EXCLUSIV. Cercetător: Omul își va crea NEMURIREA!

Într-o zi de toamnă, în septembrie 2019, mi-am dat întâlnire cu Nicoleta Ionac la ora 11.00. Când ne-am despărțit, era 14.45. Niciuna nu se uitase la telefon în tot acest interval. Am făcut mai jos o sinteză a acestor aproape patru ore de conversație despre înainte și înapoi prin viitor.

• În numele Annei Sava, această fată deșteaptă…
• Ce așteptări au antreprenorii români de la viitorul guvern. „Sunt sufocați de taxe și impozite”
• Ministrul Culturii, Demeter Andras Istvan, a demisionat
• Air China ar putea lansa ruta Beijing – Otopeni
• CSM atrage atenția asupra situației din justiție: creșterea volumului de cauze pe rolul instanțelor, deficit de judecători

Nicoleta Ionac este profesor la Universitatea din Bucureşti, titulara cursului de Biometeorologie la programul de studii de licenţă în „Meteorologie şi Hidrologie” de la Facultatea de Geografie. În 1996 a susţinut teza de doctorat „Clima şi comportamentul uman”. De-a lungul carierei sale didactice, din 1990 şi până în prezent, a publicat numeroase studii de specialitate în domeniul biometeorologiei şi bioclimatologiei umane, inclusiv cu aplicaţii pentru teritoriul României. Foto Cristina Anculete

OMUL – MATERIE, OMUL – ENERGIE

Ați publicat recent o carte inspirată dintr-o replică din Star Wars. Ea însăși este o călătorie într-o altă lume. Ce ați descoperit în drumul dvs.?

Este impropriu spus „carte”. Vă mărturisesc sincer că, iniţial, m-am apucat să scriu un articol pentru o revistă americană de ştiinţe biomedicale.

Cei din redacţie m-au contactat în prealabil, exprimându-şi această rugăminte. Când am început să scriu, m-am lăsat purtată de fluxul propriilor mele percepţii şi concepţii de viaţă, rezultând în final un studiu mai amplu, căruia mi-a venit ideea să-i pun titlu o arhicunoscută replică din filmul de anticipaţie ştiinţifică Star Wars şi anume: May the FORCE be with YOU!  (în traducere: FORŢA fie cu TINE!), mai ales că studiul meu a fost scris în limba engleză.

De la această formulă universală de salut sau de încurajare, din filmul respectiv, pe care şi-o adresau creaturile de toate felurile din cele mai variate dimensiuni ale galaxiei noastre, acest studiu face o trecere în revistă a celor mai importante descoperiri şi aspecte ale lumii fizice şi metafizice contemporane. Conceptul de FORŢĂ în sine dobândeşte definiţii, sensuri şi semnificaţii extrem de variate.

Ați făcut, practic, un inventar a ceea ce înseamnă ENERGIA în diverse științe și discipline de la mecanică și fizică, termodinamică, astrofizică, biochimie, biologie, până la medicină și religie.

Da, am încercat însă ca dincolo de explorarea unui uriaș potențial de informare și cunoaștere științifică, să simplific mult lucrurile. Am arătat cum ENERGIA începe de la cel mai mic (nivel subatomic) şi continuă până la cel mai mare nivel de reprezentare (scara întregului Univers) a câmpului spaţiu-timp din realitatea noastră externă obiectivă.

Aici sunt posibile stări de suprapunere a câmpurilor şi dimensiunilor de existenţă ale materiei şi energiei, formând aşa-numitele entanglements. Ele nu încetează să sfideze încă raţiunea umană. Mai apar diverse moduri, uneori prin impulsuri haotice, prin care energia suportă continue transformări dintr-o formă în alta, într-un permanent flux armonic, modificându-şi neîntrerupt parametrii caracteristici de stare.

Am încercat să demonstrez, prin diferite studii ştiinţifice, cum poate omul, ca entitate materială şi energetică totodată, să-şi producă, să-şi amplifice şi să-şi armonizeze energiile specifice (metabolică, celulară, mentală, spirituală) cu cele ale celorlalţi semeni şi cu mediul extern, pentru asigurarea celor mai bune şanse de supravieţuire individuală, colectivă şi chiar de specie.

Practic, acest studiu este o variantă personalizată a realităţii în care, personal, am ales să trăiesc, mai ales în mintea şi inima mea. Această realitate, care mi s-a relevat prin cele mai solide argumente ştiinţifice, la care fac referire, de altfel, pe tot parcursul studiului, mi-a arătat că, în esenţă, în universul infinit în care trăim, există (să-i zicem) un singur bloc de energie, care este nelimitat, indivizibil, parţial invizibil, pur şi etern, la care trebuie să ne raportăm în permanenţă. Multitudinea şi complexitatea formelor sale de reprezentare este atât de vastă încât am putea considera că această realitate reprezintă, practic, absolut TOT ceea ce există sau poate exista, indiferent de percepţia observatorului. Mai departe, fiecare poate s-o descopere şi s-o considere cum vrea: în întruchiparea unei entităţi divine, sub forma unei forţe imuabile care animă şi pune totul în mişcare în câmpul spaţiu-timp al universului sau al însăşi esenţei şi modului nostru de A FI!

În universul infinit în care trăim, există un singur bloc de energie, care este nelimitat, indivizibil, parţial invizibil, pur și etern.

