Europa avertizează: ce este mai rău, abia urmează să vină

Polarizare. Teorii ale conspiraţiei. Atacuri la adresa presei libere. Obsesie pentru loialitate. Evenimentele recente din Statele Unite urmează un tipar pe care europenii îl cunosc prea bine.

Citește aici Cum a fost agresat Valer Dorneanu de #Rezist 

Anne Applebaum, scriitoare și jurnalistă americană, de origine poloneză, a dezvăluit în The Atlantic detalii despre ruptura din societatea poloneză, care seamănă tot mai mult cu cea din România. Ea arată cum prieteni de-o viață au ajuns să nu își mai vorbească și să fie inamici politici.

„Am dat o petrecere pe data de 31 decembrie 1999, în casa noastră din Chobielin, Polonia. Invitaţii proveneau din toate mediile: jurnalişti din Londra şi Berlin, câţiva diplomaţi din Varşovia, vreo doi prieteni din New York.  Majoritatea invitaţilor erau din Polonia, prieteni ai soţului meu – care atunci era ministru de Externe adjunct în  Guvernul Poloniei.

Majoritatea puteau fi descrişi, în termeni utilizaţi de polonezi, ca fiind de dreapta – conservatori, anti-comunişti. Dar la acel moment puteau fi numiţi şi liberali – clasicii adepţi ai pieţei libere – sau chiar thatcherişti. Credeau în democraţie, în supremaţia legii, şi într-o Polonie care era membră NATO şi urma să adere la Uniunea Europeană, ca parte a Europei moderne. Pe atunci, asta însemna să fii de dreapta.

Anne Applebaum împreună cu soțul ei, Radoslaw Sikorski, fost ministru de Externe

Polarizare

Cu aproape două decenii mai târziu, aş traversa strada pentru a evita să dau nas în nas cu unii dintre invitaţi. Ei, la rândul lor, nu numai că ar refuza să intre în casa mea, ci ar fi jenaţi să recunoască faptul că au fost vreodată acolo. De fapt, acum cam jumătate din ei ar refuza să discute cu cealaltă jumătate. Motivul distanţării este unul politic, nu personal.

În ziele noastre, societatea poloneză este una dintre cele mai polarizate din Europa, separată de o fisură profundă în ceea ce era mai demult dreapta poloneză, la fel ca şi  cea ungară, italiană, şi – având nişte mici diferenţe – cea britanică şi americană.

Unii dintre invitaţi au continuat să susţină, la fel ca mine şi soţul meu, direcţia pro-europeană, supremaţia legii, piaţa liberă de centru-dreapta, rămânând în partide politice care s-au aliniat (mai mult sau mai puţin) la direcţia democraţilor creştini europeni, la partidele liberale din Germania şi Olanda, şi la Partidul Republican al lui John McCain. Unii au devenit astăzi de centru-stânga. Dar alţii au mers într-o altă direcţie, susţinând un partid naţionalist numit Lege şi Justiţie – un partid care s-a îndepărtat dramatic de la poziţiile pe care le-a avut pentru scurtul timp cât a condus Guvernul, din 2005 în 2007, şi când a deţinut funcţia prezidenţială (acestea fiind lucruri diferite în Polonia), între 2005 şi 2010.

Teorii ale conspiraţiei şi atacuri la adresa presei libere

De atunci, Lege şi Justiţie a îmbrăţişat un nou set de idei: nu doar xenofobia şi o suspiciune profundă cu privire la restul Europei, dar şi o direcţie deschis totalitară. După ce a câştigat majoritatea în Parlament în 2015, la o diferenţă mică de opoziţie, liderii săi au încălcat Constituţia numind noi judecători la Curtea Constituţională. A preluat controlul asupra canalului de televiziune publică, Telewizja Polska, şi l-a folosit pentru a difuza (pe banii cetăţenilor) propagandă.

