Cum se negociază un tezaur

Bijuterii, tablouri, tone de aur.
O sensibilitate diplomatică pe care România o abordează din ce în ce mai rar, iar Rusia nu are niciun interes să o aducă în discuţie vreodată.De ani buni nu se mai întâmplă nimic. Cristian Diaconescu, fost ministru de Externe, spune că e nevoie de voinţă politică şi că s-ar impune înfiinţarea unei funcţii de ambasador sau de însărcinat cu misiuni speciale pentru recuperarea creanţelor României.Poate fi un candidat ideal?Ar accepta?Răspunde, în exclusivitate pentru Q Magazine. În 2003, prin semnarea Tratatului politic de bază dintre România şi Federaţia Rusă şi a Acordului conex la acesta, cele două ţări au marcat un moment istoric.
Am fost ultimul stat european care a încheiat un astfel de tratat cu Rusia.Temele care au trenat au fost cele legate de drepxul politic al uneia dintre părţi de a fi consultată în privinţa alegerii, de cealaltă parte, a opţiunii de securitate.Este un aspect extrem de important, pentru că era vorba despre opţiunea României de aderare la NATO.Celelalte două teme ale Tratatului au fost de natură istorică.Una dintre ele a fost condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, care a blocat practic negocierea până în anul 2003, când s-a încheiat Tratatul politic de bază şi s-a obţinut un echilibru în ceea ce priveşte prima temă.Cea de a doua ţinea, evident, de situaţia Tezaurului Băncii Naţionale a României, lăsat în depozit Băncii Centrale a Rusiei, cu garanţiile statelor aliate.În cazul celorlalte două teme rămase, situaţia a fost mai complicată, pentru că partea rusă nu a vrut ca acestea să intre în corpul Tratatului de bază, iar atunci s-a ales varianta juridică a unui acord conex, semnat de miniştrii de Externe, la acea dată
România fiind reprezentată de Mircea Geoană.Acest Acord conex, pe principiul „accesoriul urmează soarta principalului", este învestit cu o forţă juridică egală.Duma de stat le-a ratificat împreună.Părţile au notificat la Registrul ONU al Tratatelor documentul cu anexele, la intrarea în vigoare a acestor documente. Înapoi la noiQ Magazine: Cum se negociază un tezaur?Cristian Diaconescu: Mai ales cu partea rusă, greu.Am avut momente în care diplomaţii români au fost trataţi cu dispreţ, ţinuţi pe la uşi sau ignoraţi în timpul discuţiilor.
Dominându-ne însă mândria personală şi urmărind scopul naţional, mult mai important decât vanitatea fiecăruia, am reuşit totuşi să semnăm un Tratat în 2003, un Acord, precum şi anexe care ne recunosc existenţa Tezaurului depozitat la Moscova.Q: Prin înscrierea în Registrul acordurilor internaţionale aflat la ONU, atât Acordul dintre România şi Rusia, cât şi anexele au dobândit valoare de angajament statal. C.D.: Da, aşa este. În Acordul conex se specifică fapxul că se înfiinţează o comisie comună de interes public, învestită cu autoritate, constituită din istorici, economişti, finanţişti etc., care să se ocupe de problema Tezaurului României.Aceasta este prima recunoaştere a existenţei Tezaurului României de către partea rusă într-un document oficial contemporan.Prima revendicare privind Tezaurul a avut loc la Conferinţa de la Paris din anul 1919, când o comisie financiară a aprobat ideea căRomânia are un termen de revendicare faţă de Federaţia Rusă, dar, la acel moment, puterile garante (Franţa, Italia şi Anglia) nu au recunoscut că au garantat depozitul şi, deci, retrocedarea Tezaurului României.