Vorbiți în această lucrare despre capacitatea  omului de a găsi în el însuși forța depășirii unor boli sau depresii. La ce mai sunt buni atunci medicii și psihologii?

Hm…, permiteţi-mi să adaug că, în această ecuaţie, ar trebui să-i includem şi pe preoţi sau, mă rog, personalul clerical în ansamblu, şi o să vă explic de ce.

În esenţă, în această lucrare, am prezentat o selecţie a celor mai recente şi relevante studii ştiinţifice de biologie celulară, biochimie, neurologie, bioenergetică, parapsihologie etc., care demonstrează că, atât corpul, cât şi creierul uman funcţionează asemenea oricărui alt corp radiant din natură, care, conform legilor universale ale energiei radiante, absoarbe şi emite, în acelaşi timp, energie. Aceasta rezultă din anumite procese metabolice şi celulare, fiind transportată, prin intermediul hemoglobinei din sânge, în întregul organism, dar în mod special creierului, care, chiar dacă nu execută niciun fel de operaţiune, consumă cel puţin 20% din întreaga cantitate de energie produsă de anumite structuri specializate existente în toate celulele corpului omenesc (numite mitocondrii), dar nu numai.

Creierul este, la rândul său, alcătuit din mai multe arii şi componente cerebrale diferenţiate, grupate în două emisfere cu polarităţi diferite, care pot fi activate, sau, dimpotrivă, inhibate, în funcţie de tipul şi intensitatea stimulilor şi a reacţiilor celulare şi neuronale.

Multe investigaţii neurologice realizate prin mijloace imagistice extrem de moderne (EEG, MRI etc.) au scos în evidenţă faptul că atât intensitatea, cât şi polaritatea curenţilor bioelectrici de la nivelul creierului se pot modifica semnificativ, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ, ca urmare a multiplelor interacţiuni între acesta şi celelalte structuri fiziologice, pe de o parte, şi între acesta şi mediul său extern, pe de altă parte.

Da, studiile au constatat că în starea de iubire sau în starea de rugăciune se întâmplă un fapt neîntîlnit în rest, de echilibrare, de suprapunere, a emisferei stângi, responsabilă cu afectul, cu emisfera dreaptă, a cognitivului.

Acest fapt nu poate fi decât benefic pentru om din toate punctele de vedere, în condiţiile în care tot mai multe astfel de cercetări ştiinţifice scot în evidenţă faptul că acest plus de energie sau forţă vitală produce efecte fiziologice şi psihologice dintre cele mai importante: ameliorarea durerilor de orice fel, întărirea sistemului imunitar, diminuarea stresului, îmbunătăţirea funcţiilor cardiace, sanguine, cerebrale şi respiratorii, control emoţional, creşterea randamentului intelectual şi productiv, prevenirea atacurilor de panică, anxietate şi frică, ameliorarea unor dereglări şi tulburări nervoase, precum depresiile, boala Alzheimer, Parkinson etc.

Așadar, prin rugăciune ne putem vindeca! De altfel, cunosc multe cazuri ale unor oameni bolnavi care s-au vindecat în mod miraculos, rugându-se la Sfântul Nectarie, sfânt la care eu însămi am evlavie, sau ungându-se cu mir din biserica unde se află moaștele sale.

Așa că e firesc să ne întrebăm la ce-am mai avea nevoie de medici şi psihologi, aţi spus dumneavoastră, şi de preoţi, aş adăuga eu. Simplu: pentru că fiecare dintre aceştia ne ajută să diagnosticăm un factor sau o dereglare perturbatoare, de orice natură ar fi aceasta (fiziologică, mentală sau spirituală), numai dintr-o anumită perspectivă, unilaterală. Omul, însă, reprezentând un ansamblu material-energetic viu, are nevoie de o abordare holistă, integratoare şi sincronizată a tuturor celor trei dimensiuni esenţiale ale existenţei sale, respectiv, ale corpului, minţii şi spiritului său. Numai el însuşi şi-o poate crea, prin armonizarea celor trei forme de energie de care dispune sau pe care le poate produce prin forţe proprii.

Aş face o analogie: corpul omenesc reprezintă cutia de rezonanţă a unui dispozitiv tehnic, mintea sa reprezintă motorul sau generatorul acesteia, iar spiritul individului e energia care pune în mişcare şi nu numai că-l animă, dar şi face ca acest dispozitiv să vibreze pe tonuri armonioase, ca într-o melodie numai de el ştiută. Şi atunci, vă întreb: cum ar putea medicii, psihologii şi, respectiv, preoţii, să ne ajute să punem în operă respectiva melodie, dacă ei nu ştiu mai mult decât notele şi gamele muzicale? Partitura muzicală sau melodia în sine nu poate fi compusă decât de fiecare fiinţă umană în parte!

UNIVERSUL A FOST LA ÎNCEPUT O SINGURĂ FORȚĂ

Ați definit un concept al energiei din care este făcută lumea, omul și care este însuși Dumnezeu. Cum se produce interconexiunea acestor planuri?

În mod categoric, nimeni nu poate nega existenţa materiei şi energiei în universul nostru. Originea şi evoluţia lor pot fi însă discutabile, dar atât timp cât la ora actuală nu s-a formulat încă o teorie unanim acceptată privitoare la structura lor unică, de bază, orice supoziţie ştiinţifică sau ezoterică poate fi la fel de valabilă.

