Dihonie în PSD: cu nici două luni înainte de începerea anului electoral 2012, social-democraţii îşi spală rufele în public

Ar fi prea uşor să catalogăm procesele centrifuge din PSD doar ca o sumă de frustrări aparţinând tuturor părţilor implicate. Ele există într-adevăr, dar evenimentele ultimelor zile transced totuşi nivelul micilor vendete personale.

Aripile din PSD

Ceea semnalează mulţi comentatori politici a ieşit la suprafaţă în aceste zile. În PSD, ca de altfel în toate partidele de pe scena politică (mai puţin poate UDMR, dar nici acolo lucrurile nu sunt chiar aşa de bine „aranjate”), există o anumită falie între „centru” şi „teritoriu”. Concret, politica pe care liderii de la centru o aplică în relaţia lor cu Puterea nu este întotdeauna împărtăşită de activiştii din teritoriu. Funcţionarii partidului din judeţe sunt mai înclinaţi spre anumite compromisuri cu Puterea, spre anumite înţelegeri şi, cu notabile excepţii, evită să atace în mod direct şi decisiv elementele democrat-liberale aflate la guvernare. Asta dintr-un calcul foarte simplu oferit de evoluţia vieţii politice post-decembriste: niciodată nu se ştie cine ajunge la putere şi cum se va schimba soarta aleşilor locali sau în ce partid vor activa după fiecare scrutin electoral. Mai mult decât atât, propria supravieţuire a liderilor locali depinde într-o bună măsură de o anumită convieţuire, relativ paşnică cu cei aflaţi „la butoane”. Un proverb urban românesc spune că „roata se învârte”, iar politicienii locali au trăit pe propria piele multe astfel de „învârteli ale roţii” ca să mai execute fără crâcnire soluţiile venite „în plic” de la centru.

Discursul flamboaiant al lui Victor Ponta, uneori presărat cu picanterii imagologice nu a trezit în rândul activiştilor din teritoriu acea „iluminare” pe care preşedintele PSD o aştepta, din contră. Altfel se vede politica la Bucureşti şi în mod cu totul diferit la Slatina, de exemplu. În plus de asta, nu multora le-a convenit aducerea pe prima poziţie a lui Victor Ponta, un lider prea „necopt” ar spune unii. Nu se poate spune că a existat un curent de opinie anti-Victor Ponta generat de modul lui entuziast de a face politică, ci mai degrabă o impresie de „laissez passer”, o bunăvoinţă interesată a „baronilor” din teritoriu. O bunăvoinţă pe care liderii judeţeni au aplicat-o având în vedere înţelepciunea românească:  „să sărim întâi pârleazul şi-apoi  să ne certăm”.

Mircea Geoană nu a realizat acest lucru sau a realizat şi nu i-a păsat de viitorul de după 2012. Constantele lovituri de imagine pe care le-a aplicat partidului, dar de fapt lui Victor Ponta nu au rămas fără răspuns. A dus tensiunea dintre el şi actualul preşedinte al partidului până aproape de paroxism şi nu şi-a dat seama că  nucleul dur din partid nu va permite răsturnări bruşte de situaţii în interior. PSD nu a fost şi nici nu a fost obişnuit cu „lovituri de palat”, decât doar dacă acestea au fost bine planificate şi duse la îndeplinire  de către liderii de forţă ai partidului.

„Să mă bată Dumnezeu dacă înţeleg…”

Mai în toate apariţiile televizate ale lui Mircea Geoană de după consumarea primului act al scandalului surd pe care l-a  declanşat, fostul lider a încercat, cam stângaci, să transmită mesajul unei uimiri personale, a unei neînţelegeri publice a motivelor pentru care (a câta oară oare?) a fost pus la zid. Şi totuşi Mircea Geoană înţelege foarte bine care a fost supărarea liderilor PSD, iar reacţia lui „mirată” nu poate păcăli pe nimeni.

Evident că există o frustrare enormă în sufletul lui Mircea Geoană, ca şi în sufletul tuturor liderilor de partid care în momentul în care au pierdut, fie au pierdut elegant, fie au încercat pe cât posibil să-şi ascundă resentimentele faţă de colegi. Căci nu a fost vina colegilor că el a pierdut, ci tocmai a domniei sale. Un exemplu în acest sens este Călin Popescu-Tăriceanu, o  personalitate mult mai dură decât Mircea Geoană, dar care a acceptat totuşi (cel puţin la suprafaţă) ideea înlocuirii sale după alegerile din 2008. În definitiv, niciun lider care pierde alegerile (oricare ar fi ele) nu mai poate rămâne la cârma partidului. Mircea Geoană nu a ştiut să adopte comportamentul lui Tăriceanu. Cele două caractere sunt complet diferite.

În cei trei ani scurşi de la alegerile parlamentare, preşedintele Senatului a dat mereu senzaţia că este cumva lângă partid şi nu în interiorul său. Morga caracteristică unui diplomat (excelent de altfel!) a deranjat mereu în partid, senzaţia de superioritate ostentativă afişată pe care liderii partidului au perceput-o a dus la permanente şi sterile frecuşuri. Declaraţiile domniei sale au dus la o suspendare de şase luni, un lucru umilitor pentru „al doilea om în stat”. Mircea Geoană nu a reuşit să perceapă că nu mai este preşedinte de partid şi că, dacă mai doreşte să activeze ca social-democrat, trebuie să sprijine noua echipă de conducere.

Faptul că şi-a creat o agendă proprie, în care să se promoveze singur nu este în sine unul rău. Oricare politican are şi trebuie să aibă propria lui strategie de promovare.  Dar totul până în momentul în care îţi tratezi propriii colegi ca pe nişte subordonaţi sau „tovarăşi” de mâna a doua şi până la punctul în care propria ta agendă devine contrară agendei partidului. Lucru care a deranjat PSD-ul, căci totuşi vorbim despre cel mai mare partid politic post-decembrist. De partea cealalată, nici PSD nu a procedat în mod complet corect atunci când, poate dintr-o dorinţă de răzbunare infantilă, l-a ţinut pe Mircea Geoană în afara procesului decizional şi s-a bazat exclusiv pe expertiza unor lideri care aveau multe să-i reproşeze fostului ministru de externe. Ecuaţia frustrărilor din jocul PSD-Mircea Geoană nu are doar o singură variabilă, ci două.

Unitatea de monolit

USL nu s-a bazat pe o îngemănare a celor două doctrine prevalente (social-democrată şi liberală), cât mai ales pe o unitate de idei şi de sisteme de valori (cel puţin la nivel declarativ). Faptul că ambele partide şi-au dorit să modifice sistemul de comportament politic din România le-a unit pentru un scop comun. Este evident că după alegeri vor apărea fricţiuni între cele două partide (nu numai la nivel central) dar până atunci, principalul atu al USL ar fi trebuit să fie tocmai acea unitate pe care preşedintele Traian Băsescu să nu o poată „decupa” (cum a fost cazul UNPR) sau sparge (avem precedentul PLD). Iată că nici nu am intrat bine în anul electoral 2012 şi deja dihonia a pus stăpânire pe USL. Căci este normală supărarea lui Crin Antonescu atunci când vede că principalul său aliat dă semne de canibalism şi-şi consumă resursele în lupte intenstine care nu au cum să facă bine nici PSD şi nici scopului final: câştigarea alegerilor.