Cum am ajuns la Brâncuşi, la Paris

Prima mea călătorie în străinătate a fost la Paris.

În adolescență, „vânam” cărți poștale cu capitala Franței, eram îndrăgostită de limba franceză, știam câteva Balade ale lui Villon pe de rost, citisem cele trei volume ale „Istoria Franței” lui Madaule, multe din romanele lui Dumas, Balzac și eram fascinată de Napoleon. Cum am și rămas până azi. 

Cred că am dobândit „francofilia” genetic prin cordonul ombilical, mama mea fiind ea însăși pasionată de țara lui Baudelaire.

De pe la 16 ani începusem deja să îmi promit că îmi voi dărui Parisul la aniversarea celor 18 ani, dată la care aveam să devin majoră și să am pașaport.

Odiseea călătoriei mele spre capitala franceză merită, cred, pagini mai multe în Memoriile de bătrânețe.

Cert este că ce mi-am promis, mi-am dăruit! Nici nu prea obișnuiesc să mă dezamăgesc!

Am ajuns la Paris, cu trenul, fraudulos, fără viză pentru că era foarte complicat de obținut, chiar în ziua de 1 decembrie. 

Urma să stau 4 zile, în gazdă la cineva la care fusesem trimisă de niște prieteni din București, și toți banii pe care îi aveam erau 100 de dolari. 

Stau și mă întreb și astăzi CUM am putut supraviețui cu acești bani în Paris, ce-am mâncat, ce-am băut, în condițiile în care 33 de dolari i-am dat bucuroasă și entuziastă pe un bilet la teatru să-l văd pe Jean Paul Belmondo, unul din idolii românilor pe vremea comunistă. 

Gazda la care locuiam mi-a spus că împreună cu alți prieteni francezi merg la teatru în acea seară și dacă vreau să mă alătur, atât costă biletul.

Cu vreo 50 de dolari rămași (cred că între timp mai cumpărasem vreo apă și vreun hotdog pe stradă), mi-am spus că trebuie neapărat să ajung să vizitez Atelierul lui Brâncuși. 

Fiind prima mea ieșire din țară, nu aveam deloc reprezentarea a cât putea costa biletul de intrare într-un muzeu, cum era considerat Atelierul. 

Parcă simt și acum, în drumul cu metroul până la destinație (alţi bani și pe bilet!), emoțiile și frica generate de obsedantele întrebări: „Cât mă va costa oare??? Îmi vor ajunge banii ăștia pe care îi mai am?”. 

Cert este că, fără să mai iau în calcul că mai aveam de stat două zile la Paris și trebuia să trag de bănuții aceea ca de ultima bucățică de pâine în război, eram gata de orice avea să vină peste mine doar să văd sculpturile lui Brâncuși.

Când am ajuns acolo, am constatat uimită că intrarea era liberă.

Nu cred să mai simțit atât de acut până atunci ușurarea faptului că îmi rămăseseră banii în buzunar și sentimentul „salvării”! 

A fost o senzație indescriptibilă! Aveam senzația nu doar că Dumnezeu nu-mi luase puținul acela pe care îl aveam și care mă făcea să mă simt confortabil psihic, după vârsta și capacitatea de înțelegere pe care o aveam atunci, de adolescentă ieșită pentru prima dată din lagărul comunist într-o țară democratică, ba chiar că mă făcuse dintr-o dată bogată în cel mai plin sens al cuvântului. 

• Sondaj Avangarde. 56,4% dintre români agreează ideea alegerilor anticipate
• In the same week that Poland signed 29 defense contracts with its own national industry, Romania signed with a single German supplier and rejected the only project manufactured domestically
• Mircea Cărtărescu împlinește 70 de ani. „Viața e mai mult decât scrisul! Îmi spun asta, practic, în fiecare zi, dar, îmi spun și asta: eu nu pot percepe viața decât prin scris! E diformitatea, monstruozitatea mea”
• Copiii României: Aproape 20% nu merg la școală, 25% se simt „frecvent triști” și 56% suferă de oboseală
• Iran nu crede „nici în cuvintele, nici în promisiunile” SUA

Brusc, nu mă mai temeam… de nimic! Îmi părea că amărâții aceea de bănuți pe care încă îi aveam, pot cumpără orice! 

Mă văd și acum în niște adidaşi cu arici, niște blugi largi și un puloveraș în dungi, în cel mai lipsit de sens fashion, zăbovind printre sculpturile lui Brâncuși, așezate pe socluri mari din piatră sau marmură. 

Instrumentele lui erau păstrate intacte și pe pereți tronau afișe imense cu el în Atelier.

În jurul meu auzeam și vedeam oameni fascinați, care comentau în franceză și m-am trezit așa, complet inadecvat și lipsit de politețe, spunându-le unor vizitatori: „Eu sunt din România și Brâncuși era român!” 

Cei doi, probabil soț, soție, mi-au răspuns prietenos că e Magnific să vin din România…

Pe atunci, țara mea era încă despre rezistența ei sub regimul dictaturii, despre Cioran, Ionesco, Goma, Virgil Ierunca și desigur Brâncuși! 

Eram atât de mândră, atât de mândră!

Naivitatea și puritatea pe care le aveam atunci, în inocența și stinghereala turistului aflat la prima călătorie din viața lui, nu le-am mai simțit vreodată pentru că a călători a devenit modul meu de a trăi, de a fi! 

Am revăzut Atelierul de multe ori și am vizitat operele sculptorului în multe muzee și expoziții prin lume.

Ziua aceea, călătoria aceea, momentul acela, „Brâncușiul acela” vor rămâne însă imortal în inima mea! 

În urmă cu 145 de ani, într-o zi de 19 februarie se năștea… Constantin Brâncuși.