De luat aminte, de citit și trăit!

Noi am ales să ținem partea Magilor, să vă oferim câte un dar. Nu aur și nici smirnă, și nici tămâie, ci cuvinte care-l aduc mai aproape pe Cuvântul. O carte frumoasă, Să nu preferi nimic iubirii lui Hristos (Vol. I: trad. Diana Guțu, Galați, Egumenița, 2015), aduce dinainte un om frumos. Anul ce tocmai s-a încheiat a propus cititorului român un personaj luminos. Părintele Ioachim Parr. Un american, catolic cu școală serioasă, se convertește la Ortodoxie. Inteligent și râvnitor, părintele este invitat să țină conferințe unor călugări și călugărițe în Rusia, leagănul Ortodoxiei.  Construiește cu har, în jurul Evangheliei și Sfinților Părinți, în jurul propriei experiențe pastorale, o serie de cuvinte de motivare întru credință. Spiritul american pragmatic și deschis propune un orizont nou de adâncire în bucuria Ortodoxiei. Cuvântul de bază, de la care volumul a și primit numele, pleacă de la spusa Sfântului Benedict de Nursia: „Monahul nu trebuie să prefere nimic iubirii lui Dumnezeu” (Prefață, p. 12) – nici măcar propriul eu, reamintind fiecăruia din noi adevărul exprimat de Hristos Domnul: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui” (Mt. 6.24).

Dacă  ar fi să alegem un fir roșu al cărții am spune că avem de-a face cu o carte despre omorârea sinelui. Într-o lume în care gonflarea sinelui este esența! Pentru mine, ca preot, bucuria lecturii este dată de stilul extrem de liber de exprimare, atenția la detaliile psihologice ale vieții comunitare și creionarea unor soluții. Inclusiv la criza de comunicare de care suntem acuzați astăzi, ca Biserică. Iată exemplul cel mai aproape de inima mea: Unei „doamne, foarte sensibile”, grasă, cu tatuaje, piercing-uri, haine pompoase, călugărul îi explică despre Biserică, creștinism și într-una dintre duminici vine la Liturghie (călugărul crede că ar putea fi „nebună pentru Hristos”): „…ea a venit în timpul Liturghiei, a ieșit în mijlocul bisericii și i-a privit pe toți ciudat. Enoriașii s-au zăpăcit. Nu le era prea clar ce avea de gând să facă. A mai stat puțin și s-a întors la locul ei. Apoi am întrebat-o: De ce ai făcut asta? Și ea mi-a răspuns: Tu mi-ai spus că unul dintre semnele prezenței lui Dumnezeu este bucuria. Dar, părinte, aici nu e deloc bucurie! Aceste fețe pur și simplu m-au speriat!” (p. 287) Aceeași femeie: „Îmi plac idealurile despre care vorbiți. Dar eu trăiesc alături de niște oameni obișnuiți, care umblă pe drumuri, și mulți dintre ei nu știu ce știți voi, însă trăiesc exact așa cum învățați voi. Dimpotrivă, mulți dintre voi, ascultând aceste predici, nu fac nimic din ceea ce se vorbește în ele. Și eu pot să vă spun de ce. Pentru că la fel cum vă judec eu pe voi, mă judecați și voi pe mine. Atunci pentru ce sunteți aici?” (p. 288). Concluzia Avvei: „…cauza necredinței semenilor noștri constă în faptul că noi nu facem ceea ce ne poruncește Domnul” (p. 310)

De luat aminte, de citit și trăit!