Guvernul a căpătat notorietate internaţională când a adoptat o lege care cenzura dezbaterea publică pe tema Holocaustului. Deşi legea a fost ulterior schimbată, ca urmare a presiunilor americane, a fost foarte susţinută de baza ideologică a partidului Lege şi Justiţie – jurnalişti, scriitori şi gânditori, printre care se numără şi unii dintre invitaţii mei la Revelionul de atunci, care cred că forţe anti-poloneze încearcă să învinuiască Polonia pentru Auschwitz.

Astfel de teorii ale conspiraţiei şi suspiciuni fac dificilă o conversaţie între mine şi unii dintre acei invitaţi la Revelion. Unii dintre ei au devenit şocant de antisemiţi.

Pentru a clarifica afilierea mea, trebuie să spun că mare parte dintre conspiraţiile vehiculate sunt legate de mine şide soţul meu, care a fost ministru de Apărare timp de un an și jumătate, ca parte dintr-un Guvern de coaliţie condus de Lege şi Justiţie pentru scurt timp; ulterior, a ieşit din acel partid şi a fost, timp de şapte ani, ministru de Externe al altei coaliţii de guvernare, aceasta fiind condusă de partidul de centru-dreapta Platforma Civică; în 2015 nu a mai candidat. Fiind jurnalistă şi născută în America, am atras mereu atenţia presei. Dar după ce Lege şi Justiţie a câştigat alegerile în acel an, am apărut pe coperta a două reviste pro-regim – wSieci şi Do Rzeczy – ca fiind coordonatoarea evreică clandestină a presei internaţionale şi forţa secretă care dictează articolele nefavorabile la adresa Poloniei. Poveşti similare au apărut şi la ştirile de pe Telewizja Polska.

Între timp au încetat acuzaţiile, deoarece articolele negative la adresa Poloniei au devenit atât de numeroase încât nici măcar nu era posibil ca o singură persoană, fie ea şi evreică, să le poată coordona singură. Dar subiectul mai apare pe reţelele de socializare, din când în când.

Atracţia extremismului

Scriitorul român Mihail Sebastian a scris în renumitul jurnal al anilor 1935 şi 1944 despre o schimbare, chiar mai bruscă, ce a avut loc în ţara lui. Ca şi mine, Sebastian era evreu; ca şi în cazul meu, majoritatea prietenilor lui erau de dreapta. În jurnal descrie cum, unul câte unul, acei prieteni au fost atraşi de ideologia fascistă.

O transformare similară are loc şi în Polonia, care nu are scuza de a trece printr-o criză economică de proporţiile celei din anii 1930. Din contră, economia Poloniei o duce foarte bine. Nu se confruntă cu problema refugiaţilor precum alte ţări europene, şi nu există ameninţări teroriste. Naţionaliştii despre care vorbesc nu au suferit din cauza vreunei tranziţii politice şi nu sunt membrii unei clase sociale sărăcite. Chiar din contră, sunt educaţi, vorbesc mai multe limbi străine şi călătoresc în străinătate – la fel ca şi prietenii lui Sebastian din 1937.

Atunci, de unde această transformare? Răspunsul meu este unul complicat, deoarece cred că explicaţia este universală: date fiind condiţiile de aşa natură, orice societate este capabilă să întoarcă spatele democraţiei. Ba mai mult, dacă ne ghidăm după datele istorice, toate societăţile ajung în acel punct la un moment dat.

Toate acestea s-au mai întâmplat şi în trecut. Schimbări majore de viziune politică au dezbinat familii şi prietenii, au divizat clase sociale şi au schimbat alianţe în mod dramatic – nu se întâmplă chiar în fiecare zi, dar Europa a mai trecut prin astfel de momente.

Diferite partide şi personalităţi politice s-au folosit de teoria conspiraţiei, propagandă, naţionalism şi evenimente dramatice, pentru a crea reacţiile dorite în rândul potenţialilor susţinători. Ȋn astfel de cazuri, susţinătorii cauzei dezvoltă o obsesie pentru a-şi demonstra loialitatea şi a milita pentru cauză.

