Dr. Mădălina Comănescu, SANADOR: Mă bucur să ajut, dar treaba cea mai importantă tot Dumnezeu o face!

Medicul MĂDĂLINA COMĂNESCU s-a alăturat echipei SANADOR în anul 2019 și, dincolo de performanțele profesionale notabile, se raportează subiectiv la profesie prin prisma contaminării cu emoția celor 2000 de nașteri pe care le-a asistat.

• TikTok și Youtube „nu sunt suficient de sigure” pentru copii
• 20 de ani fără EA
• Înalta Curte trage un semnal de alarmă la CCR: Măsuri aberante care lasă românii de rând fără apărare
• ÎCCJ sesizează CCR în legătură cu ultimele modificări aduse Codului de procedură penală
• Bolojan atacă PSD și explică de ce proiectul reactoarelor modulare are probleme

PRIMA NAȘTERE

La prima naștere n-a avut niciun rol, fiind doar observator. „Am avut, astfel, timp să simt emoție. Faptul că ești aproape de trăirea unei femei căreia i se întâmplă cel mai înălțător moment te face să simți că ești în prezența unei clipe în care te conectezi la bucuria absolută. Și n-am simțit emoție doar la prima naștere. Mi-a luat mult timp să mă obișnuiesc cu emoția din sala de nașteri. Și acum zâmbesc când scot un copil. Dacă n-ar fi copiii, nimic nu ar mai avea sens. Eu n-aș putea trăi fără copiii mei!”, povestește medicul pentru Q Magazine.

Relația cu pacientul se bazează exclusiv pe încredere, este filosofia medicului Comănescu.

„Am făcut mereu tot posibilul pentru pacientul meu. Te străduiești din răsputeri, pentru că așa este firesc și pentru că oamenii vin la tine cu toată încrederea. Asta te obligă să fii responsabil. Însă, în obstetrică, din punct de vedere al medicinei și al specialității, suntem responsabili pentru două vieți și vrem să fie amândouă bine. Mi s-a mai întâmplat ca, fiind de gardă, să primesc paciente cu feți morți în burtică și – vă pot spune – este traumatizant.

Indiferent cât de lucid și obiectiv trebuie să rămâi când îmbraci halatul alb, nu are cum să nu te afecteze.

Cred că fiecare medic este un om bun. Dacă în gena ta este să fii OM, așa rămâi, dincolo de zilele mai proaste.

Și când avem zile mai grele trebuie să îmbrăcăm empatia odată cu halatul, pentru că n-are nicio vină pacienta care tocmai trebuie să vină. Pacienții sigur au zile mai proaste când vin la noi. Dar, ca să poți să faci asta, trebuie să-ți placă ce faci. De aceea le spun mereu copiilor mei să fie conștienți că medicina este grea. Până la urmă, nimic nu este ușor. Măcar să aibă un rost viețile lor”.

Le-a spus mereu copiilor săi să nu se facă medici decât dacă le va plăcea cu adevărat.

„Fetița mea va intra în clasa a X-a, iar fiul meu are 21 de ani. Din păcate, m-am trezit cu el mare cam repede. Acum mi se pare că este prea mare. Este student la medicină, în anul al IV-lea. Deși m-au văzut mereu plecată de acasă și au fost oropsiți de lipsa mea, iată că a uitat greutățile și a plecat spre medicină. Dar cum ți-e scris, așa ți se așază.

Copiii mei sunt făcuți cu examene. Primul este făcut în anul al VI-lea de facultate, în sesiunea de vară. Mi-am luat trei luni să stau cu el, apoi mi-am dat rezidențiatul în toamnă și a trebuit să încep să lucrez.

Fiica mea este făcută cu examenul de ultimul an de specialitate. Sper să am timp să stau cu copiii copiilor mei. Practic, copiii și-au făcut loc printre spațiile din meseria mea. Pe cât au fost ei lipsiți de mine, pe atât de buni au ieșit.
Până la urmă, nimănui nu-i este ușor. Poate acesta a fost și declicul fiului meu, care spunea că nu se va face medic pentru că eu nu am fost niciodată acasă. Soțul meu nu este medic și asta m-a ajutat enorm. El a fost de gardă la copii, eu la spital mereu”.

RITMUL PROFESIONAL

„Ni se mai întâmplă să avem și nopți. Telefonul este mereu deschis și dormim cu el lângă cap. Când apare o urgență, te trezești noaptea teleghidat. Pacientele sunt, de regulă, extrem de stresate. Nu se simt confortabil decât cu tine. La noi trebuie să existe chimie, astfel că nu poți să delegi decât foarte greu, pentru că oamenii trebuie să aibă încredere.

Tot timpul trebuie să mă pun în pielea pacientului, pentru că sunt cazuri în care unele femei nu pot aduce copii pe lume. Încerc să fiu aproape de ele și să le explic posibilitatea fertilizării in vitro. Oricum ar fi, lumea nu se termină aici, ci poate continua cu drumul către un copil pe care nu are cine să-l îngrijească. Pentru că pe mine m-a condus emoția către meseria asta, încerc să pun și eu ceva în loc. Măcar puțină speranță.

