De ce a venit Netanyahu la Bucureşti?

Aflat în faţa perspectivei sumbre a recunoaşterii statului palestinian de către ONU, Israelul caută re-activarea vechilor prietenii, în speranţa blocării demersului arab.

Un fapt mai puţin adus în dezbaterea publică este rolul major pe care l-a jucat România în perioada 1970-1980 în negocierile dure dintre actorii statali şi non-statali din Orientul Mijlociu. Încă nu este clar dacă a fost o perioadă datorată inteligenţelor româneşti în diplomaţie sau dacă, pur şi simplu, România a avut o conjunctură favorabilă pe „piaţa” relaţiilor internaţionale. Cert este că acum trei decenii Bucureştiul era o escală obligatorie pentru diplomaţii israelieni sau arabi în dialogul lor cu Europa.

În 2011 România are din nou şansa de a se deschide spre Orient, experienţa acumulată în acei ani nu s-a pierdut şi, fără să fi făcut nimic, diplomaţia românească încă mai este respectată atât în lumea arabă, cât şi în cea israeliană.

Ce îngrijorează Israelul ?

Israelul a trăit mereu sub spectrul războiului şi sub ameninţarea desfiinţării. Nici în 2011 situaţia evreilor nu stă altfel. Posibilitatea apariţiei oficiale a statului palestinian, recunoscut ca subiect al dreptului internaţional, dă fiori reci oricărui politician evreu. Un actor statal care, odată recunoscut, va aplica prima condiţie a propriei sale existenţe: lichidarea statului Israel.

Pentru Israel ar fi o înfrângere usturătoare o recunoaştere a oricărui tip de stat palestinian; o nouă entitate politică cu propriile ei pretenţii teritoriale, dar şi un nou subiect de negociere pe care trebuie să-l trateze ca pe un egal. S-ar anula astfel 50 de ani de ofensivă în faţa palestinienilor, dar s-ar rupe şi echilibrul fragil din Orientul Mijlociu. Apariţia a încă unui stat arab la graniţele israeliene ar fi o garanţie certă pentru o acutizare a revoltelor din zonă, dar şi pentru o presiune sporită pe politica internă israeliană. Aceasta şi în condiţiile în care, brusc, populaţiile arabe şi-au regăsit apetenţa pentru militantismul ofensiv şi pentru agresivitatea cererilor colective. Siria, Yemen sau Egipt sunt state din vecinătatea apropiată ale căror instabilităţi interne pot fi generatoare imediate de ameninţări externe pentru statul evreu.

În plus, nici în plan extern Israelul nu stă prea bine, vechii amici fie sunt prea ocupaţi cu criza economică, fie încep să fie plictisiţi de atâtea decenii de insecuritate în Orientul Mijlociu. Aliat fundamental al Israelului, până la mandatul lui Obama, SUA par să fie într-o abruptă modificare de concepţie şi îi cer Israelului, în luna mai, retragerea pe liniile de frontieră valabile în 1967. Cerinţă inacceptabilă pentru Tel Aviv, atâta timp cât acestea nici nu pot fi apărate, ar arunca în statul arab zeci de mii de evrei, dar ar reprezenta şi o înfrângere pe care arabii ar dori-o şi mai mare. Situaţia  pare să fie destul de delicată pentru Tel Aviv, iar numărul statelor-membre ale ONU care înclină spre recunoaşterea Palestinei sau sunt indiferente subiectului creşte simţitor.

Şansa României

După deteriorarea cel puţin ciudată a relaţiilor cu Turcia, Israelul caută refacerea legăturilor cu zona balcanică. Premierul israelian încearcă, prin intermediul României şi Bulgariei, să coalizeze un grup de state care să se opună recunoaşterii Palestinei în septembrie când ar fi programat votul final. De ce şi Bulgaria? Să nu uităm că Bulgaria a fost statul care şi-a salvat practic toţi cetăţenii evrei de la exterminare, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

În plus,  Netanyahu nu a venit cu mâna goală, ci însoţit şi de o delegaţie masivă de 8 miniştri ai cabinetului dispuşi să faciliteze contractele de export către Israel.

Dacă va şti să gestioneze abil situaţia din Orient, România are şansa unui dublu câştig. Pe de o parte, va putea să-şi deschidă piaţa exporturilor către Israel, o piaţă destul de închisă şi orientată doar către Occident până acum, dar, mai mult decât atât, are şansa să revină în lumea „bună” a diplomaţiei europene.