate un judecător să interzică accesul la probele din propriul dosar „dacă acesta ar putea conduce la periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea securității naționale ori a unui alt interes public important”?

Completarea „În acest caz, informațiile clasificate nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză.” este inutilă, pur formală, căci convingerea judecătorului este formată deja pe baza „informațiilor clasificate” cu care a intrat în contact, dar și ca urmare a procesului de „consultare a autorității competente”, avertizează Dan Chitic.

„Da, revine perioada cătușelor și a pușcăriei obligatorii! Doar că acum lupta nu se va mai da cu marea corupție… ci cu dezinformarea, cu cei care vor emite idei dușmănoase Sistemului, cu putiniștii, cu persoanele care ies din rând… care vor continua să fie „indisciplinate”, avertizează avocatul.

PROF. RADU CHIRIȚĂ: JUSTIȚIA SECRETĂ ESTE JUSTIȚIA ABUZULUI

Profesorul Radu Chiriță apreciază modificările drept „o aberaţie.” „În loc să ne depărtăm de 50 de ani de securitate, ne tragem pe aţă tot timpul înapoi. Într-un dosar penal, probele nu pot fi secrete. Justiţia e publică, iar cea penală cu atât mai mult. Justiţia secretă este justiţia abuzului, a celei făcute după draperii. Nu pot decât să sper că modificarea aceasta nu va intra în vigoare.”, a declarat profesorul Chiriță pentru Q Magazine.

Avocatul Bogdan Cimbru este de părere că „în măsura în care acest proiect va deveni lege, modificarea articolului 345 Cod procedură penală poate afecta exercitarea dreptului la apărare, dar trebuie recunoscut faptul că, în prezent, este foarte slab reglementată maniera în care se poate apăra un acuzat, chiar dacă este asistat de un avocat care deține certificat ORNISS, din moment ce legea interzice avocatului să comunice clientului datele pe care le află dupa studierea documentelor cu regim clasificat.”

Avocatul Mircea Sinescu se îndoiește că acest proiect de lege „va putea trece de Curtea Constituțională, în condițiile în care este încălcat dreptul la apărare în privința componentei care conține alegerea unui avocat penalist, care de regulă, este intuitu personae. Dincolo de aceste aspecte, sunt foarte puțini dintre avocații cunoscuți care dețin ORNISS din motive lesne de înțeles (eu nici nu îmi doresc să îl obțin). În practică, mă îndoiesc că Înalta Curte-Secția penală cel puțin, va aprecia că nu se impune declasificarea în dauna apărării alese. Dar, repet, nu cred că va intra în vigoare o asemenea dispoziție legală.”

AV RÎȘNIȚĂ: NU MI-A VENIT SĂ CRED CE CITESC ACOLO

Alexandru Rîșniță, avocat în Baroul Cluj, a analizat pentru Q Magazine, in extenso, modificările propuse de Ministerul Justiției, condus de Cătălin Predoiu. Redăm mai jos această analiză:

Av. Alexandru Rîșniță: Vă mărturisesc că a trebuit să mă mai spăl odată pe față, căci nu mi-a venit să cred ce citesc acolo. Desigur, domnul Predoiu (avocat la bază) fiind la al nuștiucâtelea mandat de ministru al Justiției, ne-a mai surprins cu propuneri șugubețe de-a lungul timpului, însă niciodată ca acum.

Este de subliniat faptul că momentul înaintării acestor proiecte, între sărbători, este din nou unul strategic, cum de altfel ne-a obișnuit domnul ministru.

Trecând peste modificările anticipabile și de bun simț privind articolele inițiale ale Codului de procedură penală, ajungem la cele prin care domnul ministru încearcă să rezolve problemele majore de personal prin care trece actualmente Justiția Română prin reintroducerea SRI-ului pe scena teatrului juridic. Analizând aceste prevederi, constat o modificare de paradigmă, în sensul că, din păcate, se dorește ca structurile de informații, respectiv informațiile clasificate să joace (din nou) un rol important în justiție.

Bunăoară, conform propunerii de modificare a art. 139¹ (1) Înregistrările rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) și au fost respectate prevederile legale care reglementează obținerea acestor înregistrări.