Universul a reprezentat, de fapt, un câmp unificat, operat de o singură super-forţă, care, ulterior, după momentul Big-Bangului şi pe măsura expansiunii universului, a determinat formarea altor patru forţe subsecvente (gravitaţională, electromagnetică şi forţele tari şi slabe din constituţia atomilor), printr-un proces cunoscut sub numele de „întrerupere a simetriei”, din care a rezultat materia şi antimateria ulterioară a acestuia.

Practic, acest concept se referă la o anomalie sau la o deviere singulară, care modifică interacţiunile dintre forţele existente în câmpul de referinţă, spaţiu-timp la nivel macrocosmic sau constituţia atomului, la nivel microscopic. S-au generat noi configuraţii de materie şi, respectiv, de forţe sau de energie, care pot fi mai bune sau mai rele.

Până în momentul de faţă, cele mai importante modele fizice şi matematice de reprezentare a structurii materiei şi a variatelor tipuri de forţe care acţionează la diferite scări, dar mai ales la nivel cuantic, ne prezintă o realitate universală extrem de complicată, cu mai multe dimensiuni şi stări suprapuse, întretăiate sau combinate. Atât materia, cât şi energia în sine, se transformă în permanenţă dintr-una în alta sau dintr-o dimensiune şi formă în alta.

Aproape că nu putem disocia, în mod logic, fenomenele de ordin fizic faţă de cele de ordin metafizic, atâta timp cât Universul conţine deja tot ceea ce ar putea exista în el, iar Dumnezeu este considerat, la fel, tot ceea ce ar putea să existe, la rândul său.

Într-adevăr. Ați sesizat corect!    

Cât la sută este rațiune și cât la sută afect într-un om?

Nu vom putea avea un procent exact niciodată. De fapt, creierul uman, fiindcă el este cel care controlează tot ceea ce se întâmplă în corpul omenesc şi asigură relaţia acestuia cu mediul mereu schimbător din exterior, funcţionează mai degrabă într-un sistem cu circuit alternativ, în care fiecare arie cerebrală specializată îşi întăreşte sau îşi diminuează activitatea, în funcţie de solicitările existente. Ele se echilibrează totuşi în permanenţă, pentru asigurarea unei stări existenţiale optime, care variază însă de la un individ la altul, în funcţie de foarte mulţi factori.

Cele două emisfere cerebrale, fiind fundamental specializate în funcţii diferite nu sunt, de regulă, sincronizate. Acestea funcţionează cam în contratimp, între ele realizându-se însă anumite circuite neuronale, care facilitează întrucâtva transmiterea impulsurilor nervoase relevante pentru activarea anumitor centre de comandă.

Așa cum ați amintit mai devreme, există stări, cum este cea de meditație profundă, în care cele două emisfere se pot sincroniza perfect. Atunci are loc un puternic influx.

Acest influx, la rândul său, creează o senzaţie de plenitudine în întregul organism care poate fi eficient folosită pentru reducerea stresului, încetinirea proceselor de îmbătrânire celulară, activarea sistemelor imunitare, diminuarea proceselor inflamatorii de orice fel, ameliorarea diabetului şi a unor dereglări neuronale, precum stările depresive, boala Alzheimer etc., echilibrarea şi controlul stărilor emoţionale ş.a. Adică, ce spuneați dumneavoastră.

Cam aceleași efecte s-au constatat și în legătură cu rugăciunea, indiferent de religie, și cu muzica armonioasă, cu vibrații profunde cerebrale. Și în cazul iubirii…

Într-adevăr. Toţi stimulii externi – înfăţişare, miros, voce, atingere etc.–, precum şi energia emisă de persoana îndrăgită, sunt sesizate de receptorii senzoriali ai unei arii cerebrale şi ai hipotalamusului persoanei îndrăgostite, să-i spunem aşa. Receptorii se hiper-activează, eliberând nişte hormoni, care se duc spre centrele cerebrale cu funcţii executive pentru a prelua controlul asupra situaţiei.

Îndrăgostiții emit Oxitocină, supranumită și „hormonul dragostei” și dopamină, „hormonul plăcerii”

La rândul lor, aceşti centri nervoşi superiori trimit semnale electrice de joasă frecvenţă înapoi spre ariile cerebrale iniţiale, stimulând astfel producţia unor hormoni care induc o stare de plăcere, atenţie şi motivaţie concentrată pe noua stare de fapt sau de trăire, ca să fim deschişi.

Cert este că dinamica acestui circuit cerebral implicat în starea de iubire este intens utilizată astăzi în terapiile psihologice de tratare a autismului, depresiilor psihice şi, în general, a acelor tipuri de dereglări nervoase care afectează relaţiile sociale ale oamenilor.

Pentru un creier sănătos nu e nevoie de prea mult control raţional, pentru că el poate regla fin toate elementele, condiţiile şi parametrii săi de funcţionare optimă, chiar dacă, uneori, se lasă şi el puţin dus de val. Problemele apar abia în momentul în care se exacerbează activitatea uneia sau a alteia din cele două emisfere cerebrale, ale căror polarităţi sunt diferite.

Atunci se creează dezechilibre biochimice şi energetice profunde în întregul organism, cu toate consecinţele de rigoare.

Mâini mai lungi, picioare mai scurte

În tot acest bloc de energie universală, v-ați gândit la cum va arata omul viitorului? Ce spun studiile și cercetătorii?

