Doru Bușcu: Cel mai bun discurs din toate timpurile, ținut de un președinte al României

Agonia fostului președinte Ion Iliescu, aflat acum în stare critică la Terapie Intensivă, în spital, este un prilej pentru ceilalți de a-și aduce aminte de momente, evenimente favorabile sau nu celui care astăzi se zbate între viață și moarte. Jurnalistul Doru Bușcu a rememorat unul dintre evenimentele la care nimeni nu ar fi crezut că Ion Iliescu va participa: Balul Academiei Cațavencu din anul 2004.

• Nadia, Steaua României
• Când ne dezvelim genunchii…
• O companie americană construiește la Cluj primul centru de date din lume cu Inteligența Artificială Cuantică
• Val de naturalizări fără precedent! Număr record de pașapoarte germane în 2025
• Putin: Nimeni nu poate spune proveniența unui aparat de zbor până când nu este efectuată o expertiză

Textul scris de Doru Bușcu în Cațavencii, la 2 iulie, a fost preluat duminică, 3 august, pe contul de Facebook al lui Liviu Mihai:

„Octombrie 2004, Palatul Cercului Militar Național de pe Calea Victoriei. După 15 ani în care a fost atacat, acuzat, condamnat, abuzat, insultat și ironizat fără întrerupere, săptămână de săptămână, în Academia Cațavencu, Ion Iliescu, președinte în ultimul său mandat, se prezintă la un eveniment unde politicienii sunt făcuți de râs: Balul Academiei Cațavencu.

Nimeni nu credea că va îndrăzni să vină.

Sunt acolo peste o mie de oameni: politicieni, jurnaliști, scriitori, universitari, clerici, sportivi, artiști, afaceriști, clientelă politică, magistrați, infractori nedovediți. Toți așteaptă să vadă cum va fi făcut praf bătrânul bolșevic. Și nu așteaptă degeaba. În hohotele sălii, Ion Iliescu e invitat pe scenă și e târât, cu umor, de la microfon, prin întreaga carieră. Glumele sunt îmbibate în venin. Lumea se distrează.

Apoi, când e invitat să răspundă, Ion Iliescu ține acest discurs:

Doamnelor și domnilor,

Dragi prieteni și neprieteni, și, în fine, măi dragă Cațavencule,

Acum treisprezece ani, am făcut Academiei Cațavencu o promisiune: atâta vreme cît voi fi eu președinte, băieții nu vor păți nimic. Aflând cu regret că, după primul meu mandat, le-a scăzut simțitor tirajul, ca să-mi țin promisiunea, tot ceea ce am putut face pentru ei a fost să câștig din nou alegerile.

Am venit aici în această seară aniversară pentru că, într-un fel, mă privește și pe mine. Academia Cațavencu aniversează cincisprezece ani de existență, dar și cincisprezece ani de existență pe spinarea mea.

Timp de aproape trei cincinale am fost partenerul vostru de ziar, sursa voastră de inspirație, pagina voastră întâi și, așa cum v-am declarat-o public, singurul vostru protector, în mandatele mele. Desigur, rolul presei în echilibrul democratic e mare și – trebuie să recunosc – politicienii datorează ziariștilor mult. Chiar mă-ntreb uneori, ce-aș fi fost eu, dacă n-ar fi fost ei? Judecând însă după copertele Academiei Cațavencu, îmi vine totuși să mă-întreb: și ce-ar fi fost ei, dacă n-aș fi fost eu?

Așa că, parafrazându-l pe Kennedy, nu vă întrebați ce ați făcut voi pentru mine, ci întrebați-vă mai degrabă ce am făcut eu pentru voi!

Și, apropo de Kennedy, să știți că tot nu s-a descoperit cine a tras în el!

Dintre toate academiile lumii, voi m-ați pomenit cel mai mult. Ne leagă, deci, o veche și caldă nepotrivire de idei, dar deopotrivă, zic eu, și un sentiment de respect. Ați întins coarda atât de des, încât ați devenit coarda mea sensibilă.

Dragi Cațavenci, din înălțimea acestor sentimente, vă privesc cincisprezece ani de simpatie secretă!

Am promis, după cum spuneam la început, că atât timp cât sînt eu președinte, nimeni nu se va atinge de Academia Cațavencu. Aveți grijă, mai aveți doar o lună și ceva!

În acest moment festiv, vă urez, bărbătește, cât mai multe numere! Și, cum spunea un celebru personaj al revistei, să rămîneți ancorați în sinergia faptelor, deoarece recursul la metodă nu eludează întotdeauna meandrele concretului.

În mod sigur, pentru performanța voastră de a rămâne atâția ani la putere – chiar dacă este vorba doar de a patra putere în stat – ați merita o decorație. Eu însă nu vă voi da o decorație, ci un ordin: continuați… cu umor!

În aceste zile, la 95 de ani, Ion Iliescu își duce zilele pe patul de spital, cu masca de oxigen pe față, încolțit de boală, de bătrânețe, de amintiri și, poate, de remușcări. A fost un președinte pe măsura vremurilor, la înălțimea unui popor mic de statură. A înțeles mersul istoriei cu o perspicacitate care nouă ne-a scăpat. Iar dacă i se dau la o parte meritele și i se păstrează doar defectele, un lucru e sigur: inteligența și umorul nu s-au numărat printre defectele lui”.

În completarea postării lui Doru Bușcu, jurnalistul Liviu Mihaiu notează: „Discursul lui Ion Iliescu a fost scris de redacția Academia Cațavencu și acceptat de președintele Iliescu. De aceea a fost cel mai bun discurs al vreunui președinte român”.