A doua revendicare a fost la Geneva, la Liga Naţiunilor, când România a pus în discuţie, la Conferinţa Economică, acest subiect.Acolo apare, în documentul comisiei, formularea potrivit căreia Guvernul sovietic/rus va restitui Guvernului român valorile depozitate la Moscova de „numitul Guvern român".Există această menţiune. În 1922, BNR a făcut un schimb de dosare privind documentele Tezaurului cu Guvernul rus, iar în 1936, a avut loc restituirea de către partea rusă a unor valori culturale şi a rămăşiţelor pământeşti ale lui Dimitrie Cantemir. În 1956, a urmat restituirea unei părţi a Tezaurului cu valoare culturală, cunoscută sub numele de „Cloşca cu puii de aur", picturi şi colecţia numismatică a Academiei Române.Ca de fiecare dată, orice gest de retrocedare în parte a elementelor Tezaurului a avut o motivaţie profund politică, şi de această dată fiind vorba, pare-se, de un soi de „recompensă" în ceea ce priveşte poziţia României în timpul Revoluţiei ungare.
Au rămas însă, nerestituite, 93,4 tone de aur şi bijuterii.Practic, Tezaurul a mers în două transporturi succesive la Moscova: 17 vagoane la sfârşitul anului 1916 – stocul de aur şi bijuteriile Reginei Maria, iar în a doua etapă, aurul depus şi bijuterii din casetele de valori ale depunătorilor la Banca Naţională, în principal familii boiereşti.Q: Am înţeles că acum, practic, dilema planează asupra fapxului că noi spunem că este Tezaurul României, iar ruşii spun că este tezaurul unor persoane particulare.S-a armonizat acest punct de vedere?C.D.: Sunt ambele componente implicate, cu observaţia că toate erau parte a Tezaurului Băncii Naţionale, căci persoanele particulare aveau depozitele la BNR.Ceea ce am constatat noi în Acordul Comerţului este acordul bilateral.
I se spune Tezaurul României şi a fost preluat prin proces-verbal, ca atare, cu toate elementele componente. „Ce tezaur ?Care tezaur?"Q: Cum au decurs negocierile?Ce viitor există?C.D.: Apropo de sensul negocierilor, trebuie ştiut că, din 1956 şi până în 2003, nu a existat niciun fel de negociere.
Revendicări din partea noastră au existat.Prin 1965, Bârlădeanu s-a adresat lui Leonid Ilici Brejnev, iar cel din urmă a replicat: „Ce tezaur?Care tezaur?".Acelaşi mod de tratare a existat şi după 1990, când celor trimişi în delegaţie la Moscova pentru a aborda acest subiect, Gorbaciov le-a spus oficial că are nevoie să se informeze, că nu a auzit despre un asemenea subiect şi element de litigiu.
Noi am încercat, practic, prin negocieri directe, cam din 1998, să preluăm tema, dar partea rusă a refuzat cu obstinaţie orice discuţie care avea ca temă de bază includerea acestor revendicări în Tratatul politic.Q: Putem spune că guvernul Adrian Năstase a iniţiat negocierile?C.D.: Da.Am avut mandat de negociere doar după 2002. În mod formal, conform Legii tratatelor, a fost nevoie de mandat de la Guvern şi de contrasemnătură de la preşedintele Ion Iliescu, la fiecare rundă de negocieri.Nu a existat nici o idee de troc, nici o formulă de compensare în alte produse, în gaze sau produse energetice sau în altă formă de compensare, cum am auzit adesea.Nici nu se putea: depozitul juridic trebuie restituit în natură, în forma în care a fost depus.Q: Deci, mandatul a fost exclusiv să recuperăm fără compromisuri… C.
D.: Categoric, da.Am promovat elementele clare privind Tezaurul şi încheierea unui Tratat bilateral care să fie corect pentru noi, iar mărturie a acestui fapx şi a cursului acestor negocieri stau mandatele scrise care se află arhivate la guvernele succesive, la ministerele implicate şi la Administraţia Prezidenţială.Singurele teme de negociere în sine erau, pe de o parte, reflectarea juridică a problemei Tezaurului şi, de cealaltă parte, încercarea părţii ruse de a separa acest aspect de negociere şi de a-i da o altă abordare, distinctă de Tratatul politic – să facem un acord bilateral, intercultural, care să conţină aceste teme.Partea rusă a insistat să avem o „comisie obştească" –  era vorba despre o comisie complet neguvernamentală, în fapx, un grup de experţi care se întâlnesc la un moment dat, o comisie care sigur ar fi avut dificultăţi de constituire, de acces şi de autoritate.Unul dintre argumentele pentru susţinerea lor – care ne-a arătat cât de bine ştiu să negocieze şi cât de puternici sunt din punctul acesta de vedere – a fost cartea de vizită a lui Mihai Tănăsescu.