Uf, mă puneţi oarecum în încurcătură…! Nu ştiu care va fi omul viitorului dar vă pot spune cam cum se apreciază că ar putea evolua specia Homo sapiens într-un viitor de la câteva sute de mii la câteva milioane de ani, fără să mai fac referire foarte exactă la sursele corespunzătoare de informare ştiinţifică.

Un studiu efectuat de un grup de cercetători de la Universitatea Harvard din SUA, acum câţiva ani, pe baza frecvenţei descrescătoare a celor mai răspândite tipare comportamentale şi obiceiuri cotidiene ale oamenilor care trăiesc în societăţi avansate din punct de vedere economic, social şi cultural, arată, prin intermediul unui aşa-zis portret robot al omului viitorului, că acesta va avea: un grad destul de accentuat de calviţie, din cauza stresului din ce în ce mai însemnat cu care se confruntă din diverse motive; miopie, din cauza slăbirii vederii ca urmare a expunerii tot mai îndelungate la dispozitive electronice cu afişaje cu luminozitate din ce în ce mai mare, şi hipoacuzie, din cauza nivelui tot mai ridicat de zgomot ambiental; o dentiţie din ce în ce mai precară, ca urmare a consumului crescând de alimente procesate, care nu mai supun aparatul masticator la tensiunile şi presiunile sale normale de funcţionare; o greutate corporală din ce în ce mai mare, ca efect direct al unei sedentarităţi crescânde; o dezvoltare disproporţionată a diferitelor segmente corporale, în sensul reducerii înălţimii corporale, alungirii membrelor superioare, din cauza creşterii gradului de solicitare a acestora în muncile statice, care presupun accesul facil şi instantaneu la multe aparate şi dispozitive electronice de comandă, cum ar fi calculatorul şi al scurtării lungimii membrelor inferioare (picioarelor), din cauza lipsei tot mai pronunţate a exerciţiilor fizice.

Deci, fizic, viitorul reprezentant al speciei Homo sapiens se va îndepărta destul de mult de normele şi formele armonioase ale „omului vitruvian” desenat de Leonardo da Vinci.

Ceea ce este însă şi mai îngrijorător este faptul că, din cauza solicitărilor crescânde de orice fel, cu care oamenii se confruntă chiar în prezent, starea lor de sănătate, în general, dar mai ales cea mentală, prezintă o depreciere nepermis de rapidă şi extinsă.

Dacă ar fi să amintesc doar un raport al Organizației Mondiale a Sănătății, din 2008, putem vedea că dereglările depresive unipolare erau deja prima cauză de îmbolnăvire la nivel mondial. Și, atenție, asta în țări dezvoltate, cu venituri medii și mari. S-a constatat această realitate mai ales în rândul femeilor active.

Practic, au fost mai mulți bolnavi din cauza depresiilor decât din cauza bolilor infecțioase,a diabetului sau a cancerului, care erau cele mai răspândite boli din lume.

Depresia riscă să devină, de fapt, o boală a viitorului, deși putem spune că este chiar și o boală a prezentului!  Vedeți ce paradox: cu sute de ani în urmă, când omenirea era cu mult mai primitivă decât acum, oamenii erau mai sănătoși. Epidemiile de ciumă, holeră etc  aveau o arie largă de răspândire și din cauza lipsei vaccinurilor. Și astăzi, când am evoluat atât, când suntem în era postindustrială, a inteligenței artificiale, ni se îmbolnăvește creierul. Poate pentru că îl suprasolicităm?

Exact.  Şi tocmai de aceea, creierul uman ar trebui să fie considerat, de fiecare individ în parte, drept obiectul celei mai importante investiţii proprii.

Deşi are o greutate de numai cca. 1,4 kg în stadiul său adult, el controlează o reţea cu peste 100 de miliarde de neuroni, între care se stabilesc peste 100 de miliarde de miliarde de conexiuni şi  deţine rolul vital în colectarea, integrarea şi procesarea continuă, adică zi şi noapte, a tuturor informaţiilor pe care le primeşte din întregul corp omenesc şi implicit, de pretutindeni, din mediul înconjurător.  Aşa cum multe studii neurologice au demonstrat deja, pentru menținerea unei stări bune de sănătate și pentru a avea un randament psihologic și intelectual optim, trebuie să ținem cont de câteva reguli: somn regulat, minim 8-9 ore, pentru că deprivarea de somn duce la auto-distrugerea creierului uman. Procesele sale specifice de curăţare, care au loc cu predilecţie în timpul somnului, se hiper-activează, forţându-l pe acesta să elimine un mare număr de neuroni şi conexiuni sinaptice, cu efecte din cele mai grave asupra memoriei şi stărilor de dispoziţie;  o alimentaţie bogată în proteine pentru că acestea furnizează aminoacizii necesari creierului pentru a produce unii neurotransmiţători, precum serotonina, esenţiali în menţinerea unui tonus energetic pozitiv, de bună dispoziţie; efectuarea unor activităţi sau munci fizice regulate.

2020 este anul în care depresia va deveni a doua cauză de dizabilitate la nivel mondial, după afecțiunile cardiovasculare.

S-a demonstrat că acestea stimulează creşterea în volum a creierului, care astfel ar putea stoca şi procesa mai multe informaţii. practicarea unor activităţi mentale preferate, de tip hobby, precum învăţatul, cititul, jocuri de dezvoltare a inteligenţei etc., care să stimuleze creativitatea şi să accelereze ritmurile şi schimburile neuronale.  În plus, se recomandă chiar trecerea creierului uman pe modul autopilot sau stand-by, adică încetarea oricărui tip de acţiune mentală, pentru a-i permite acestuia să se regenereze, ceea ce se întâmplă, de obicei, în timpul somnului, dar nu neapărat.

INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ NU VA PUTEA ÎNLOCUI SPIRITUL OMULUI

Dacă inteligența artificială suplineşte deja milioane de locuri de muncă – omul – până unde poate ajunge această suplinire?

V-aș răspunde, prelungind răspunsul precedent.

Cu certitudine, în condiţiile unei evoluţii crescânde a anvergurii tuturor tipurilor de provocări şi solicitări cu care se confruntă, specia Homo sapiens, actualmente culmea procesului de dezvoltare biologică a tuturor formelor de viaţă existente sau despre care, din perspectiva creaţionistă, se poate considera că reprezintă produsul unei creaţii divine desăvârşite, nu se va putea menţine în parametrii săi biologici, fiziologici, psihologici, mentali, senzoriali, intelectuali actuali.

Totul se transformă continuu atât la nivelul materiei, cât şi la cel al energiei pe care Universul le conţine la nesfârşit. Mai devreme sau mai târziu, adică în câteva sute de mii sau milioane de ani, din rândurile acestei specii se va desprinde un reprezentant al speciei următoare, superioare desigur. El îşi va transmite apoi caracterele genetice nou-dobândite, tuturor generaţiilor ulterioare, până la statuarea definitivă a întregii noi linii de evoluţie genetică.

De fapt, aşa s-a întâmplat chiar cu specia Homo sapiens. Acum cinci milioane de ani, volumul creierului predecesorilor săi (din specia Homo erectus) a început să crească semnificativ şi a dus la apariţia, în urmă cu vreo 500.000 de ani, a unei noi linii de evoluţie umană. Totul a culminat cu apariţia lui Homo sapiens, dotat cu o capacitate cerebrală net superioară, capabilă să susţină un număr mult mai mare de funcţii cognitive din ce în ce mai complexe şi rapide.

Aşadar, rezultă că dezvoltarea capacităţii cerebrale a omului actual este efectul unui lent proces de evoluţie.            

Şi da, şi nu!

Da, fiindcă reprezentanţii speciei Homo sapiens au fost, pentru o perioadă de timp, contemporani cu cei din specia neanderthalensis, dar, migrând pe rute diferite, primii au reuşit să supravieţuiască, în timp ce ceilalţi, îndreptându-se spre Europa, unde au fost surprinşi de glaciaţiunile cuaternare, au dispărut.

Mi-ar plăcea mult să vorbim într-un dialog separat, viitor, despre comportamentul uman influențat de condițiile meteorologice pe care știu că l-ați studiat pentru teza de doctorat.

De acord! Nici nu știți câte lucruri interesante rezultă din această interacțiune a omului cu natura!

Întorcându-mă, nu, fiindcă în cazul particular al lui Homo sapiens, se pare că şansa sa de supravieţuire s-a datorat mai ales unei erori de replicare genică, ce a produs saltul semnificativ al capacităţii sale cerebrale. În acest sens, un studiu foarte recent a scos în evidenţă faptul că, la un moment dat, într-unul din cromozomii ADN-ului uman, mai precis, în cromozomul 15, mecanismele de diviziune celulară ale unei anumite gene, din cele peste 23 000 existente în total, au produs o mică greşeală. Unul din cei peste trei miliarde de compuşi ai nucleului său, baze azotate, s-a transformat dintr-un tip în altul, determinând proliferarea unui nou tip de neuroni. Pe măsura maturizării, au determinat formarea neo-cortexului, parte a creierului cu funcţii cognitive superioare, ce a crescut treptat în dimensiuni, până la nivelul actual. Prin urmare, s-ar părea că apariţia în sine a omului pare a fi tot rezultatul unui joc al hazardului, ca şi în cazul Big-Bangului, din care a rezultat Universul nostru. Şi atunci mă întreb, fireşte, la ce „surprize” ne-am mai putea aştepta?

Chiar aşa,  în continuare ce s-ar mai putea întâmpla?

În condiţiile rapidului progres ştiinţific şi tehnologic al societăţii omeneşti contemporane, în care omul a creat deja inteligenţa artificială şi a pus bazele replicării genice controlate, practic, ale clonării, ar fi posibil, aşa cum susţine şi jurnalistul Yuval Harari, ca acesta să devină un fel de „Homo Deus”, adică un fel de „superfiinţă”, extrem de inteligentă, adaptabilă şi rezistentă totodată, asemeni unei entităţi divine suverane, atotstăpânitoare şi invincibile.

 Sigur, avantajul major al unor asemenea „exemplare” umanoide artificiale ar fi că ele ar putea să fie mult mai rezistente la boli sau chiar să nu mai moară deloc, să lucreze fără probleme în orice fel de condiţii sau medii şi pe orice durată de timp, să consume chiar mai puţine resurse de hrană, energie etc.

EVOLUŢIA OMULUI ÎN CINCI PAŞI

Deci omul își va crea nemurirea!

Nu este exclus, dar, așa cum am discutat mai devreme, pentru a crea, chiar şi pe cale artificială, un individ super-puternic, un fel de Superman, ar trebui, de fapt, ca procesul de selecţie sau adaptare, să-i spunem mai elegant, să fie dirijat cu predilecţie în sensul dezvoltării asimetrice a emisferei cerebrale drepte, în defavoarea celei stângi. Asta ar însemna ca un asemenea exemplar să fie grav debilizat pe componenta sa neuro-senzorială şi emotivă, care-i dau, în esenţă, amprenta unică a personalităţii sale, adică a spiritului său unic.