Prima problemă pe care o identificăm aici este una legată de cronologie. Principial, activitatea de culegere de informații este premergătoare activității de urmărire penală, or probele se administrează pe parcursul urmăririi penale. Mai departe, avem probleme legate de competență, câtă vreme noul articol conferă valențe probatorii unor înregistrări obținute de structuri de informații cărora le este interzis prin lege să efectueze acte de urmărire penală (a se vedea art. 13 din Legea nr. 14/1992, conform căruia organele SRI nu pot efectua acte de cercetare penală) și care, oricum, nu dețin avizul de poliție judiciară indispensabil derulării activității de urmărire penală.

Cu titlu de paranteză, voi spune că în ultimii 4-5 ani, ca și apărători, ne-am tot zbătut să probăm faptul că întregi palete probatorii au fost, în fapt, administrate de SRI/DGIPI, urmărind, și reușind de multe ori, excluderea masivă a acestora de către Judecătorii de cameră preliminară.

Ce se întâmpla de fapt? SRI-ul punea în executare mandatele, asculta înregistrările, efectua notele de redare, iar apoi la înainta organelor de urmărire penală. Acestea primeau notele de redare, puneau antetul poliției/parchetului, respectiv semnătura unui organ cu aviz de poliție judiciară și le depuneau la dosarul cauzei. De mult ori, pentru noi, apărătorii, era un veritabil probatio diabolica să demonstrăm acest circuit, însă metoda care dădea roade cel mai des este cea vizând solicitarea DECLASIFICĂRII BORDEROURILOR DE POȘTĂ MILITARĂ privind corespondența dintre instituții pe marginea speței deduse judecății. Este de menționat că admiterea unui asemenea procedeu probatoriu nu era agreată de întreaga garnitură națională de judecători, însă cei care erau suficient de curajoși/curioși (Cluj, Alba, Mureș etc.) aflau cu stupoare că – de exemplu – organele de cercetare penală efectuau notele de redare la o data anterioară primirii efective a CD-urilor (și a notelor) din partea SRI. Practic, aveam de-a face cu un procedeu de poleire cu legalitate a unor mijloace de probă eminamente nelegale, procedeu demontat prin declasificarea anumitor documente ce vizau corespondența dintre structurile de informații si organele judiciare.

Ei, conform modificărilor propuse de domnul ministru Predoiu, și în contradicție flagrantă cu prevederile Deciziei CCR nr. 21/2018 (par. 31 : probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar informaţiile clasificate, apreciate “esenţiale pentru soluţionarea cauzei”, au valoare probatorie în procesul penal, pe de o parte, şi că principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil, iar legalitatea administrării probelor are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului penal, pe de altă parte, singura concluzie care se desprinde este că inculpatul trebuie să aibă acces la informaţiile clasificate în vederea combaterii sau a susţinerii, în mod contradictoriu cu acuzatorul, a legalităţii administrării acestor probe), noul art. 345 ne indică faptul că „DUPĂ CONSULTAREA AUTORITĂȚII COMPETENTE (sic!)” judecătorul poate refuza accesul la informațiile clasificate dacă refuzul este strict necesar pentru (1) protejarea vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane (2) apărarea securității naționale (ce o fi însemnând și asta în mod concret?) sau pentru (3) apărarea UNUI ALT INTERES PUBLIC IMPORTANT (aici avem probleme grave de previzibilitate a textului).

A treia teză este profund îngrijorătoare, suspiciunea mea fiind că, în ipoteza în care textul va intra în vigoare, nu se va declasifica nimic – vreodată. În cazul în care nu se declasifică nimic, pentru ca așa au convenit JUDECĂTORUL ȘI SRI-UL (până și simpla obligație de colaborare pe subiect mi se pare dubioasă) judecătorul îi sugerează justițiabilului să își angajeze un apărător care deține autorizație pentru a vizualiza documentele respective, iar dacă nu găsește, îi va desemna unul din oficiu, unul agreat de sistem. Există mai multe probleme care decurg din acest text:

• eu, unul, nu vreau să am certificat ORNISS si nici nu mă poate obliga nimeni să îl obțin, chiar mai mult, vă mărturisesc că nu cunosc NICIUN AVOCAT PENALIST care să dețină la ora actuală un astfel de certificat;