Acesta îşi făcuse o carte de vizită în limba rusă.Pe vremea aceea, era ministrul Finanţelor Publice (opţiunea noastră era ca titulatura formală să fie cea de Comisie Publică), iar din traducerea eronată a titulaturii sale, rezulta că „obştesc" în rusă era sinonim cu „public", deci ne cereau să folosim acest termen în formula pentru comisia privind Tezaurul.Tema de negociere a rămas în zona politică.Niciodată componenţa delegaţiilor, ca şi a noastră, care se realiza în oglindă, nu a cuprins alte zone, cum ar fi cea administrativă sau cea economică.Noi am vrut să aducem alături de noi partea interesată direct, Banca Naţională, în mod logic, al ei era formal Tezaurul revendicat, dar partea rusă nu a accepxat o implicare a experţilor din zona tehnică, ci întreaga discuţie a rămas la nivel politic.Nu au existat, pe această dimensiune, niciun fel de concesii sau compromisuri. Ceea ce este, de asemenea, de interes e recrudescenţa ofertelor particulare pe care, după 2003, le-a generat această temă a Tezaurului.
Diverse autorităţi din România au primit oferte de la anumite persoane private care ofereau tranzacţii pe acest fundal, compensarea datoriei create prin acest Tezaur depozitat.Din punctul de vedere al unui stat, niciun cetăţean din acest stat nu îşi poate aroga drepxul de a partaja opţiunea pentru o astfel de creanţă.Nu se poate! S-a încercat compromiterea negocierilor Q: Cine sunt aceste persoane?Ce mandat au avut?A verificat cineva vreodată? C.
D.: Din câte ştiu, pe parcursul întregii negocieri, s-a primit un refuz categoric de discuţie pe astfel de teme atât din partea Ministerului de Externe, cât şi a Băncii Naţionale.Cei în cauză spuneau, la un moment dat, că nu găsesc parteneri de dialog pentru retrocedarea Tezaurului.Nici nu aveau cum, pentru că aceste persoane private nu aveau mandate naţionale, nu reprezentau pe nimeni. În al doilea rând, după mandatul politic şi piramidal în care se organizează o astfel de negociere la nivelul unor state, este imposibil ca o persoană de pe stradă, oricât ar fi de importantă, să poată interveni.DacăRomânia, sau unele dintre instituţiile statului, ar fi opxat pentru negocierea unei variante de schimb, de troc, coboram subiectul într-o zonă de derizoriu, iar partea rusă ar fi avut toate argumentele să spună că nu avem temeiuri suficiente şi credibile şi nici voinţa necesară pentru a susţine o asemenea revendicare.Q: S-a încheiat acest Tratat, avem Acordul conex… ce s-a mai întâmplat din 2003?C.
D.: Practic, nimic.Acum trebuie să identificăm dacă existăTezaurul şi fizic, ce anume s-a întâmplat cu el şi unde este depozitat astăzi, dar nu putem face acest lucru decât împreună cu partea rusă.Ceea ce trebuie identificat este parcursul pe care l-a avut Tezaurul şi în ce măsură acesta mai există fizic în acest moment.Sunt elemente pe care noi nu le ştim.