În plus, trebuie să fim, de asemenea, conştienţi de faptul că omul rămâne o „fiinţă cosmică”, dotată cu mecanisme biologice şi psihologice proprii şi specializate de integrare şi reglare faţă de orice stimul extern din jurul său, de fapt, din întregul Univers. Iar cum acesta este, la rândul său, într-o continuă fază de expansiune, care presupune profunde modificări energetice de la scară macrocosmică până la cea microscopică, rezultă că pentru a-şi asigura supravieţuirea ca specie, omul va trebui să-şi dezvolte acele forme şi strategii de adaptare şi dezvoltare pentru a reuşi să se armonizeze cât mai bine şi cu pierderi cât mai mici, cu întreaga gamă de solicitări externe. Or, în condiţiile în care se pare că cel puţin vibraţiile energetice ale mediului său cosmic devin din ce în ce mai înalte şi puternice, recepţia şi integrarea acestora nu va putea fi realizată în mod eficient pe axa controlului conştient, raţional al creierului uman. După ultimele evoluţii biologice, psihologice şi comportamentale înregistrate în rândul generaţiilor actuale, cum ar fi aşa-zişii copiii indigo sau, mai nou, copiii de cristal, dotaţi cu nişte abilităţi senzoriale deosebite şi un IQ superior, cred că specia umană actuală se îndreaptă mai degrabă spre ceea ce aş numi un Homo lucens.

Adică vom crea un om luminos, iluminat?

Așa cred eu. De ce? pentru că omul va trebui să-și dezvolte unele abilități neurosenzoriale superioare, care să-i permită dobândirea unei capacităţi crescute de a produce, recepta şi controla, în mod conştient dar mai ales subconştient, schimbările energetice,vibratorii, continue  ale câmpului spaţiu-timp din jurul său. Asta ar presupune, cu siguranţă, un nou proces de expansiune sau dezvoltare accelerată a creierului uman, pentru care ar fi, în mod logic, nevoie de o cantitate însemnată de energie.

Un asemenea plus de enegie vitală nu poate fi creată decât prin deplina sincronizare atât a celor două emisfere cerebrale între ele, cât şi a întregului organism uman cu mediul său înconjurător.

Așa că, logic, pentru a supraviețui, specia umană va trebui să opteze pentru acea cale care îi va permite să fie mai puternică, nu neapărat însă prin raţiune, ci mai degrabă prin tot ceea ce simte, adică prin ceea ce-i va permite să-şi mărească vis viva, adică forţa vitală care să-i suporte noile evoluţii biochimice, mentale, senzoriale şi chiar spirituale, definindu-i, apropo, personalitatea genetică unică.

Aşadar, cred în forţa unui om al vitorului care va ajunge să comunice prin telepatie şi care, posibil, se va şi teleporta, tocmai fiindcă va dispune de un potenţial superior de energie pe care o va exploata, îndeosebi, prin pozitivism, încredere, speranţă, iubire şi credinţă.

„Fericirea este acea stare de A FI în care omul reprezintă cea mai bună variantă a sa dintre toate alternativele sale posibile într-un anumit loc şi moment de timp.”, spune Nicoleta Ionac.

DUMNEZEU – LUMINĂ ŞI IUBIRE

Am agreat, într-o lungă dezbatere pe care nu avem spațiu suficient s-o reproducem aici, că însuși Stephen Hawking a fost ținut în viață de Dumnezeu pe care îl nega. Face parte din bunătatea sau din amuzamentul divin?

Stephen Hawking va rămâne, cu siguranţă, exponentul cel mai de seamă al curentului ştiinţific de unificare a tuturor descoperirilor privind evoluţia marelui şi micului Univers  într-o teorie unitară şi coerentă, cunoscută sub numele de „teoria întregului” (nr.-theory of everything). Despre aceasta el însuşi a spus, în „Scurtă istorie a timpului”, că ar reprezenta triumful curiozităţii, inteligenţei şi raţiunii umane.

Deşi în ciuda bolii profund invalidante de care suferea şi pentru care medicii îi dăduseră o speranţă de viaţă extrem de scurtă (maxim 2 ani) faţă de momentul diagnosticării sale, ceea ce ar fi însemnat că ar fi trebuit să moară cu mult timp în urmă, el a continuat să trăiască, mai ales prin creierul său, deoarece trupul său era, practic, aproape complet imobilizat. Acest fapt ne-ar putea demonstra încă o dată că energia creierului uman este esenţială nu numai pentru supravieţuirea biologică a omului, ci şi pentru uriaşa sa capacitate de a crea. Or, în cazul, deloc unic, al lui Stephen Hawking, se pare că mintea lui sclipitoare trebuia cumva să supravieţuiască, poate tocmai pentru a născoci ideile care au revoluţionat lumea.

În esenţă, el s-a ocupat mai ales de studiul găurilor negre, a materiei şi energiei întunecate, arătând care sunt efectele acestora asupra structurii şi evoluţiei câmpului spaţiu-timp al universului obiectiv infinit în care trăim, dar mai ales asupra Luminii. Ştim că aceasta reprezintă o formă duală de existenţă simultană a materiei, sub formă de fotoni, şi a energiei, sub formă de cuante, care poate atinge cea mai mare viteză posibilă.