De altfel, maniera de redactare a textul legal mă cam descurajează, sugerând mai curând un veritabil dresaj al avocatului, decât un parteneriat independent: (În conformitate cu art. 33 din Hotărârea Guvernului nr. 585/2002, accesul la informaţiile clasificate este permis doar cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, În art. 35 din aceeaşi hotărâre se precizează că persoanele cărora le-au fost eliberate certificate de securitate sau autorizaţii de acces vor fi instruite, atât la acordarea acestora, cât şi periodic)

• avocații înregistrați pe listele de oficii mai mult ca sigur nu s-au preocupat de obținerea unei atare certificări;

• și chiar dacă, prin absurd, obțin certificatul și vizualizez documentele, cum pun concluzii pe marginea lor de față cu justițiabilul client care nu are acces la acele documente sau chiar în ședință publică de față cu alți terți nedeținători de certificat? Sub acest aspect, dispoziţiile legale criticate sunt de natură a crea discriminări chiar în cadrul categoriei inculpaţilor dintr-o cauză, autoritatea emitentă a actului clasificat având posibilitatea de a permite selectiv accesul apărătorilor acestora la probele clasificate, astfel încât, în funcţie de decizia autorităţii administrative, inculpaţii aflaţi în situaţii identice sau similare, în acelaşi dosar penal, ar putea fi unii condamnaţi, iar alţii achitaţi, pe baza unor criterii care, potrivit legii, nu pot face obiectul unui control judecătoresc. O atare soluţie este contrară şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că pentru pregătirea apărării în cadrul unei proceduri penale, inculpatul (iar nu apărătorul deținător de ORNISS) trebuie să ia cunoştinţă de toate elementele dosarului. Dreptul la apărare îi este garantat în primul rând inculpatului, el este primul care trebuie să ia act de întreaga paletă probatorie administrată împotriva sa.

Desigur, textul spune că în situația în care judecătorul refuză accesul la informațiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare. Altfel spus, judecătorul oricum va ține cont de ele, că doar om este, însă hotărârea de condamnare nu va avea trimiteri directe la aceste probe.

În opinia mea, aceste propuneri de modificare nesocotesc egalitatea de arme, ca și componentă a dreptului la un proces echitabil, respectiv contravin principiilor fundamentale și a garanțiilor intrinseci derulării urmăririi penale.

Eu, unul, apreciez că în cazul în care informaţiile clasificate sunt indispensabile aflării adevărului, accesul la acestea trebuie să fie dispus de judecătorul cauzei necondiționat atât acuzării, cât şi apărării, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a armelor şi de respectarea dreptului la un proces echitabil.”

AV. IAVORSCHI: NOILE MODIFICĂRI INTRĂ ÎN COLIZIUNE CU DECIZIILE CURȚII CONSTITUȚIONALE

Analizând pentru Q Magazine spectrul propunerilor înaintate de Ministerul Justiției și însușite de Guvern, avocatul Alexandru Iavorschi, din Baroul București, anticipează că acestea, în cazul în care vor trece de Parlament, vor genera nevoia unui alt control de constituționalitate pentru că, deși motivația acestora este tocmai armonizarea legislației după mai multe decizii ale CCR din ultimii ani, efectul este unul contrar și vor produce alte aspecte de neconstituționalitate.

Articolul din proiectul de lege pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală care va suscita, probabil, cele mai multe și aprinse dezbateri este cel care vizează atribuirea calității de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activitățile specifice culegerii de informații.

Potrivit art. I pct. 17 din proiectul de lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative potrivit cărora:

„După articolul 139 se introduce un nou articol, art. 139¹, cu următorul cuprins:

Art. 139¹. Înregistrările obținute din activități specifice culegerii de informații

• Înregistrările rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) și au fost respectate prevederile legale care reglementează obținerea acestor înregistrări.
• Legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activitățile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a înregistrărilor rezultate se verifică în procedura de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia îi revine, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.” 

Prima facie, alineatul (2) al art. 139¹ din art. I, pct. 17 al proiectului de lege intră în coliziune cu Decizia Curții Constituționale nr. 55 din 4 februarie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.139 alin.(3) teza finală din Codul de procedură penală și ale art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României, publicată în Monitorul Oficial nr.517 din 17.06.2020, în care CCR a reținut următoarele:

„52. În acest context, Curtea constată că procedura de contestare a legalității înregistrărilor – mijloace de probă ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală, precum și criteriile ce trebuie avute în vedere de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestui demers judiciar, se desprind din dispozițiile procesual penale. Pe de altă parte, Curtea constată că în cazul  înregistrărilor – mijloace de probă ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, legiuitorul nu a reglementat o procedură specifică aplicabilă în cazul contestării legalității acestora.