Istoria se repetă

Discutând recent cu Stathis Kalyvas, expert în ştiinţe politice din Grecia, am aflat că polarizarea nu este deloc un concept nou, şi că este normală. Aş adăuga chiar că şi scepticismul faţă de democraţia liberală este normal. Iar totalitarismul va fi mereu atrăgător ca ideologie. La momentul acela, când eram în Grecia, am aflat că este la modă să fii liberal: nici comunist, nici totalitar, nici de extremă stânga şi nici de extremă dreapta. Tinerii cutezători se identificau ca fiind neo-liberali, termen ce fusese anatemă cu doar câţiva ani înainte. Lucrurile sunt mereu în schimbare.

Indiferent de starea de echilibru pe care naţiunea reuşeşte să o atingă, va exista mereu cineva, undeva – în ţară sau în diaspora – care va dori să tulbure echilibrul. Este un lucru demn de reţinut.

În America, vedem istoria ca având o direcţie liniară, de progres către democraţia liberală – despre care considerăm că nu poate fi alterată, odată obţinută. Însă în alte părţi ale lumii, istoria are o direcţie circulară.

Şi în Europa istoria pare să se repete. Dezbinarea din societatea poloneză se aseamănă izbitor de mult cu cea din timpul cazului Dreyfus din Franţa. Limbajul utilizat de  radicalii de dreapta europeni, care cer revoluţie împotriva elitelor, cu vise de curăţare prin violenţă şi confruntări culturale apocaliptice, se aseamănă izbitor de mult cu limbajul folosit cândva de extrema stângă a Europei. Prezenţa intelectualilor nemulţumiţi, oameni care consideră că regulile nu sunt corecte şi că persoanele influente nu sunt cele potrivite pentru a avea o asemenea influenţă, au mai existat şi în afara Europei. Când scriitorul venezuelan Moisés Naím a vizitat Varşovia, la câteva luni după ce Lege şi Justiţie a preluat puterea, i-am descris noii lideri politici drept furioşi, răzbunători, şi plini de resentimente. Mi-a spus: Parcă ar fi chavişti.

Uneori, democraţia este frustrantă

Nu este surprinzător că meritocraţia şi principiile pieţei libere provoacă frustrări – mai ales atunci când nu sunt reglementate corespunzător, nu există încredere în cei ce reglementează  şi cei ce participă în cursă pornesc din puncte diferite. Cei ce pierd cursa vor contesta mereu validitatea cursei.

Deşi încurajează talentul şi generează mobilitate ascendentă, principiile competiţiei nu răspund unor întrebări profunde legate de identitate şi nu oferă satisfacţia apartenenţei la o comunitate morală. Statul totalitar promite multe: că naţiunea va fi condusă de cei meritorii, care sunt membrii de partid. Poate că democraţia trebuie denaturată iar afacerile devin corupte, iar statul de drept este distrus pentru a obţine un astfel de stat. Dar dacă crezi că faci parte dintre cei meritorii, eşti dispus să faci asta.

Statele Unite: ce urmează?

Ascensiunea către putere a lui Donald Trump s-a bazat pe elemente naţionaliste, alimentȃnd temerile unora că imigranţii sunt de vină pentru creşterea ratei criminalităţii, că ocupă locuri de muncă care altfel ar fi revenit unor americani. A folosit teorii ale conspiraţiei, precum aceea conform căreia Barack Obama nu ar fi fost născut în America, spre exemplu – elemente despre care nu s-a crezut că ar avea un impact atȃt de mare.

Ȋnsă impactul a apărut; a urmat polarizarea profundă, obsesia pentru demonstrarea loialităţii – inclusiv în mass media şi pe reţelele de socializare – dezbinarea. Toate aceste etape sunt foarte familiare Europei, la fel ca şi urmările lor.

Ȋntrebarea este: ce urmează? Aşa cum spunea George Santayana, Cei ce nu-şi pot aminti trecutul, sunt condamnaţi să-l repete. Rămȃne de văzut dacă America va învăţa sau nu ceva din istoria Europei.