Ele nu scutesc statul depozitar de responsabilitatea de a restitui Tezaurul aflat în depozit.S-au întrunit, o dată sau de două ori, comisiile comune, dar evoluţii nu există. În 2009, am discutat, în calitate de ministru de Externe, această temă cu omologul meu de la acea dată. În dialogul direct în doi, Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, a părut favorabil, ulterior însă, în comunicatele oficiale publice ale Ministerului de Externe, s-a arătat extrem de nefavorabil şi a respins toată discuţia privind Tezaurul Băncii Naţionale.Singura solicitare era una cât se poate de simplă: partea rusă să fie cât se poate de cooperantă pentru ca această comisie, instituită prin Acordul conex la Tratatul de bază, să funcţioneze în parametri normali.Q: Dumneavoastră ce credeţi că s-a întâmplat cu acest Tezaur?C.D.: Speculaţii am auzit foarte multe. În orice caz, în ceea ce priveşte stocul de aur al Băncii Naţionale sunt semnale serioase că acesta există.Niciodată nu am primit, de altfel, mesajul formal sau informal căTezaurul, mai exact, lingourile de aur, nu ar mai exista.
Sigur, în decursul dialogului politic, nici nu am primit vreun semnal că ar exista undeva.Baza de predare a fost un contract de depozit.Acest document îl obligă de depozitar să îl prezerve şi să îl restituie în natură. În aceste condiţii, nu a avut loc niciodată vreo operaţiune comercială sau de schimb, ca depozitarul să facă subrogaţie.Rusia şi-a asumat obligaţia strict să îl depoziteze.Orice pierdere, înstrăinare sau distrugere este imputabilă în cazul depozitării.Q: Există o convenţie a UE care obligă
Rusia să ne redea Tezaurul?C.D.: Există rezoluţia Parlamentului European, care cere Rusiei să fie cooperantă, dar nu o poate obliga.Totuşi, de poziţia Rusiei în această chestiune pot depinde anumite raporturi diplomatice ale ei. Ambele ţări au frustrări istorice Q: Noi cu ce am putea presa, ţinând cont de situaţia dată, în care depindem, deşi avem drepxate?Este de remarcat şi fapxul că unele ţări aflate în situaţii fragile din punct de vedere diplomatic au avut de partea lor aliaţi puternici care le-au protejat. În cazul nostru nu există un astfel de „mediator" şi nimeni nu vrea să-şi asume rolul. C.D.:  Într-adevăr, este greu să negociezi cu Rusia, mai ales pentru o altă ţară. În 2002, noi încercam să reglementăm problemele trecutului, ceea ce este infernal.
Prezentul poate fi reglementat relativ simplu, se poate negocia pentru viitor, în egală măsură, dar trecutul e greu de negociat în vreun fel.Este clar că în spaţiul public din Moscova există resentimente foarte serioase.Să nu ne închipuim că numai noi avem frustrări de tot felul. Şi în Rusia există, sunt legate de război, de ocupaţia alături de Germania nazistă, de alte subiecte tot cu substrat istoric.Pot fi găsite nişte compensaţii de natură simbolică pentru relansarea încrederii şi construirea relaţiei politice mai departe, dar aceste lucruri trebuie negociate detaliat şi cu atenţie.Din păcate, singura cale de abordare, la această oră, este cea politică.
Pe altă dimensiune am fi putut găsi mult mai multă disponibilitate şi deschidere.Zona politică se uită la toate conotaţiile, la toate semnificaţiile în momentul în care abordează o temă, de aici dificultăţile în a avansa în zonele delicate şi cu relevanţă istorică şi simbolică, emoţională, cu relevanţă electorală şi de imagine, ce antrenează costuri importante pentru cel ce face aceşti paşi.Q: Există posibilitatea să dăm noi vreun semnal pozitiv?Avem un parteneriat mai activ cu americanii la nivel de strategie şi de securitate, dar, în rest, economia noastră depinde de Rusia în multe privinţe.C.D.: Tratatul bilateral menţionează, în Acordul său conex, condamnarea în egală măsură a Pactului Ribbentrop-Molotov şi a participării României, alături de Germania nazistă, în al Doilea Război Mondial, pe frontul sovietic.Sunt lucruri pe care nu le poţi debalansa. Şi situaţia Tezaurului s-ar putea să o discutăm în situaţii speciale, respectiv tot într-o formulă de contrapartidă.