53. Astfel, Curtea constată că judecătorul de cameră preliminară se va vedea nevoit să analizeze legalitatea acestora din urmă prin raportare fie la dispozițiile relevante din Legea nr.51/1991, fie la cele din Codul de procedură penală, care diferă în mod evident. În acest context, Curtea subliniază cele constatate în jurisprudența sa, potrivit cărora ansamblul activităților derulate de organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale se circumscrie acestei sfere și are ca scop obținerea de informații care să asigure cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe la securitatea națională. Pe de altă parte, Curtea a observat că activitatea procesual penală este destinată constatării existenței sau inexistenței unei infracțiuni, identificării persoanei care a săvârșit-o, cunoașterii împrejurărilor care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, necesare pentru justa soluționare a cauzei, având ca scop tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate. Așa fiind, Curtea a constatat că scopul în care sunt utilizate activitățile întreprinse în domeniul securității naționale este diferit de cel al activității procesual penale. Primele se axează pe cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe cu scopul realizării securității naționale, iar celelalte au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Astfel, într-o interpretare sistematică și teleologică, rezultă că Legea nr.51/1991 și Codul de procedură penală au finalități diferite, care se reflectă și în scopul pentru care este dispusă autorizarea unor activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului/măsura supravegherii tehnice. Cu alte cuvinte, existența unei situații care constituie amenințare la adresa securității naționale nu presupune în mod automat și necesar pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale, mijloacele de preîntâmpinare a amenințărilor la adresa securității naționale neputându-se rezuma la combaterea infracțiunilor (Decizia nr.91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.348 din 20 aprilie 2018, paragrafele 53-56). Or, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Codului de procedură penală, se ajunge în situația în care, deși activitatea specifică culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului a fost autorizată potrivit Legii nr.51/1991, legalitatea mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obținute se va verifica prin raportare la un act normativ care nu a fost luat în considerare la momentul autorizării măsurii.

54. Pe de altă parte, în afara implicațiilor evidente ale finalităților diferite ale activităților întreprinse în domeniul securității naționale și ale activităților procesual penale, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Legii nr.51/1991 se ajunge în situația în care instanțe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul au competența verificării elementelor ce țin de legalitatea mijlocului de probă. Curtea observă că, dacă în cazul supravegherii tehnice, dispusă potrivit Codului de procedură penală, legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanță egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică, în cazul mandatelor emise în temeiul Legii nr.51/1991, analiza legalității acestora este realizată, de cele mai multe ori, de instanțe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul (emiterea mandatului fiind realizată întotdeauna de Înalta Curte de Casație și Justiție). Or, consacrarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Legea nr.51/1991, ca instanță specializată în domeniul autorizării activității specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului presupune și o anumită competență specializată a acesteia, strict determinată de lege.

55. Așa fiind, Curtea constată că reglementarea posibilității conferirii calității de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului nu este însoțită de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalității acestora în condiții de efectivitate. Prin simpla reglementare a posibilității conferirii calității de mijloc de probă acestor înregistrări, fără crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerințele de claritate și previzibilitate. (…)

57. Astfel, conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfășurării activității specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr.51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoțită de o procedură clară și explicită referitoare la verificarea legalității acestui element.”

Prin urmare, în măsura în care aceste dispoziții vor intra în vigoare în forma configurată de proiectul de lege, considerentele Deciziei CCR nr. 55/2020 rămân valabile, iar neconcordanțele între aceste dispoziții și considerentele Deciziei CCR nr. 55/2020 nu vor fi înlăturate.

