Despre bătrânețe, cu dragoste

Sunt considerați, din oficiu, bătrâni. Nimeni nu știe însă cu exactitate când și cum începe bătrânețea. Sunt atâtea diferențe între vârstnicii occidentali și cei români, atâtea deosebiri de mentalitate, de comportament, de venituri! Așadar, când vine vremea faimoasei „căni cu apă” pentru care mulți oameni au devenit părinți?

Până nu demult, eram convinsă că singura dragoste necondiționată de pe acest pământ este cea a părintelui față de copilul său. În rest, suntem iubiți doar dacă ne purtăm frumos, aducem flori, nu înșelăm, avem umor, suntem spontani etc. Ușor și foarte discret, am început să fiu mai atentă la relațiile celor din jurul meu cu cei care le-au dat viață și crezul meu despre iubirea nelimitată a știrbit.

Dacă tinerețea ar ști și bătrânețea ar putea…

Se spune că, dacă vrei cu adevărat să ajuți un om, nu-i dai pește, ci îl înveți să pescuiască. Aici intervin diferențele de conduită de care vorbeam – unii părinți aleg să-și învețe copiii să pescuiască (sau să zboare), pe când alții preferă să-i „țină aproape” cu momeli oferite atunci când consideră ei de cuviință. Cel mai trist lucru este că și aceștia din urmă, la vremea prospețimii lor, jurau cu mâna pe inimă că nu vor face aceleași greșeli precum strămoșii lor, că vor fi moderni, că nu vor fi „încurcă-treburile-copiilor”…

Sunt câteva semne distinctive ale bătrâneții. Dante Alighieri, în „Divina Comedie”, scria despre „cum fac roțile bine asamblate ale orologiilor. Ultima părând să zboare în grabă. Prima părând să se odihnească atunci când o privești”. Suntem, ce-i drept, de la un moment încolo, precum limbile de la ceas. Cei tineri sunt secundarele, iar dragii noștri părinți (care îmbătrânesc împotriva voinței noastre) sunt precum limba care indică ora, prea înceți, prea calculați, prea vor să se țină după noi, dar fără să mai poată înțelege vreodată zborul mai puțin delicat și grăbit al secundelor. Drept urmare, m-am hotărât să scriu un fel de cod, pe care să-l recitesc atunci când totul la mine va începe să pălească, un fel de moștenire a mea, scrisă de pe malul verde al vieții. Și cine nu a trecut niciodată printr-una din situațiile de mai jos e liber să arunce cu pietre.

Codul bunelor maniere, îndreptar pentru vârsta a treia

1. Îmi voi încuraja întotdeauna copilul să progreseze, să se desprindă cu ușurință de cuib.

2. Între mine și copilul meu nu ar trebui să existe niciodată relația debitor-creditor, împrumuturile în bani să fie nerambursabile.

3. Nu-mi voi interoga continuu fiica/fiul cu privire la data nunții sau procreere.

4. Nu voi strânge bani la CEC, deși singurul palton pe care-l am e din secolul trecut (aici s-ar putea să am o problemă cu CEC-ul, dar îmi vor mulțumi croitoresele).

5. Îmi voi ajuta copilul cu ce are EL nevoie, nu cu ceea ce consider EU că îi trebuie.

6. Nu voi pleca de acasă cu ținte nesigure, doar pentru că am gratuitate la transportul în comun.

7. Voi admite că nu mai văd și nu mai aud bine, deci nu va fi o problemă să renunț la șofat.

8. Nu voi strânge bani de înmormântare. Punct.

9. N-o să-l admir brusc pe Dan Diaconescu, probabil și mai slab, și mai știrb, și mai fără virgule peste vreo 30 de ani.

10. O să împart în mod egal între frați, chiar dacă unul mă „perie” mai bine.

11. Nu mă voi duce la biserică să socializez și să-i comentez pe toți. Pentru asta există parcurile.

12. Chiar dacă pensia medie va fi tot de 769 RON, ca acum, nu-mi voi risca viața la deschiderea unor supermarketuri pentru ulei cu 0,50 bani mai ieftin.

13. Nu o să spăl (prost) de mână doar pentru că mașina automată funcționează cu energie electrică.

14. Voi cheltui ajutorul financiar oferit de copii pentru nevoile personale, nu o să netezesc bancnotele sub pernă.

15. Nu-mi voi șantaja copiii cu dezmoștenirea pentru orice comision amânat din lipsă de timp.

16. Nu voi insista să locuiesc în aceeași casă cu fiul sau fiica mea și nici să aibă grijă de mine pe ultima sută. Acest lucru trebuie să vină natural, din partea lor, în urma educației pe care le-am oferit-o și a iubirii pe care le-am sădit-o de-a lungul vieții.

17. Îmi voi lăsa copiii să greșească. Oricum o vor face. E scris în codul genetic.

În loc de generic final

Știu, ușor de zis… Cu siguranță, de pe malul celălalt, altfel se văd lucrurile. Câți trecători prin vârsta a treia nu și-au șoptit cândva că vor respecta măcar câteva din imperativele de mai sus? De aceea nu voi reuși nici eu să înțeleg mecanismele prin care aproape toate relațiile copil-tată/mamă ajung să se deterioreze, părinții repetând aceleași erori, ale căror victime au fost chiar ei în trecut. De ce ne uităm tinerețea, zbaterile, opintelile, conflictele și preferăm să spunem „eu nu am fost așa, nu mă mai înțeleg deloc cu tinerii ăștia”? Încerc un răspuns – de frică. Timpul, pe care altădată l-ai închis într-un cadran și era doar al tău, ți-a devenit inamic. Brusc ți-e frică de întuneric, de singurătate, de aniversări, de sărăcie…Ți-e frică pentru că fiecare zi îți aduce o nouă impotență, o nouă limită, un zid și mai înalt. Ți-e frică de zborul copiilor, de independența lor, de faptul că sunt prea mari și prea puternici. Și, deși ești mândru, tot ți-e teamă că își va da seama că se poate descurca și fără tine. Nimic mai fals! Tot în profesorii experimentați avem încredere, tot în diagnosticul pus de un venerabil doctor credem mai tare, tot la ușa părinților venim cu certitudinea că e deschisă.

Se pare că nimeni nu poate accepta că rolul principal în filmul vieții sale nu mai există, că genericul final e gata să curgă. Hortensia Papadat-Bengescu spune despre bătrânețe că e „o insultă rușinoasă adusă ființei orgolioase”. Și, aș mai adăuga eu, nimeni nu e dator să plătească „rușinea” altuia.