Nu ar trebui ca România să fugă de aceste abordări, ele sunt istorie şi am avut şi noi nişte responsabilităţi în context istoric. În prezent, nu ai cu ce să echilibrezi solicitarea restituirii Tezaurului.Pentru noi este un drepx, este o creanţă. Aş accepxa mandatul oficial de negociereQ: Cine ar trebui să coordoneze comisia constituită din partea României?C.D.: Cineva de la nivel politic, în cazul tuturor temelor legate de restituiri de creanţe ale ţării noastre.Ministerul de Externe este depozitarul Tratatului şi ar trebui, în virtutea acestui fapx, să-şi asume responsabilitatea.Nu ştiu dacă a existat vreo întâlnire a ministrului Teodor Baconschi cu această comisie şi dacă acesta s-a interesat de modul în care decurg negocierile.
Sunt întâlniri la nivelul secretarilor de stat, al directorilor pe diferite compartimente, între anumite organisme ale statului, unde subiectul ar trebui menţinut pe agendă şi reiterat constant, cu obstinaţie, metodic şi sistematic.Nu trebuie neapărat ca presa să le ştie pe toate.Sunt întâlniri de rutină.Baza de informaţii a dosarului se află la Ministerul de Externe.Tot ce ne-a dat Banca Naţională, tot ce a replicat partea rusă.
De asemenea, o situaţie a momentelor de înţelegere post-2003.De aici trebuie plecat şi mers mai departe.Q: Mi se pare o lipsă de interes la nivelul Preşedinţiei, pentru că preşedintele este cel care ar trebui să coaguleze şi să dea semnalul capacităţii noastre de a negocia, cu compromisurile de rigoare asumate.Ministerul de Externe nu poate singur… C.D.: Nici preşedintele nu-şi poate asuma singur, la nivelul lui, un asemenea dosar, pentru că nu este creată masa critică la nivel diplomatic de bază.Q: Nu vi se pare că suntem într-un blocaj? C.D: Nu, cred că mai mult este dezinteres, lipseşte munca aceea de rutină şi de creare a substanţei unei teme pentru a ajunge la nivelul dorit, după realizarea masei critice la nivelurile tehnice şi de lucru.
De obicei, nivelul cel mai înalt nu preia o temă nelucrată, neabordată şi nediscutată la toate nivelurile un timp îndelungat.Aici e rolul Ministerului de Externe.Este clar că interesul părţii ruse pentru o asemenea temă nu este comparabil cu al nostru, deci e sarcina României să menţină tema în dezbatere şi pe agenda publică.Vorbind, în general, despre creanţe, de exemplu, conform legii, Ministerul Finanţelor este reprezentantul României în ceea ce priveşte debitele şi creditele.Din punctul de vedere al instituţiilor politice, aceste creanţe sunt de pe vremea regimului comunist.
Sistemele politice nu prea s-au schimbat în ţările respective, motiv pentru care, în momentul în care ridici problema unor creanţe din punct de vedere politic, răspunsul pe care îl primeşti este de natură politică, adică ţi se solicită un fel de concesie, ca pe vremea când au fost constituite aceste creanţe, concesii pe care România nu le mai poate delivra în momentul acesta, în noul său statut de ţară euroatlantică. În momentul în care îţi întrebi autoritatea ta ce a făcut, constaţi că semnalul pe care îl primeşti este legat de o entitate privată, la un moment dat, care ar oferi un soi de compensaţie, adică recuperarea unui dolar din cinci sau chiar la o cotă mai mică. Nu vorbim aici despre Tezaur, ci despre creanţe comerciale istorice.Pentru cine vrea să respecte legea, aceasta este o chestiune de neînţeles.Cum a apărut această entitate?Cum a fost selecţionată?De unde vine o astfel de ofertă?
Deci varianta este respinsă de jure. În mod normal, aici ar trebui elaborat şi atribuit un mandat politic din partea Guvernului, adicăGuvernul să evalueze şi să propună o anumită variantă de soluţionare a chestiunii creanţelor.Guvernul trebuie să aleagă varianta, şi atunci toate celelalte entităţi ale Executivului implicate trebuie să preia mandatul şi să-l ducă la îndeplinire.Aceasta este problema cu aceste creanţe.La unele dintre ele s-a mai renunţat, în baza unor decizii pe plan internaţional.Din acest punct de vedere, eu aş vedea şi o dinamică guvernamentală, o dinamică la nivel de Executiv.