Pentru ca aceste dispoziții să transpună întocmai cele statuate de CCR în respectiva decizie, legiuitorul ar trebui să aibă în vedere o corelare a acestor dispoziții cu cele din Legea nr. 51/1991, care reglementează procedura prealabilă activităților de culegere de informații, astfel cum aceasta a fost expusă, in nuce, în paragraful 49 din aceeași decizie a instanței de contencios constituțional:

„49. În primul rând, Curtea observă că desfășurarea unor activități specifice culegerii de informații se poate autoriza în cazul existenței unei situații prevăzute la art.3 din Legea nr.51/1991, care constituie amenințări la adresa securității naționale a României. Totodată, potrivit art.14 alin.(1) din Legea nr.51/1991, aceste activități se pot dispune atunci când nu există alte posibilități ori sunt posibilități limitate pentru cunoașterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori amenințărilor la adresa securității naționale, iar acestea sunt necesare și proporționale, date fiind circumstanțele situației concrete. Cu alte cuvinte, existența unei situații care constituie amenințare la adresa securității naționale nu presupune în mod automat și necesar pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale, mijloacele de preîntâmpinare a amenințărilor la adresa securității naționale neputându-se rezuma la combaterea infracțiunilor (Decizia nr.91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.348 din 20 aprilie 2018, paragraful 56). Curtea constată că activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului parcurg o procedură prealabilă, potrivit căreia propunerea se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și este examinată sub aspectul legalității și temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnați de acesta. Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanță motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o. Dacă apreciază că propunerea este întemeiată și sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție autorizarea activităților propuse. Solicitarea este examinată, de urgență, în camera de consiliu, de unul dintre judecătorii anume desemnați de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Așa fiind, în cazul activității specifice culegerii de informații care presupune restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, dispuse potrivit Legii nr.51/1991, măsura este dispusă întotdeauna de către un judecător al Înaltei Curți de Casație și Justiție.”

În aceste condiții, forma art. 139¹ din proiectul de lege nu răspunde pe deplin exigențelor constituționale, în lipsa unui ansamblu de norme clare și precise care să permită contestarea legalității înregistrărilor ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului în condiții de efectivitate. Soluția verificării legalității „încheierii prin care s-au autorizat activitățile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a înregistrărilor rezultate” în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară,, a fost analizată de CCR în Decizia nr. 55/2020, iar soluția dispusă prin această decizie a avut în vedere tocmai această ipoteză. Necorelarea acestor dispoziții cu cele din Legea nr. 51/1991, astfel cum a fost analizată de către instanța de contencios constituțional, nu va avea drept consecință remedierea viciilor de neconstituționalitate, ci doar generarea premiselor pentru un nou control de constituționalitate. 

ELIZA ENE- CORBEANU: SUNT PUȚINI AVOCAȚI CARE AU CERTIFICAT ORNISS

Avocata Eliza Ene Corbeanu, din Baroul București, arată că nici deținerea unui certificat ORNISS nu garantează, automat, că un avocat va putea asigura apărarea clientului său, evocând exemplul unor instanțe care, chiar în aceste condiții, au refuzat dreptul avocaților autorizați la probele din dosar.

Considerentele Deciziei CCR nr. 55/2020 rămân „active” și își păstrează valabilitatea atât timp cât tensiunea dintre acestea și forma textului ce se dorește a fi adoptat nu este înlăturată. 

Rezoluția nr. 1551 (2007) privind echitatea procedurilor judiciare în cazurile de spionaj sau divulgare a secretelor de stat, adoptată la 19 aprilie 2007 de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, vorbește, în parag.1 despre faptul că interesul legitim al statului în protejarea secretelor de stat nu trebuie să devină un pretext pentru a restrânge în mod nejustificat libertatea de informare și activitatea avocaților sau a altor apărători ai drepturilor omului.

În același document, la paragraful 10.5. se specifică că instanțele de judecată sunt cele care trebuie să vegheze la garantarea caracterului echitabil al proceselor, acordând o atenție deosebită principiului egalității armelor între acuzare și apărare,

Art.7 din Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale stabilește că statele membre se asigură că autoritățile competente acordă persoanelor suspectate sau învinuite sau avocaților acestora accesul cel puțin la toate mijloacele de probă aflate în posesia lor, pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor și pentru a pregăti apărarea.

Restrangerea / refuzul de a permite accesul la anumite materiale este doar o situație de excepție, care nu trebuie să aducă prejudicii dreptului la un proces echitabil.

Foarte important, Directiva stabilește că decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale trebuie să poate face, cel puțin, obiectul controlului judiciar (alin.4).