Soțul meu nu este medic și asta m-a ajutat enorm. El a fost de gardă la copii, eu la spital mereu!

Certitudinea că ai făcut lucrurile bine este catalizatorul oricărei vieți profesionale: „Primesc de la o pacientă o poză cu copilul ei și toată oboseala dispare. Sau vin paciente cu copiii și mă prezintă așa: «Uite mami, doamna doctor este cea care a pus prima dată mâna pe tine!». Pe unii dintre copii chiar i-am botezat, astfel că sunt și nașă”, povestește Mădălina Comănescu.

Crede că echipa este esențială. Viața a adus-o la SANADOR în anul 2009, după rezidențiat. E un om constant, care are două relații de lungă durată: una acasă, cealaltă la serviciu.

„Pentru mine contează enorm echipa, pentru că ea te ține într-un loc. Suntem o mână de oameni care avem încredere unii în ceilalți și cu care am evoluat în mod constant. Un alt avantaj este că suntem într-un spital multidisciplinar. Dacă ai – Doamne ferește! – o complicație cu un pacient, se poate rezolva aici, fără să dăm disperați din mâini. În profesia noastră, poți fi depășit ușor dacă nu te pregătești în mod constant, iar lucrurile se schimbă cu viteză și în ginecologie. Acum sunt în plin training de medicină robotică”.
Ce poate schimba robotul în ginecologie? e cea mai firească întrebare pe care i-o pot adresa interlocutoarei mele, care s-a descurcat în sute de situații și fără această mașinărie. „Taie foarte mult din emoția ta. Plecând de la faptul că poate vedea mult mai bine, are o altă ergonomie, te ajută să pătrunzi în spații înguste și ai acele instrumente care se rotesc la 540 de grade. Este o treaptă spre evoluție binevenită, pentru că și bolile evoluează.
Eu mă uit la oameni prin prisma chirurgiei minim invazive, pentru că nu tot timpul reușim să operăm minim invaziv”.

Revenind la trainingul de medicină robotică, spune că durează până te obișnuiești. Prima parte se face pe simulator. Sunt câteva examene online pe care le va susține, iar, în octombrie, merge la Barcelona pentru examenul de certificare, după care urmează curba de învățare. „Adică, nu e ușor deloc, deși m-aș fi gândit că mi-e mai ușor din punct de vedere al chirurgiei laparoscopice. În plus, creierul trebuie să se obișnuiască cu toate manevrele”.

Robotul poate vedea mult mai bine, are o altă ergonomie, te ajută să pătrunzi în spații înguste și ai acele instrumente care se rotesc la 540 de grade. Este o treaptă spre evoluție binevenită, pentru că și bolile evoluează.

Pentru a ieși din curba de învățare, hotărâm să urcăm pe munte, unde doctorul Mădălina Comănescu ajunge mai rar decât și-ar dori. Îi pare rău că s-a apucat așa de târziu, abordând traseele marcate abia în 2018. Greu nu i se pare să urci pe munte, ci să vezi că lumea este contaminată de anxietate: „Cel mai trist mi se pare să văd tinere de 20 de ani care sunt depășite de situație. Asta le influențează menstruația. Tot stresul conduce la instalarea prematură a menopauzei, care poate începe de la 38 de ani. A scăzut prea mult pragul la care femeile rămân cu o rezervă ovariană proastă. Sfatul pe care îl ofer pacientelor mele este să nu amâne prea mult momentul maternității, pentru a nu se întâlni cu cele mai mari frustrări”.

Duce grija pacientelor și ziua, și noaptea, fără să creadă ca atinge o stare excepțională. Se bucură să poată ajuta, dar „treaba cea mai importantă tot Dumnezeu o face. EL este primordial!”

Își amintește cu duioșie de copilul Neghiniță: „Cel mai mic omuleț a fost Matei, care avea 800 de grame. Acum are 7 ani și este foarte inteligent, în ciuda deficitului de prematur mare”. Un altfel de deficit, care o va urmări mereu, este regretul că n-a fost aproape de copiii ei în momentele grele: „Ce m-a întristat cel mai mult este că am lipsit de lângă copiii mei când aveau o problemă.

Dacă aș fi avut o altă profesie, aș fi putut să stau cu fata mea când era mică și făcea febră mare, care părea că nu mai scade cu nimic. Dar era necesar să plec de gardă și să aleg mereu între copiii mei și ceilalți copii pe care trebuia să-i aduc pe lume.

Mă consolez cu gândul că voi fi cea mai bună bunică. Și tot ce-mi mai doresc este să rămân întreagă până la sfârșit, să nu devin o povară.

Între timp, mă bucur că văd copii. Cred că de asta m-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Dacă aș lua-o de la capăt, tot asta aș face”.