De exemplu, când au fost negociate cu România arieratele suedeze, delegaţia de negociere din partea suedeză era constituită din Ministerul de Externe şi din creditor.Ministerul suedez de Externe nu a avut niciun fel de problemă să îşi aducă alături creditorul, deşi era o entitate privată.Negocierea a fost încheiată tot politic, cu Fondul Monetar. În momentul respectiv, existau constrângeri clare, iar partea suedeză, la începutul fiecărei negocieri, ne anunţa cu cât a mai crescut dobânda.Opţiunea unei judecăţi la orice Curte internaţională abilitată era perdantă.Până la urmă, tot prin concesii succesive s-a reuşit să se ajungă la un compromis.
Partea suedeză a manifestat în acest caz o determinare nemaiîntâlnită, exact ceea ce nu avem noi.Până la urmă, este o chestiune de coerenţă şi de profesionalism.Creanţele sunt moştenite de la un guvern la altul.Trebuie să se negocieze cât se poate de unitar.Dacă se negociază secvenţial şi necorelat, la nivelul fiecărei instituţii, la nivelul unor persoane, nu vom ajunge nicăieri.Q: Dacă vă mandatează cineva, în calitate de expert în relaţii internaţionale, să negociaţi creanţele României şi Tezaurul, accepxaţi?C.
D.: Absolut.Cine are nevoie de experienţa mea ştie unde mă găseşte!Până acum, am negociat chestiunea datoriei faţă de Suedia privind monopolul chibriturilor, delimitarea platoului continental, Tratatul de frontieră cu Ucraina, acordul privind certificatul de maghiar cu Ungaria, Tezaurul cu Rusia.Eu am reprezentat partea română.Dar ar fi nevoie de un mandat clar, dat de cineva care vrea să facă ceva cu ţara asta.
Se întocmeşte un raport şi se citeşte în Guvern.E baza legală pentru a porni un asemenea demers, nu este nicio improvizaţie.Ar fi un curs oarecum firesc al lucrurilor. Q: După verdictul favorabil pe care l-am primit în procesul privind Insula Şerpilor, de ce nu putem apela la instanţele internaţionale şi pentru această recuperare?C.D.: Pentru că este nevoie de acordul ambelor părţi.Q: Şi cine nu vrea? C.D.: Partea rusă.
Ce-i drepx, nici nu i-a întrebat nimeni, dar vă pot spune, ca sentiment personal, că nu vor accepxa.Specialiştii BNR spun că aurul pe care îl avem la ruşi valorează acum mai mult ca oricând: peste 3,5 miliarde de euro.Niciun oficial roman nu a mai văzut lingourile şi monedele de aur de când au părăsit ţara, în urmă cu 100 de ani.   IstoricTezaurul României este tezaurul care a fost trimis în Rusia în timpul primului război mondial şi care nu a mai fost niciodată returnat în întregime.El includea tezaurul Băncii Naţionale a României, valori aparţinând unor diverse bănci româneşti private, societăţi comerciale, persoane particulare, colecţii de artă, bijuterii, arhive, etc.
Toate acestea au fost transportate din România spre Rusia ţaristă în timpul primului război mondial, cu scopul de a fi adăpostite de armatele Puterilor Centrale, care ocupaseră o parte însemnată a României şi ameninţau să ocupe întreg teritoriul naţional.După 
Marea Revoluţie din Octombrie şi preluarea puterii de către comunişti, sub conducerea lui Lenin, proaspăt instalata putere sovietică a sechestrat tezaurul şi a refuzat restituirea acestuia.Aceasta a fost parţial restituit, în trei tranşe separate, în anii 1935, 1956 şi 2008, ca un semn de bunăvoinţă al sovieticilor şi ulterior al ruşilor.Dar cea mai mare parte din tezaur a rămas nerestituit, fapx pentru care el rămâne un subiect sensibil în relaţiile diplomatice dintre România şi Rusia.