Legat de cele două posibilități pe care le are la îndemână judecătorul de cameră preliminară – declasificarea sau trecerea într-un alt grad de clasificare – acesta nu are niciun control și nici nu poate cenzura refuzul autorității emitente de a declasifica un înscris.

Decizia CCR 21/2018, care a fundamentat modificarea art.345 și completarea acestuia, nu face decât să reia argumentele regăsite în deciziile CCR 1120/2008 și 1335/2008 în sensul că judecătorii constituționali au considerat că necesitatea deținerii unui certificat ORNISS nu are ca efect blocarea efectivă și absolută a accesului la anumite informații, ci îl condiționează de îndeplinirea anumitor pași procedurali, astfel că nu se poate vorbi despre încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a principiului unicității, imparțialității și al egalității justiției pentru toți.
Cu alte cuvinte, batem la porți închise dacă i-am cere Curții să verifice constituționalitatea modificărilor.

Sunt puțini avocați care dețin certificat ORNISS, iar paradoxul în care ne aflăm se adâncește și mai mult câtă vreme inculpatul nu are acces la informațiile clasificate, devenind inutilă acreditarea apărătorului de a accesa aceste informații pe care nu i le poate comunica propriului client în vederea pregătirii apărării

Au fost situații în care anumite instanțe de judecată ( de ex. Curtea de Apel București) au refuzat accesul la informații clasificate al unor avocați care dețineau certificat ORNISS.

CE ESTE CERTIFICATUL ORNIS ȘI CUM SE OBȚINE

În România, accesul la informaţii secrete de stat este permis, cu respectarea principiului necesitaţii de a cunoaşte, numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare al informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. În practica protecţiei informaţiilor clasificate se face distincţie între informaţiile naţionale clasificate şi informaţiile NATO clasificate.

Lista informaţiilor secrete de stat elaborate sau deţinute de instituţii este întocmită în conformitate cu prevederile art. 17 din Legea nr. 182/2002, care stabileşte conţinutul informaţiilor cuprinse în această categorie. Nivelurile de secretizare ce se vor atribui informaţiilor respective se stabilesc conform împuternicirilor prevăzute la art. 19 al aceleiaşi legi.
Lista cuprinzând informaţiile secrete de stat, pe niveluri de secretizare, se aprobă prin hotărâre a Guvernului. Tot prin hotărâre a Guvernului se aprobă orice actualizare ulterioară a acestei liste.
Pentru realizarea unei clasificări corecte şi unitare a informaţiilor secrete de stat, fiecare instituţie care elaborează sau lucrează cu astfel de informaţii va întocmi un ghid de clasificare.

Certificatul de securitate (HG nr. 585/2002, Anexa nr. 12) sau autorizaţia de acces la informaţii clasificate (HG nr. 585/2002, Anexa nr. 13) se eliberează numai în baza avizelor acordate de autoritatea desemnată de securitate (ADS) în urma verificărilor efectuate asupra persoanei în cauză, cu acordul scris al acesteia. Persoana pentru care se solicită acordarea accesului la informaţii secrete de stat îşi exprimă acordul privind efectuarea acestor verificări printr-o declaraţie scrisă, dată în prezenţa funcţionarului de securitate odată cu predarea formularului tip completat corespunzător nivelului de clasificare a informaţiilor respective (HG nr. 585/2002, anexele nr.15-17).
Acordarea certificatului de securitate sau a autorizaţiei de acces la informaţii clasificate, potrivit nivelului de secretizare, este condiţionată de avizul autorităţii desemnate de securitate şi de decizia ORNISS, comunicată instituţiei solicitante.

Decizia privind avizarea eliberării certificatului de securitate/autorizaţiei de acces va fi luată pe baza tuturor informaţiilor disponibile şi va avea în vedere:

a) loialitatea indiscutabilă a persoanei;
b) caracterul, obiceiurile, relaţiile şi discreţia persoanei, care să ofere garanţii asupra:
– corectitudinii în gestionarea informaţiilor secrete de stat;
– oportunităţii accesului neînsoţit în compartimente, obiective, zone şi locuri de securitate în care se află informaţii secrete de stat;
– respectării reglementarilor privind protecţia informaţiilor secrete de stat din domeniul său de activitate.