CUM REFORMĂM CĂILE FERATE ROMÂNE

Faptul că nu este trendy să mergi cu trenul în România este un fapt evident. Din spirit de observaţie, fără să am acces la statisticile CFR, am ajuns la concluzia că în România cu trenul circulă în majoritate studenţii, pensionarii, oameni cu venituri medii spre mici, bugetari cu salarii mici, persoane care sunt dispuse să dea ceva la naș că să ajungă la destinaţie. Într-un cuvânt, o categorie socială vulnerabilă financiar care nu are posibilitatea de a merge cu maşina proprie şi nu preferă confortul autocarelor sau rapiditatea microbuzelor.

Nimic din aceste date  nu face obiectul unui studiu CFR care presupune îmbunătăţirea serviciilor companiei de stat. Nu ştiu în ce măsură aceşti domni şi doamne de la conducerea acestei instituţii îşi pun întrebări de felul: cum aducem noi mai mulţi călători? Cum facem noi ca de la an la an numărul călătorilor să sporească cu măcar 1,5 la sută. Oare de ce este privit acest mod de a călători de atât de mulţi dintre noi ca fiind ultima variantă posibilă şi nu consideră călătoria cu trenul un avantaj în favoarea maşinii private? Este mult mai scump şi mai obositor să mergi cu maşina proprie decât să mergi cu trenul şi este mult mai obositor să conduci 6 ore, decât să stai şi să citeşti sau să navighezi pe internet timp de cinci ore.

Să fie oare această situaţie de ignorare a ofertei CFR o situaţie care izvorăşte din dorinţa de realizare personală a individului care se bucură de ideea de independenţă şi ascensiune pe scară socială şi care priveşte trenul ca pe ceva demodat şi un mijloc de transport doar pentru cei cu venituri medii şi mici? Sau vorbim mai degrabă de o atitudine de delăsare din partea CFR care nu are strategii cuantificabile de atragere a călătorilor, dar şi de îmbunătăţire a serviciilor de la an la an? Indiferent care ar fi cauzele acestei situaţii, realitatea este destul de tristă: călătorii CFR sunt o masă unitară care nu reprezintă o masă critică ce ar putea duce la îmbunătăţirea sistemului feroviar.

Ce vor liderii noii generaţii

De felul meu sunt foarte vorbăreţ. Intru în discuţie cu toţi cei cu care stau în cupeu. La atâtea călătorii cu trenul mă întreb de ce am întâlnit mereu acelaşi tip de oameni: care vin de la aeroport, care lucrează ca îngrijitoare în Italia, muncitori în construcţie la Bucureşti, studenţi şi elevi, bunici cu copii de mână, ţărani cu faţa arsă de soare. În schimb în 13 ani de zile nu am stat de vorbă cu niciun senator sau deputat din sutele care s-au perindat prin Parlament şi au fost aleşi în judeţele din Moldova, niciun primar de municipiu, niciun prefect, niciun preşedinte de consiliu judeţean, niciun consilier municipal sau local, sau măcar un viceprimăraș din ultima comună a Moldovei. Şi mă întreb, unde s-or fi ascuns toţi oamenii ăştia şi de ce nu se înfăţişează şi ei în trenurile din România? Ei trăiesc înconjurați de proprii cântători în strună, rupţi de realitatea cruntă a unei călătorii de ore bune cu trenul. Pe scaunele lor încălzite, ei privesc cu dispreţ o realitate cu care nu mai au contact.

Pe de altă parte, nici nu e de mirare că situaţia trenurilor din România este aşa cum este. Dacă oamenii de top nu folosesc aceste servicii, nici nu ai cum să te aştepţi că ar şti ce-i lipseşte sistemului, cum ar putea îmbunătăţi o călătorie cu serviciile CFR-ului, sau pur şi simplu cât de mult costă un bilet de tren pe ruta Roman-Bucureşti. Nu mai are rost să spun că o investiţie în infrastructura CFR ar fi ceva din care cu toţii am avea de câştigat: mobilitate mai eficientă, mijloc de transport mai sigur, accidente şi poluare redusă, spaţiu mai bun pentru picioare şi bagaje.

Treisprezece ani este puţin mai mult din jumătatea vieţii mele. Voi merge cu trenul în continuare, în ciuda lipsei de viziune a acestei instituţii şi a politicienilor români. Cu toate acestea am câteva întrebări: ce fel de reforme în sistemul feroviar ar trebui să facem noi pentru a micşora la trei ore durata unei călătorii pe ruta Roman-Bucureşti? Cât de mulţi bani ar necesita o asemenea reformă? Ce paşi concreţi au fost făcuţi în această direcţie? A făcut cineva un raport pe tema asta? Are cineva ambiţii de genul acesta? Cine împiedică efectuarea acestor tipuri de schimbări?

Îmi pun aceste întrebări şi îmi răspund: de unde să cunoască ei aceste probleme şi mai mult să îşi pună asemenea întrebări privind rezolvarea lor, dacă domnii care ne reprezintă nu au asemenea preocupări ca mersul cu trenul? Nu are rost să mai amintesc de faptul că toaletele nu sunt dotate cu hârtie igienică, săpunul lipseşte de cele mai multe ori, pe podeaua băii bălteşte apă, te trage curentul din toate părţile, şi totul îţi dă impresia de un focar de infecţie ambulant?

Domnilor politicieni, tehnocraţi, călători, controlori şi cei cu ambiţii de schimbare, facem un pact în aşa fel încât peste zece ani să nu mai facem tot şapte ore pe ruta Iaşi-Bucureşti, şapte ore şi jumătate pe ruta Suceava-Bucureşti şi cinci ore şi jumătate pe ruta Roman-Bucureşti?

Iulian Bulai este specialist în diplomaţie culturală, iar din 2015 este membru al Fundaţiei CAESAR.