Două decenii fără Marin Sorescu

Anul acesta, Marin Sorescu ar fi împlinit optzeci de ani. Se născuse în 1936, la o dată încă discutată de istoria literară, căci se pare că, deși născut în 18 februarie (cum notează dicționarele de literatură), fusese declarat de părinți de-abia în 29, ceea ce făcea ca poetul să se aniverseze doar în anii bisecți…

Din păcate, în loc să îl sărbătorim la împlinirea a opt decenii, comemorăm deja două decenii de la plecarea lui dintre noi: Sorescu a murit neverosimil de tânăr, la șaizeci de ani de-abia împliniți. Iar boala care l-a luat dintre noi, incredibil de repede, este simptomatică pentru atmosfera morală în care marele scriitor – unul dintre cei mai importanți ai secolului XX – și-a trăit ultimele două decenii de viață.

Mai întâi, a fost afacerea transcedentalilor. În care Marin Sorescu s-a văzut târât, în pofida prudenței sale legendare, care îl ferea de greșeli ce l-ar fi făcut vulnerabil în fața puterii comuniste și l-ar fi obligat, poate, la concesii. Începând din 1981, alături de alte personalități ale culturii române (Andrei Pleșu este primul nume care îmi vine în minte), Sorescu a trăit câțiva ani foarte tensionați. A fost, și el, arestat la domiciliu, în pericol de a fi destituit de la revista „Ramuri” și interzis. De-abia o intervenție directă a lui Adrian Păunescu la Ceaușescu, se pare, l-a salvat de mai rău, dar ultimul deceniu comunist l-a trăit sub presiunea redeschiderii dosarului, la cel mai mic pas greșit.

Nici căderea comunismului nu i-a redat liniștea. Alegând, democratic, tabăra „apoliticilor”, alături de Eugen Simion, Fănuș Neagu, Augustin Buzura, Valeriu Cristea sau Alexandru Piru, Sorescu s-a văzut atacat sălbatic de presa și de scriitorii care aleseseră cealaltă tabără. Știu că este riscant și contraproductiv să faci istorie contrafactuală, dar cred că, privind retrospectiv, n-ar fi stricat nimănui ca deosebirile de opinie din anii ’90 să nu fi fost tratate atât de violent. Ca măcar intelectualii să se fi respectat mai mult, chiar dacă o luase fiecare pe drumul său. În fond, asta e democrația: diversitate, nu uniformitate. Astăzi, cu toții recunoaștem că, deși nu se mai putea menține acea unitate a scriitorilor, din anii dictaturii, ar fi fost mai bine, atât pentru scriitori, cât și pentru cultură în general, ca măcar respectul și solidaritatea de breaslă să se fi păstrat.

Iar când, în 1993, Marin Sorescu a devenit ministru al Culturii, s-a dezlănțuit (pentru el!) Infernul. O cohortă de scriitori ratați, deveniți după Revoluție ziariști, și-au răzbunat complexele de inferioritate trăgând în Sorescu ca-ntr-o țintă vie. Sub pretextul că scriu despre ministrul Culturii, îl maculau pe cel care le era superior prin geniul literar, după exact aceeași tehnică prin care azi uitatul Arezanov, neputând să îl deposedeze pe Balaci, l-a rupt și l-a scos din fotbal.

Nu sunt în măsură să judec dacă scriitorul a făcut bine, acceptând să devină ministru al Culturii. Pot spune doar că merita să fie ministru, cum au meritat, după el, și Ion Caramitru sau Răzvan Theodorescu. Dacă marii intelectuali ai națiunii nu merită să fie miniștri ai Culturii, cine merită? Și, dacă nici la Cultură nu punem mari intelectuali, atunci unde mai punem?

Cert e că, între 1993 și 1995, un număr de gazete și de gazetari (dintre care cei mai mulți erau ingineri, autodidacți în materie de poezie sau de teatru) l-au tocat aproape zilnic pe Sorescu. Dacă la cutare teatru din Turda scârțâia o ușă, culpabil era ministrul incompetent. Dacă la muzeul din Videle funcționa un muzeograf care fusese activist de partid, Sorescu era un periculos agent al cripto-comunismului, pus să patroneze restaurația în cultură. Dacă, iarna, îngheța încuietoarea mașinii unui tânăr artist independent, de vină era ministrul asasin, care împiedica afirmarea tinerelor talente. În această notă, Sorescu a stat în fotoliul de ministru, într-o perioadă oricum dificilă (din cauza prăbușirii economiei), trei ani, până când s-a dat curs uneia dintre nenumăratele demisii pe care le depusese pe masa premierului și a fost înlocuit.

Nu exagerez dacă afirm că, pe acest fond nervos, hepatita C de care suferea (și pe care și-o trata, nefăcând nici un fel de excese) n-a mai putut fi ținută sub control, metamorfozându-se într-o boală incurabilă. Care, în ritm galopant, în numai șase luni, l-a băgat în pământ.

Destinul său a arătat, ca un dangăt prevestitor de clopot, cât de mult uzează, la noi, politica. Ura, adversitatea feroce și un spațiu public complet lipsit de reguli de conviețuire civilizată pot distruge pe oricine. Când, însă, distrug un creator și o valoare românească de dimensiuni universale, cum era Marin Sorescu (candidat cu mari șanse la Premiul Nobel și scriitor tradus pe toate meridianele planetei), pierderea este irecuperabilă.

Nouă nu ne mai rămâne acum decât să medităm la această istorie tristă, să încercăm să învățăm ceva și, dacă se poate, să îl recitim pe Marin Sorescu.

Ionuț Vulpescu este deputat PSD și fost ministru al culturii.