De ce NU este România altfel?

Așadar, este România inteligentă? Depinde. Dacă deschid ziarul de astăzi și constat că la Olimpiada Internațională de Matematică desfășurată deunăzi în Cipru, tinerii români au obținut nu mai puțin de 4 medalii de aur, răspunsul afirmativ mă izbește reflex. Dacă fac o plimbare contemplativă pe străzile urbei, un teatru absurd și bizar pare că s-a instalat plenar, perplexitatea confiscă certitudinile, iar răspunsul rămâne într-o suspensie confuză. Iată cum și cel mai frugal exercițiu de introspecție te apropie invariabil de eterna concluzie – România este patria paradoxurilor. Că românii sunt inteligenți m-aș hazarda să opinez că este deja o axiomă, însă aduși lalolaltă ei formează România, iar frustrant este că această entitate nu pare că știe, ori nu reușește să-și capaciteze propriile resurse. Tematica propusă este ofertantă și reclamă în mod normal un excurs autentic, cu escale prin istorie, antropologie sau geopolitică, însă chiar și câteva crâmpee, fotografii, scene disparate pot întrema un crochiu numai bun spre a ne pune pe gânduri.
Nu încape îndoială că traseul devenirii noastre are deopotrivă izvoare interne și externe. Deși a devenit un truism, merită menționat că traversăm astăzi momente de cumpănă pe scena globală. Reiterez această chestiune pentru că senzația ce trenează este că procesul de globalizare mută centrul de greutate responsabil de marile transformări ale unui stat de dimensiunile și relevanța României, în afara granițelor sale. Răsfoind lucrări cvasi-controversate, precum cea a lui Lucian Boia (De ce este România altfel), suntem încerdințați că geografia ne-a jucat feste, dar parcă astăzi, aceași așezare “la răscruce”, intrată în folclor ca o fatalitate, începe să ne aducă pe profit. Proximitatea față de blocuri aflate într-o perpetuă antagonizare, ne-a girat intrarea în NATO și UE, chiar dacă ieri-ul istoric mustește de angoase.

“Suntem vechi domnule!”
Identificarea problemei este un proces anost, însă cardinal pe traiectoria soluționării, a vindecării. E drept că societatii românesti i s-au facut atâtea radiografii încât și-a pierdut podoaba capilară, iar până la diagnosticarea corectă, că de leac n-am cutezanta încă să pomenesc, va păstra aceași aparență hidoasă. Altfel, un exercițiu ontologic firesc, de reflecție, pornește de la premisa că adevărul așteaptă să fie descoperit asemeni unei femei pe care barbatul o vânează până când ea îl prinde. Dar până acolo, unde în scenă instituția revelației, ce ne facem cu adevărurile care ne fluieră complice la tot pasul, ne bruschează, în vreme ce noi cochetăm resemnați cu obnubilarea. Sunt oare privirea blazată si capul plecat singurele tehnici de supravietuire în fața unor metehne precum corupția, inechitatea, inversarea sistemului de valori? Evident că nu, iar astăzi, mai mult ca niciodată, cei aflați în zona contiguă a schimbului de generații trebuie să-și asume recuperarea sistemului.
România inteligentă nu trebuie inventată, ea există, asemeni unei gene recesive ce trebuie activată. De la medici tineri, care se întorc din Occident pentru a lucra în sordidul sistem sanitar românesc din simțul datoriei și până la industria muzicală și cinematografică devenite adevărate instrumente de diplomație publică, rezultă tot mai clar că România are resurse. Cu alte cuvinte România are și modele, unele alternative la ceea ce populează obstinant astăzi spațiul public. În schimb, propulsarea lor devine o întreprindere riscantă pentru statu quo. Poate părea cinic, dar este firesc să existe un anume palier terifiat de un asemenea orizont, întrucât reziliența la schimbare este proprie fiecărui sistem, cum de altfel, evoluția este un proces inconturnabil. Prezentul se arată confuz, anomic, iar România se legitimează drept o contradicție în termeni – este grădina Maicii Domnului (cum spunea Papa Ioan Paul al II-lea în 1999) în care geniul răului zburdă exuberant. Totul este negociabil, nimic nu este ceea ce pare. România nu poate fi definită drept o funcție injectivă, respectiv F(x) = Y, în care o acțiune atrage în mod clar și nemijlocit un efect previzibil, definit de un set de norme. Intuiționismul bergsonian tratează foarte interesant o asemenea patologie. Acesta argumentează că asumarea unor principii eronate drept criterii formatoare va conduce la obținerea unor rezultate paradoxale, chiar bizare, în chipul cel mai logic. Pe de altă parte, s-a instaurat plenar ceea ce în literatura de specialitate este definit prin conceptul de sociologie dramaturgică, o arhitectură societală dominată de duplicitate, în care culisele au subjugat exacerbat scena. Tabloul clinic pare inepuizabil, dar curajul de a-l descrie trădează un optimism subconștient.

De unde începem
Coagularea unei mase critice capabile să genereze schimbarea se profilează fără îndoială ca un demers donquijotesc. Prin schimbare, a se întelege un proces lent de metabolizare a firescului. Mulți privesc cu entuziasm către generația școlită “afară”, de la care se așteaptă colportarea modelului occidental de succes. Personal, încep să nutresc tot mai multe rezerve față de această teză, teoretic validă, dar departe de a imprima sistemului detenta scontată. Tinerii noștrii se repatriază din mediile vestice cu un hadicap aparent insurmontabil – incapacitatea de a se adapta la sisteme viciate. Există un soi de candoare în complexul de superioritate cu care revin acasă din statele funcționale ce i-au adoptat vremelnic, și nu înțeleg de ce cunoștiințele și experiența acumulate nu-i propulsează acolo unde axiologia promite public. România se primenește încă sa-i găzduiască, însă asimilarea lor va fi una graduală și foarte lentă.

Privind spre viitor, România are nevoie de resuscitarea unei viziuni startegice complexe. Arhitectura globală freamătă, iar interdependențele pe care sistemele le dezvoltă nu permit vederi autarhice. După realizarea celor două mari deziderate – NATO și UE – Bucureștiul se raportează stingher la orizont. Riscăm să devenim prizonierii acelei anectode, cu melcul mergând pe potecă ce repeta obsesiv: Ce bine că mergem încet! Întrebat fiind, ce este așa de bine la o asemenea dizabilitate practic, răspunsul vine prompt: Pentru că mergem în direcția greșită!
Apartenența României la entitățile fanion ale lumii libere, crează totuși premisele unui parcurs pozitiv. Poate că următorul nostru obiectiv nu are nimic providențial, ci pur si simplu începe procesul de legitimare și acomodare cu rolul asumat. Am intrat și cu toate astea avem un puternic sentiment de exterioritate. Dacă ne simțim câtuși de puțin interpelați de sobra noastră istorie, vom găsi că pentru început este suficient să înlăturam cearșafurile de pe oglinzi. Românul crede despre sine că este ospitalier și trădător în primul Război Mondial. Ei bine nu, în prima conflagrație mondială aliații și-au încălcat cuvântul lăsându-ne izolați și fără opțiuni, în vreme ce ospitalitatea e confundată cu un complex simptomatologic specific sărăciei. Dixi et salvavi animam meam.