În final însă, neajungând la o teorie unitară asupra Universului, el şi-a rezumat întreaga cunoaştere ştiinţifică într-o afirmaţie care a devenit întrucâtva celebră, tocmai prin dublul său înţeles, spunând că, în cazul găurilor negre, ar fi nevoie de o cantitate uriaşă de „iubire” care să le umple… Aici este problema: de ce a ales savantul cuvântul „iubire”, în engleză: love, în loc de „lumină”, în engleză, light, cum ar fi fost firesc, date fiind rezultatele cercetărilor sale cu caracter ştiinţific?

Nimeni nu se îndoieşte în prezent de faptul că aceasta nu a fost nicidecum o greşeală neintenţionată.

Dimpotrivă, cuvântul „iubire” a fost folosit dinadins. În ce scop? S-a speculat că, în final, aceasta ar fi putut însemna un fel de „reconciliere istorică”,să-i spunem aşa, între ateul Stephen Hawking şi Dumnezeul de deasupra sa, între care a existat, în mod evident, un „acord de coabitare” perfect, pe care l-au respectat ambele părţi.

Probabil că, pe de o parte, savantul a realizat că Dumnezeu, fie ca entitate divină unică, fie ca sursă unică de energie şi creativitate, de care el a dispus din plin pentru a-şi perfecţiona cercetările, s-ar putea totuşi să existe, dorind ca, în felul lui, să-i acorde astfel recunoaşterea presupus meritată înainte de trecerea sa în nefiinţă. Pe de altă parte, Dumnezeu, fie ca Autoritate Divină Supremă, fie ca Sursă Universală de energie, a avut tot interesul să-l menţină în viaţă tocmai pentru a-l „călăuzi” să descopere el însuşi, şi să demonstreze întregii lumi, că doar Lumina, ceea ce în termeni spirituali reprezintă, de fapt, echivalentul Iubirii, este cea care poate „umple” sau nivela uriaşele deformări sau distorsiuni ale câmpului spaţiu-timp reprezentate de „găurile negre”, care în sens figurat ar putea fi considerate nişte goluri imense din inimile, simţirile şi trăirile oamenilor. În plus, Dumnezeu, fiind Lumină şi Iubire totodată, nu putea face altfel, fiindcă ar fi însemnat să se nege pe Sine!

A circulat în zilele ulterioare morții savantului o glumă, nu știu dacă o știți. Hawking ajunge la poarta Raiului, sperând să fie primit înăuntru,  unde îl întâmpină Sfântul Petru. Acesta se duce la Dumnezeu și îL anunță:-Doamne, a venit Stephan Hawking! Dumnezeu zâmbind îi răspunde:-Spune-i că nu exist!

În final, poate că Stephen Hawking a ajuns şi el la concluzia că, de fapt, Dumnezeu este Energie şi, prin urmare, în această formă se regăseşte în tot şi în toate cele care există, aşa cum se precizează, de altfel, şi în Biblie (1, Corinteni, 15;28). În ceea ce-l priveşte pe Dumnezeu, probabil că acesta a dorit, la rândul Lui, să se reveleze oamenilor în adevărata esenţă a existenţei Sale. Ceea ce mă face să cred că legătura dintre cele două entităţi (unul în întruchiparea sa umană şi celălalt în forma sa pur energetică), deşi inegale ca forţă şi inteligenţă, să fi fost, de fapt, cel puţin în această dimensiune, un fel de joc al spiritelor superioare, care se provoacă dar se respectă reciproc, solidarizându-se împreună într-un ansamblu armonios, elevat, în căutarea purului adevăr.

NATURA ARE OROARE DE VID

Cum evoluează morala în raport cu libertățile omului?

Oh, dificilă întrebare…! Nu ştiu cum evoluează în realitate, fiindcă nu pot să mă refer decât la percepţia şi experienţa mea de viaţă, dar aş putea să vă răspund cum ar trebui să evolueze acestea în condiţii normale, în care individul uman trebuie să respecte, pe de o parte, toate reglementările, educaţionale, comportamentale, juridice, sociale etc., acestea delimitându-i cadrul realităţii sale obiective, ca fiinţă socială aflată în permanentă inter-conexiune cu toţi semenii săi, iar pe de altă parte, să se respecte şi pe sine, adică să-şi înţeleagă, dezvolte şi cultive propria identitate, biologică, psihologică, intelectuală, spirituală, aceasta definind realitatea subiectivă a existenţei sale.

În ambele cazuri, depăşirea limitelor nu poate duce decât la dereglarea sau dezechilibrul uneia sau alteia dintre cele două tipuri de realităţi, internă, subiectivă şi, respectiv, externă, obiectivă, la care acesta trebuie să se raporteze în permanenţă.

 Individul uman ar trebui, de fapt, să menţină în permanenţă un echilibru dinamic, dar ferm totodată, între ceea ce el trebuie să-şi asume pentru sine, adică libertăţi individuale, şi ceea ce trebuie să le ofere celorlalţi, moralitatea unor interacţiuni sociale corecte, sănătoase.

Ca să nu intrăm în discuţii savante de natură etică, despre care putem dezbate la nesfârșit, cred că am putea simplifica, invocând conceptul karmei din filosofiile orientale, care are la bază, în mod fundamental, principiul acţiunii şi reacţiunii din fizică, potrivit căruia oricărei acţiuni umane i se va opune o contra reacţie cu aceeaşi polaritate energetică.

Cu alte cuvinte, dacă faci bine, ţi se va întoarce binele respectiv.

Desigur, nu neapărat pe acelaşi plan, în aceeaşi formă şi de la aceeaşi entitate. Dacă însă faci rău, să nu trăieşti cu iluzia că răul respectiv se va volatiliza. Întregul câmp spaţiu-timp al universului în care trăim este guvernat de acest fundamental principiu al bumerangului. Universul, în ansamblul său, atât în forma sa materială, cât şi în cea energetică, funcţionează implacabil pe baza unei continue tendinţe de compensare. Iată de ce se spune, de altfel, că Natura are oroare de vid! De fapt, acest „legământ” al facerii de bine stă la baza tuturor religiilor şi credinţelor religioase din lume, indiferent de orientarea acestora. Dacă fiecare individ uman ar avea grijă să se poarte cu semenul său aşa cum i-ar plăcea lui însuşi să fie tratat, cu siguranţă am trăi într-o lume mai bună…

IDEALUL PENTRU OM

Standardul termic – ISO 7730
Temperaturi ale aerului cuprinse între 20-210C pentru activităţi intelectuale lejere, desfășurate în poziţia șezut, sau între 15-170C, pentru munci mai grele desfășurate în picioare.

Valori ale umezelii relative a aerului- 25-45%
Valorile superioare acestui interval sporind intensitatea proceselor de transpirație, iar valorile inferioare, accentuând senzație de uscăciune și deshidratare.

Viteze ale curenților de aer – 0,11-0,15 m/s.
Orice curent de aer cu viteze mai mari de 0,5 m/s afectează funcţiile respiratorii.

FERICIREA ESTE ACEA STARE DE A FI

Având în vedere expertiza dumneavoastră și studiul aprofundat al omului influențat de meteorologie, nu pot să nu vă întreb care sunt cei mai fericiți oameni ai planetei?

Dacă ne referim strict la condiţiile environmentale, cele mai adecvate pentru funcţionarea în parametrii optimi a tuturor proceselor fiziologiei şi randamentului uman, deşi percepţiile biometeorologice diferă totuşi de la un individ la altul, în funcţie de vârsta, genul, starea de sănătate, tipul de activitate desfăşurat etc., atunci putem indica standardul termic ISO 7730.

Dacă ne referim însă la condiţiile climatice considerate propice pentru asigurarea unui suport existenţial optim, unele studii de antropologie culturală au arătat că acestea sunt caracteristice zonelor cu climat permanent cald, din regiunile ecuatoriale îndeosebi și oferă resurse nutriţionale abundente uşor accesibile tot timpul anului.

Anumite grupuri, cum ar fi cel al populaţiei Hadza din Africa de Est – Etiopia, şi-au dezvoltat un mod de viaţă eminamente exploatativ, constituind trăsătura inconfundabilă a unei aşa-zise „societăţi afluente”. În această „societate afluentă” efortul depus de membrii comunităţii în activităţile existenţiale cotidiene este redus la minim.

Pe de o parte, valorile materiale nu sunt considerate importante, motiv pentru care nu se consumă energie vitală pentru acumularea acestora. Pe de altă parte, fiindcă etica de organizare a grupului prevede o foarte strictă diviziune a muncii, ceea ce permite membrilor comunităţii respective să-şi petreacă marea majoritate a timpului lor liber, în special, în activităţi recreative, fireşte, numai după îndeplinirea minimelor sarcini care li se atribuie în funcţie de statutul, vârsta, genul şi priceperea fiecăruia, ceea ce asigură, totodată, şi o mare unitate şi coeziune de grup, care-i întăreşte potenţialul de supravieţuire.

Desigur, asemenea comportamente culturale nu pot fi generalizate, mai ales în condiţiile în care multitudinea formelor umane de adaptare socio- şi mentifactuală la diferite condiţii climatice şi environmentale reflectă, într-un anume fel şi într-o anumită măsură, faptul că reprezentanţii speciei Homo sapiens au reuşit să se adapteze şi să se integreze în cele mai diverse medii de existenţă de pe Terra.

Cred că, în mod fundamental, fericirea sau starea de bine a unui individ în sine nu este influenţată neapărat de o anume conjunctură a realităţii sale exterioare, ci mai degrabă de o stare de spirit care să-i ofere un sentiment de siguranţă şi protecţie de orice fel, coeziune familială şi socială, linişte şi pace interioară, pe fondul cărora, acesta să-şi poată explora, cultiva şi dezvolta personalitatea proprie, în spaţiul unei realităţi interne aflată în rezonanţă cu sine însuşi şi cu ceilalţi sau cu tot ceea ce mai există în afara câmpului ego-ului şi respectiv,  a mediului său.

Aşa cum obişnuiesc să le spun şi studenţilor mei şi cum am scris, de altfel, şi în prefaţa cărţii la care ne referim în acest interviu, consider că, în esenţă, fericirea este acea stare de A FI în care omul reprezintă cea mai bună variantă a sa dintre toate alternativele sale posibile într-un anumit loc şi moment de timp, ca să facem referire la teoria stărilor cuantice inseparabile sau entanglement theory.

Vorbim de patru ore și vă propun să continuăm în afara paginilor revistei. Vă mulțumesc pentru această Întâlnire! 

Articol apărut în revista Q Magazine, octombrie 2019